Traian Săvulescu, întemeietorul şcolii naţionale de fitopatologie, s-a născut la Râmnicu-Sărat, pe 2 februarie 1889, cea care i-a dat primele informații despre lumea ierburilor şi a florilor fiind bunica Sultana, o ţărancă foarte pricepută în prepararea doftoriilor extrase din plante şi chiar în vindecarea multor boli. Tânărul a urmat liceul la Iaşi şi la Buzău, apoi s-a înscris la Facultatea de medicină, pe care a abandonat-o însă după trei ani pentru a se dedica studiului plantelor. În 1912 a obținut licenţa la Facultatea de Științe Naturale a Universitatea din Bucureşti, fiind distins cu premiul “Halion” pentru lucrările de laborator efectuate în timpul studenţiei.
În 1916, a susţinut prima teză de doctorat în ştiinte naturale (specialitatea botanică), cu titlul “Studii asupra speciilor de Campanula din Secţia Heterophyllae ce cresc în România”, apoi a urmat stagii de specializare la Paris şi Viena.
Săvulescu şi-a început munca didactică imediat după absolvirea facultății, în 1912, ca “aspirant” la Institutul Botanic din Bucureşti, a fost apoi preparator, asistent şi şef de lucrări la institut şi la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Din 1921 până în 1949, a fost profesor de sistematică vegetală şi fitopatologie la Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău, apoi la Facultatea de Agronomie din Bucureşti, iar din 1949 pînă în 1960, profesor de fitopatologie şi şef al catedrei de botanică la Universitatea din Bucureşti, cu o singură întrerupere, între 1940 și 1941, când a fost exclus din învățământ de legionari.
În 1939, la deschidera cursurilor universitare, ziarul Universul nota:
“Domnul prof. dr. Traian Săvulescu, decanul facultăţii, rostind prima cuvântare, a arătat: “Tradiţia sănătoasă, păstrată cu grijă de generaţiile anterioare în decursul celor 87 ani de viaţă ai Școalei de la Herăstrău, e obligă să cheme, cu prilejul fiecărui început de an şcolar, pe toţi cei ce nu stau nepăsători la frământările acestei şcoale, pe toţi cei ce gândesc la problemele învăţământului şi care au de spus un cuvânt pentru propăşirea agriculturii.
Ne folosim de acest prilej de a pune în contact cordial pe cei în vârstă şi cu răspundere cu cei tineri, care se pregătesc pentru a lua răspunderea de mâine”.
Expunând pe larg organizarea nouă ce s-a produs în sânul şcoalei, d-sa insistă îndeosebi asupra importanţei ce s-a dat practicei agricole prin noul program de învăţământ, restrângându-se totodată cursurile teoretice la strictul necesar. S-a pus, în acelaşi timp, o ordine în viaţa şcolară în ce priveşte frecvenţa şi darea examenelor, ordine dublată de o atenţie deosebită pentru buna stare a studenţilor, pentru încurajarea şi stimularea lor.
Controlarea diplomelor ce vin din străinătate a început a se face în aşa fel ca împiedecarea concurenţei nedrepte să fie efectivă. Aceasta pentru că avem conştiinţa că facultatea noastră decerne titluri care oferă o mai bună garanţie de serioasă pregătire decât multe şcoli similare din străinătate”.
Profesorul a publicat zeci de lucrări de specialitate, apărute între anii 1927 – 1962, printre care cele mai cunoscute în mediul academic sunt “Ştiinţele biologice şi economia”, “Flora României” (13 volume) și “Tratat de patologie vegetală”. Tot el a realizat un film documentar despre expediţia ştiinţifică desfășurată în 1938 în Delta Dunării și a coordonat o serie de lucrări practice pentru identificarea și prevenirea și terapia bolilor plantelor. Săvulescu a organizat o rețea de stații de avertizare pentru combaterea manei viței de vie, în 1929 a înființat un laborator pentru studiul substanțelor insecto-fungicide (devenit ulterior Serviciul de Protecția Plantelor) și a fost inițiatorul prima legi de control și carantină fitosanitară din România.
“În câmpul tânăr, dar viguros, al ştiinţei noastre plugăreşti, răsare de la începuturi ca o floare rară şi preţioasă profesorul Traian Săvulescu.
Cercetătorul şi profesorul Săvulescu a aprins, de mai bine de două decenii, în laboratorul său modest de la fosta Şcoală Superioară de Agricultură o luminiţă sacră, a devotamentului fără margini pentru ştiinţă şi şcoală, cărora s-a dedicat în egală măsură, cu toată ardoarea unui suflet ales.
Laboratorul său de muncă neobosită şi de veghe, alături de microscoape şi termostate, s-a mărit treptat cu sporirea patrimoniului cercetărilor care alcătuiesc mândria neamului şi astăzi cuprinde săli întinse şi numeroşi colaboratori.
Mulţimea impresionantă de lucrări de laborator, în cea mai strânsă legătură cu realităţile româneşti, a presărat o dâră luminoasă din ţară până peste îndepărtate hotare, în alte ţări, unde omul de ştiinţă Săvulescu şi-a câştigat un renume, al nostru, al tuturor.
Căci cercetătorul nu s-a mulţumit numai să citească în tainele microscopului, din care să descifreze înţelesul vieţii tuturor paraziţilor vegetali, dar mai cu seamă al duşmanilor agriculturii noastre, ci şi-a îndreptat pasul şi gândul spre ţară. A colindat munţii şi văile, câmpurile şi pădurile, a ascultat susurul de ape în măreţia munţilor şi a fost dogorit de arşiţa soarelui de şes. Pretutindeni s-a aplecat, ici peste o floare, colo peste un neînsemnat fir de iarbă, dincolo peste un lan de grâu însorit, spre a le cerceta, dacă nu sunt copleşite de vreo neînţeleasă boală.
Numai cei care au avut nepreţuitul prilej de a trăi o zi cu profesorul Săvulescu pe cine ştie ce meleaguri au văzut de câtă nesecată dorinţă este mereu încălzit de a cerceta comorile noastre vegetale. Un drum de munte, de vale, de oriunde, împreună cu Săvulescu se preface într-o tainică ducere spre înţelegera firii, călăuzită de un învăţat şi un duios duhovnic. Din sufletul lui se revarsă necontenit comori spirituale şi o adâncă dragoste pentru natură, care cuprind întotdeauna pe învăţăceii săi.
Legat de natură cu tainele ei mari şi mărunte, eruditul specialist profesorul Traian Săvulescu poartă cu dânsul, oriunde se duce, filosofia însăşi a naturii, de la care porneşte toată înţelepciunea şi în care se sfârşeşte întregul zbucium al vieţii noastre trecătoare. Aşa îţi poţi explica şi firea omului Săvulescu: senină până la destindere într-un şir întreg de spirituale glume, serioasă şi sobră până la severitate, totdeauna însă de-o bunătate caracteristică oamenilor superiori pătrunşi de înţelesul şi rostul ştiinţei şi de relativitatea tuturor strădaniilor omeneşti”, scria despre profesor revista Convorbiri literare în 1940.
Ministru al Agriculturii de mai multe ori, președinte al Academiei Române, Traian Săvulescu a încetat din viață la Bucureşti, pe 29 martie 1963.
