Alexie Mateevici s-a născut pe 16 martie 1888 în satul Căinar din jud. Tighina, unde a copilărit până la vârsta de cinci ani, când părintele său, preotul Mihail Mateevici, s-a mutat în satul Zaim, mai aproape de Căuşani. Mama viitorului poet, Nadejda, era fiica protopopului din Căuşani, părintele Ioan Neaga, traducătorul din ruseşte a predicilor bisericeşti ale faimosului predicator rus Rodion Puteatin.
Originea moldovenească a părinţilor şi mediul în care a crescut i-au influenţat mult viitorul. În copilărie, Alexie Mateevici spunea că își dorește să fie ca bunelul, scriitor, și era fascinat de farmecul limbii moldoveneşti, aşa cum o auzea din poveştile şi basmele mamei sale şi din rugăciunile şi cazaniile bisericeşti rostite de preotul Mihail Mateevici, cunoscător de slovă moldovenească scrisă fie în buchi chirilice, fie în litere latine. Tatăl viitorului poet era abonat la „Albina” din Bucureşti, dar primea şi alte cărţi româneşti de peste Prut, astfel că Alexie Mateevici, fratele său, Victor, şi sora, Eugenia, deşi au învăţat în şcoala primară rusească, au învățat să scrie și să citească în limba română.
În 1906, Mihail Mateevici a murit, iar văduva s-a mutat la Chişinău, ca să fie împreună cu copiii, care învăţau în şcolile eparhiale, Victor la Şcoala spirituală de băieţi cu patru clase, Alexie la Seminarul Teologic cu 6 clase şi Eugenia la Şcoala eparhială de fete cu 7 clase.
În 1910, tânărul a absolvit Seminarul Teologic ca premiant întâi şi a fost trimis ca bursier la Academia Teologică din Kiev, pe care a absolvit-o în 1914. După scurt timp a îmbrăcat haina preoţească şi a fost numit profesor de limba greacă şi de pastorală la Seminarul Teologic din Chişinău, dar nu a rămas la catedră pentru că, îndemnat de Platon episcopul Basarabiei, s-a înrolat ca preot militar în armată şi a fost trimis pe front, mai întâi în Galiţia, apoi în România.
În anii războiului, Alexie Mateevici s-a îmbolnăvit de tifos, a fost adus la Chişinău, dar s-a stins din viață în spital, în ziua de 13/24 august 1917, la vârsta de 29 de ani.
Viaţa atât de scurtă nu l-a împiedicat să lase o operă literară remarcabilă. Începuse să scrie încă de pe când se afla pe băncile Seminarului Teologic mici proze, traduceri din ruseşte, versuri româneşti şi articole cu care s-a prezentat la redacția primului ziar moldovenesc, „Basarabia”, aflat sub conducerea bătrânului Emanuil Graviluţă. Un portret emoționant i-l face în ziarul Dreptatea Pantelimon Halippa:
“Ne-am pomenit cu Alexie Mateevici în redacţia „Basarabiei” de pe strada Armeană din Chişinău prin luna septembrie anul 1906, când pentru întâia dată ni l-a prezentat colegul său de seminar, Teodor Inculeţ, care venea des pe la noi. Ne-a adus o traducere din Anton Cehov şi ne-a cerut permisiunea să vină să citească gazete şi reviste româneşti, spunându-ne că are deprinderea cititului în limba română încă din copilărie. Ne-a demonstrat-o pe loc, luând şi citind într-o gazetă care era pe masă. Citea curent şi mai corect decât mulţi din noi, aşa zişii colaboratori vechi ai „Basarabiei”.
Am observat atunci şi mai târziu o particularitate la Alexie Mateevici: înainte de a începe să citească, mirosea cu o vădită plăcere gazeta, revista sau cartea ce o lua în mână. Întrebat de mine de ce miroase hârtia, mi-a răspuns că-i place foarte mult mirosul tiparului, și mai ales foile proaspăt scoase din maşină. Și o făcea de câte ori venea pe la redacţie. Părea că Aleoşa, după cum am început să-i spunem de la a doua vizită, nu numai citeşte, dar gustă cuvântul tipărit. După prima traducere, Aleoşa a venit cu altele, tot din Anton Cehov. Ai fi spus că are o predilecţie pentru scrisul umoristic.
Dar peste puţin timp, ne-am pomenit că ne aduce o povestire proprie, „Toamna”, cu un subiect din viaţa ţărănească, descriind moravurile sătenilor noştri. Apoi ne-a adus articole în care elevul Mateevici, la vârsta de 18 ani, trata foarte frumos problema drepturilor şi datoriilor cetăţeneşti şi mai ales datoria moldovenilor de a lupta pentru drepturile naţionale. Peste câteva zile Aleoşa ne-a adus folclor moldovenesc, descrierea obiceiurilor şi rânduielilor nunţii la moldovenii basarabeni şi colindele Crăciunului.
Şi dintr-o dată, ca din senin, Aleoşa Mateevici ne aduce prima lui poezie: “Ţăranii”. Mi-aduc amine impresia puternică pe care ne-au produs-o strofele răscolitoare ale acestei perle poetice:
Când ziua luminile-şi strânge
Şi cele din urmă în câmpii le arunci
Ţăranii, veniţi de la muncă,
Îşi cântă viaţa şi glasul le plânge,
Îşi cântă năcazul cel mare,
Îşi cântă nevoile lor în robie,
Şi cântecul plânge’n câmpie,
Suspină şi cântă în versuri amare.
Şi după trei strofe, prin care poetul adânceşte impresia durerilor ţărăneşti şi desnădejdea „robului ce-şi plânge norocul”, termină cu aceste două strofe înviorătoare:
Dar iată de-odată s’aude
Un glas de flăcău din ţărani se desparte
Puternic, se duce departe,
Deşteaptă câmpiile, văile mute;
Şi cântecul sună’n ogoare
Şi mândru vorbeşte de drepturi şi voe,
Şi-ţi pare aprinsă a ţării nevoie.
De versuri cu foc arzătoare.
Cu toţii care am ascultat atunci aceste versuri în redacţia „Basarabiei” poporaniste ne-am dat seama că mişcarea noastră naţională, care avea ca ţintă principală trezirea la viaţă a ţărănimii moldoveneşti, îşi capătă cântăreţul ei.
Nimeni dintre basarabeni până la Alexie Mateevici nu rostise cuvinte de simţire atât de frumoase şi sunătoare. Au urmat după aceea “Cântecul zorilor”, “Ţara”, “Eu cânt” şi altele. Peste tot o dragoste adâncă pentru ţară şi pentru norodul năcăjit. Peste tot încredere în ţărănimea moldovenească, păstrătoarea graiului, credinţei şi datinilor strămoşeşti. Peste tot chemare la luptă pentru dezrobire, pentru voie şi pământ. Peste tot o viziune de profet că ţara şi poporul moldovenesc din Basarabia sunt în ajunul învierii.
Dar moldovenii noştri nu erau încă gata pentru luptă. Chemările „Basarabiei” de a se organiza şi de a susţine acţiunea conducerii Partidului Naţional Moldovenesc au rămas fără răsunet în masele largi ale poporului. În situaţia aceasta, conducerea ziarului „Basarabia”, care era mereu confiscat, a socotit mai bine să lichideze publicaţiunea aceasta quasi revoluţionară şi să îi dea sprijin domnului Alexie Nour, care voia să scoată un ziar mai moderat, în nădejdea că se va strecură mai uşor în lumea moldovenilor de la ţară.
Ultimul număr al „Basarabiei” apăru la 4 martie 1907, publicând în faţă imnul revoluţionar al lui Andrei Mureşeanu:
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarta,
La care să se închine şi cruzii tăi duşmani!
Peste câteva zile apărea „Viaţa Basarabiei”, în care Alexie Mateevici scria melancolic:
În zarea anilor trecuţi
Eu văd în flăcări asfinţiri
Eu văd albastre-amurgituri
În zarea anilor trecuţi…
Ca şi atuncea, văd ş’acum.
Moartea lui Alexie Mateevici proveni din cauza tifosului abdominal, de care se îmbolnăvi pe frontul românesc şi de care n-a fost îngrijit bine la spitalul din Chişinău, unde fusese adus. Tragicul şi prematurul lui sfârşit trebuie să ne doară cu atât mai mult cu cât după o perioadă de 2 – 3 ani de tăcere, între 1914-1917, în vara acestui ultim an de viaţă, anul prăbuşirii ruseşti şi al renaşterii Basarabiei noastre, poetul, sub impresia evenimentelor şi ştirilor din provincia natală, îşi strunise din nou lira şi căuta să vină cu contribuţia sa la marea acţiune de reclădire a sufletului românesc basarabean pe temelii naţionale”.
*** Pantelimon Halippa, Dreptatea, septembrie 1937
