Clara Wieck și Robert Schumann, cuplul atins de aripa geniului. Întâlnirea pianistei cu Regina Elisabeta a României

Clara Josephine Wieck s-a născut la Leipzig pe 13 septembrie 1819 și a fost fiica lui Friedrich Wieck și a Marianei, o cântăreață celebră în epocă. Părinții au divorțat după ce mama viitoarei pianiste a avut o aventură cu Adolph Bargiel, un prieten de familie, Clara, care avea doar cinci ani, a rămas cu tatăl ei, iar cântăreața și noul ei partener s-au mutat la Berlin, contactele cu fetița limitându-se la câteva scrisori și vizite rare.

În următorii ani, tatăl Clarei i-a planificat cariera până la cel mai mic detaliu. I-a oferit lecții de pian, vioară, canto, teorie, armonie, compoziție și contrapunct, obligând-o să exerseze două ore în fiecare zi încă înainte de a împlini șapte ani, dar educația ei generală a fost neglijată aproape complet. Copila și-a făcut debutul oficial pe 28 octombrie 1828 la Gewandhaus, în Leipzig, pe când avea nouă ani. În același an, a cântat la o recepție în casa lui Ernst Carus, directorul spitalului de boli mintale de la Castelul Colditz, iar aici l-a întâlnit pe Robert Schumann, care era cu nouă ani mai în vârstă. Tânărul a admirat-o atât de mult pe Clara, încât i-a cerut permisiunea mamei sale să renunțe la studiile în drept, care oricum nu îl interesau prea mult, și să ia lecții de muzică cu tatăl ei. Robert a închiriat o cameră în casa Wieck și a locuit aici aproximativ un an.

Din septembrie 1831 până în aprilie 1832, micuța a făcut un turneu prin mai multe alte orașe europene, însoțită de tatăl său, iar în timpul acestor deplasări l-a întâlnit la Paris pe violonistul Niccolò Paganini, care s-a oferit să apară alături de ea într-un concert, însă recitalul lor nu a avut prea mulți spectatori, pentru că oamenii fugiseră din oraș din cauza unei epidemii de holeră.

Din decembrie 1837 până în aprilie 1838, când a împlinit vârsta de 18 ani, Clara a susținut o serie de recitaluri la Viena. În această perioadă Robert Schumann a cerut-o de soție, dar Friedrich, tatăl ei, s-a opus categoric. Robert și Clara au decis să meargă la tribunal și să obțină o hotărâre judecătorească pentru a se putea căsători, iar mariajul a avut loc pe 12 septembrie 1840, cu o zi înainte ca fata să împlinească 21 de ani. De atunci, cuplul a păstrat un jurnal muzical și personal comun al vieții lor.

Cei doi au avut opt copii: Marie, Elise, Julie, Emil, care a murit la doar un an, Ludwig, Ferdinand, Eugenie și Felix. Fiul cel mare, Ludwig, suferea de o boală psihică, la fel ca tatăl său, și a fost internat într-un azil, Julie a murit în 1872, lăsând doi copii mici, cu vârsta de 2 și, respectiv, 7 ani, în grija Clarei, Felix a murit la vârsta de 24 de ani și un alt fiu, Ferdinand, a murit în 1891, la 41 de ani, copiii acestuia fiind crescuți tot de bunica Clara.

În februarie 1854, Robert Schumann a avut o criză și a încercat să se sinucidă aruncându-se în Rin. A fost salvat de niște luntrași, dar în scurt timp medicii l-au diagnosticat cu afecțiuni psihiatrice grave. Deși s-a spus că starea lui se datora sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crizele maniacale alternate cu perioade de depresie profundă, indicau tulburări bipolare. Compozitorul a fost internat, la cererea sa, într-un sanatoriu privat din satul Endenich de lângă Bonn, unde a stat în ultimii doi ani ai vieții. Din martie 1854, muzicienii Johannes Brahms, Joseph Joachim, Albert Dietrich și Julius Otto Grimm au petrecut mult timp cu Clara, încercând să o consoleze.

Pianista nu a primit permisiunea să-și viziteze soțul în instituția de îngrijire, dar Brahms îl vedea în mod regulat. Când medicii au anunțat că Robert era aproape de moarte, Clara a fost în cele din urmă lăsată să-l vadă. Părea că o recunoaște, dar nu a putut rosti decât câteva cuvinte. Schumann a murit două zile mai târziu, pe 29 iulie 1856.

Brahms a fost o prezență constantă în viața familiei Schumann, iar scrisorile lui indică sentimente puternice pentru Clara, legătura lor fiind interpretată la pragul dintre prietenie și dragoste. Compozitorul a menținut însă o relație bazată doar pe respect pentru văduva fostului său prieten.

Clara Schumann a revenit la activitatea artistică, făcând primul turneu în Anglia în aprilie 1856, în timp ce soțul ei era încă în viață. Cu acel prilej a fost invitată să cânte la un concert al Societății Filarmonice din Londra al dirijorului William Sterndale Bennett, un bun prieten al lui Robert.

Între 1870 și 1880, cariera ei a cuprins turnee în întreaga Germanie, concerte în Austria, Ungaria, Belgia, Olanda, Elveția și Anglia. În ianuarie 1874, a luat o pauză, anulându-și turneul în Anglia din cauza unei accidentări la un braț, dar nu și-a mai revenit niciodată complet. Pe lângă recitalurile de pian și muzica de cameră, a continuat să cânte frecvent cu orchestre, iar în 1877 a interpretat cel de-al cincilea Concert pentru pian al lui Beethoven la Berlin, avându-l ca dirijor pe fratele ei vitreg din cea de-a doua căsătorie a mamei, Woldemar Bargiel.

Clara Schumann a susținut ultimul concert public la Frankfurt pe 12 martie 1891, interpretând Variațiunile lui Brahms pe o temă de Haydn. A suferit un accident vascular cerebral pe 26 martie 1896 și a încetat din viață pe 20 mai, la vârsta de 76 de ani, fiind înmormântată la Bonn, la Alter Friedhof, lângă soțul ei.

Romantica regină Elisabeta a României, care a cunoscut-o și a admirat-o pe Clara Schumann, își amintea cu emoție despre cea dintâi întâlnire cu marea pianistă:

Când mi-a fost dat s-o aud pentru întâia dată, eram de opt ani, în Bonn, cel dintâi concert! Ziua aceea era aşa de tulburătoare, că nu-mi dau seama cum de-am putut ajunge seara, rareori în viaţa mea mi s-a părut o zi lungă aşa fără de capăt! În sfârşit, a sunat ceasul! Mama mea frumoasă, tânără — pe atunci abia în vârstă de 27 ani -, dar de mulţi ani şi încă pentru mulţi ani ţintuită în căruciorul ei de paralitică cu mari, foarte mari dureri, fu gătită frumos şi dusă în sala de concert. Nu-mi mai aduc aminte dacă am mers alăturea de ea, căci mi se pare că am zburat până acolo, n-am mers cu picioarele. Cel dintâi concert al meu!

(…)

Ea îşi făcu intrarea şi se aşeză repede la pian. Purta o rochie neagră de catifea, avea părul pieptănat simplu cu cărare, nu dat peste urechi, cum era moda pe atunci, ci gros şi îndesat şi puţin buclat, cu un singur trandafir roşu închis după ureche. Era ceva atât de armonios în înfăţişarea ei încât mi se părea tot timpul că rochia ei era roşie toată, ca şi floarea din păr. Mâinele erau mici, ţapene şi cărnoase, atingerea clapelor era sonoră, puternică, sănătoasă, aproape bărbătească. Ea mi-a rămas pentru totdeauna în auz.

Dar în inimă mi-a rămas privirea ei! Puţin plecată înainte, apropiindu-se de clape, ca şi cum ar fi vrut să audă mai bine sau să fie singură cu pianul, înstrăinată de oameni, nu ridica privirea în sus, dar eu vedeam ochii ei minunaţi, ochii îndureraţi de moarte. Nu mai puteam să ascult cu aceeaşi luare aminte, pentru că avea ochi aşa de spăimîntător de trişti şi eu mă gândeam necontenit cum putea ca să fie atât de tristă când avea norocul să poată cânta aşa dumnezeieşte de frumos! Nimeni nu-mi povestise că bărbatul ei era smintit şi că trebuia să-și hrănească cei zece copii cu cele zece degete ale sale. Nu mă gîndeam c-o fi săracă, deoarece avea o rochie de catifea. Nici nu-mi puteam închipui măcar ca să fie cineva artist şi sărac! Un artist trebuia să fie peste seamă de bogat, să aibă milioane de dăruit!

Regina Elisabeta a României a povestit și circumstanțele ultimei sale întâlniri cu Clara Schumann. Se întâmpla chiar în ziua în care tânărul principe Carol al României a cerut-o de soție:

În sfârşit, ne urcarăm în trăsură (cu mama ei) şi eu am exclamat: „Dar e un om încântător Principele de România! Ai cu cine sta de vorbă!“ Mama mea nu zise nimic. Am mers la doamna Schumann, la care ţineam să merg numaidecât, căci nu mă mulţumeam să o văd numai la concert. M-am aşezat îndată la picioarele ei, ţinând mâna ei în a mea. De jos puteam să privesc mai bine în ochii ei dragi, minunat de frumoşi. Ea povesti atunci mamei mele că e tare nenorocită, căci a treia fiică a ei s-a măritat cu un conte italian şi ea nu se poate obişnui cu gândul ca să se despărţească de copilul ei.

Gândiţi-vă numai ce grozav e! Îţi creşti copila şi o păzeşti, şi o iubeşti cum iubeşti viaţa ta şi te jertfeşti pentru dânsa, şi când colo vine cel dintăi străin şi ţi-o ia!

Mama mea făcu o mină foarte curioasă când doamna Schumann spunea acestea. Acum trebuia să plecăm, căci era tocmai vremea să ne îmbrăcăm pentru concert. M-am şi îmbrăcat în grabă; aveam o rochie nouă aşa de frumoasă, un jupon albastru dedesubt şi pe deasupra aruncată o rochie albă de mătase cu mici floricele tăiate în patru colţuri, foarte frumoase! Mi se părea că n-am mai avut ceva aşa de drăguţ! Dar iată că pe când mă găteam, îşi făcu intrarea deodată Principele de România şi stă, şi stă, şi stă! Eu îmi cam pierdusem răbdarea. Îmi încheiasem şi mănuşile când plecă, în sfârşit.

Eu am intrat ca vântul.

Dar mama… Voiam să spun: Dar mama, nu te-ai îmbrăcat încă!

O ciudată expresie pe faţa mamei mele făcu să încremenească cuvântul pe buzele mele. Ea începu să se plimbe după mine în sus şi în jos şi-mi zise: „Principele de România a fost adineauri aici şi te-a cerut în căsătorie!“ Am făcut o mină curioasă, aşa că mama se aştepta să audă obişnuitul „nu“ cu care răspundeam fiecărui candidat; eu însă am răspuns numai atât: „Aşa degrabă?“ Căci îmi ziceam: pe mine doar nu mă cunoaşte măcar; el vrea dar numai o femeie care să-l poată ajuta; a auzit despre buna mea educaţiune, altceva nu ştie despre mine; dragă nu-i sunt câtuşi de puțin…”

După un sfert de oră, am zis:

Lasă-l să vină, el e cel ursit!

Mama scrise două vorbe doamnei Schumann, ca să nu ne mai aştepte la concert, căci eu m-am logodit chiar acum! Da, el s-a reîntors şi eu fui chemată; un moment m-am rezemat de stlâpul uşii ca să nu cad, apoi m-am apropiat de el şi-i întinsei mâna pe care o sărută. Eu atinsei uşor cu buzele părul pe fruntea lui şi pare că i-aş fi spus:

Mă face mândră şi umilă în acelaşi timp…

Eu, fireşte, nu mai ştiu nimic despre aşa ceva, dar mama a păstrat vorbele în inima ei şi le-a scris pe o fotografie a mea trimisă lui. El rămase numai un ceas şi jumătate, căci venise din Paris şi trebuia să se reîntoarcă în aceeaşi seară la Paris. Cât timp el era colo, lângă mine, şi-mi vorbia despre chemarea mea, despre mărimea misiunii mele şi despre greutatea acesteia, totul mergea de minune, iar eu eram molipsită de entuziasmul lui şi gata să fac cu dragă inimă toate câte le cerea de la mine.

Fiindcă munca era pentru mine bunul cel mai preţios în lume, nu puteam să găsesc atâta de lucru cât îmi plăcea! Cum a plecat însă, căzu o noapte grea preste mine. Mă cuprinse atunci o adevărată groază de moarte. Nu mai eram doară aşa de tânără — aveam aproape douăzeci şi şase de ani şi văzusem multe în lume, aveam îndărătul meu o viaţă bogată, frumoasă şi grea, dar să fiu legată, eu, care niciodată nu am vrut să aud ceva de măritiş, care mă arătam brutală cu oricine care, de departe chiar, avea aerul unui candidat!… Și iată că am zis «da» fără să cunosc, fără să știu pe cine luam în căsătorie, numai pentru că adoram pe mama lui, numai pentru că citisem în ziare că era un tânăr Principe foarte vrednic! (…)

Pe Clara Schumann n-am mai văzut-o niciodată. În cei dintâi zece ani n-am fost aproape deloc acasă, numai de două ori în zece ani. Entuziasmul l-am păstrat în tăcere în inimă, așa că ea n-a aflat, de fapt, niciodată cât de mult am adorat-o. Fratele meu a pregătit, două zile după căsătoria mea, un foarte frumos concert, dar eu n-am putut lua parte la el! Era cvartetul din Colonia, în frunte cu scumpul meu profesor Königslöw, domnișoara Schreck din Bonn, care cânta fermecător, și când corul de domnișoare, colege de-ale mele din Neuwied, intonară cântecul: „Tu eşti ca şi o floare!“, nu mi-am mai putut opri lacrimile! Apoi am plecat departe în lumea largă, pe tronul cel stingher, la moara muncilor grele; pe urmă am devenit mamă, pe urmă… se lăsă noaptea pentru mine pe pământ şi nu s-a mai luminat de ziuă niciodată!