Horia Șerbănescu s-a născut pe 16 martie 1924 la București. În iulie 1929, la vârsta de 5 ani, a debutat pe scena Teatrului Cărăbuș, în piesa “Miss Revista”, “un spectacol de mare atracţie cum nu s-a văzut încă pe scenele noastre”. Parteneri i-au fost Nataliţa Pavelescu, Lizica Petrescu, Violeta Ionescu, Lizica Ionescu, Constantin Tănase și Alexandru Giugaru. În același an, în septembrie, regizorul Paul Gusty l-a adus pe copil la Teatrul Național și i-a încredințat un rol dublu: Statu Palmă – Barbă Cot, în spectacolul “Rodia de Aur”, basm românesc scris de Adrian Maniu şi Păstorel Teodoreanu.
La începutul lui ianuarie 1930, revista Realitatea ilustrată i-a dedicat copilului-actor un articol fermecător:
“În atmosfera prozaică a redacţiei, în mijlocul ţăcănitului enervant al maşinilor de scris, în zbârnâitul strident al clopoţelului telefonului şi al vociferărilor mai mult sau mai puţin motivate ale mai marilor şi mai micilor redacţiei, a răsunat deunăzi un glas cristalin, melodic, al unui copil cu păr bălai şi priviri întunecate. Ţăcănitul maşinilor s-a întrerupt, zbârnâitul telefonului s-a oprit cu un sughiţ, iar membrilor redacţiei li-au înţepenit maxilarele de mirare.
O domnişoară dactilografă şi-a revenit şi, stăpânindu-şi emoţia, întreabă:
— Domnul?
— Doresc să vorbesc cu domnul director!
— Domnul director?
— Da, într-o chestiune… personală.
— Personală!
Domnişoara dactilografă exprimă cuvântul, cu o intonaţie reverenţioasă, pentru “domnul de cinci ani jumătate”, care doreşte să vorbească cu domnul director într-o chestiune personală. Domnul este introdus, dar violându-se eticheta obicinuită, pătrunde în cabinetul directorial urmat de toţi redactorii, dactilografele, oamenii de serviciu, inclusiv vizitatorii incidentali. Domnul director părăseşte fotoliul, intimidat de însemnatul, dar mai ales neaşteptatul personagiu, şi se opreşte nehotărât; noroc că tânărul vizitator e mai calm şi nu-şi pierde cumpătul.
— Dumneavoastă sunteţi domnul director?
Domnul director nu şi-a revenit încă.
— Îmi permiteţi să mă prezint: Horia Traian Şerbănescu, artist la Teatrul Naţional. Am jucat în piesele “Rodia de aur”, “Institutorii” şi “Înşir’te mărgărite”. În “Rodia de aur” am jucat rolurile lui Statu-Palmă şi Barbă-Cot, iar în “Institutorii”, rolul lui Maxim Györman şi acum aş dori să joc într-un film românesc. Da’ ce? Numai în străinătate sunt copii care să poată juca în film, şi la noi nu sunt? Eu vreau să joc în film şi astfel să duc faima ţării…
Domnul director şi-a revenit şi, după un efort eroic, întrerupe cascada vie a cuvintelor (chiar dacă învăţată pe de rost ca un rol):
— Anume ce să duceţi?
— Faima! Să duc faima ţării şi peste…
— Mă rog ce e faima? întrebă domnul director cu o naivitate prefăcută.
— Faima?!
Pentru prima oară domnul Horia Traian Şerbănescu este nedumerit: ce o fi aia faimă? După o matură şi nu mai puţin sprintenă gândire, spune cu siguranţă:
— Faimă?…. nu ştiu ce e aia!
Gheaţă obişnuită a interviewului s-a rupt, iar domnul “artist” al primei noastre scene redevine copilul senin, care îmbină într-un pitoresc mişcător naivitatea şi inteligenţa.
— Ia vino’ncoa.
Se apropie încrezător şi privirile-i cată la mine fără teamă.
— Vrei să te laşi intervievat?
Mă priveşte puţin neliniştit.
— Mmm-da!
Şi în privirile-i expresive citesc neliniştea faţă de… poate… noua pedeapsă.
— Uite, puiule, eu o să te întreb şi tu o să-mi răspunzi, asta-i interview-ul. Vrei?
Oftează uşurat:
— Da.
— Cum ai spus că te cheamă?
— Horia Traian Şerbănescu.
— Aşa? Dar acasă cum îţi spune?
— Nicuşor.
— Bine, Nicuşor. Acuma spune-mi mie, ce vrei tu de la noi?
— Vreau să joc într-un film românesc.
— Aşa? Dar tu ai mai văzut vreun film jucat de un copil, un băieţel aşa ca tine?
— Da, cu Jackie Coogan, (citiţi aşa cum e scris, aşa exprimă prietenul nostru).
— Dar Sonny-boy, ai văzut?
— Aha! Filmul sonor. Cu băieţelul acela.
— Da, ai putea juca la fel ca el?
— Oho! şi mai bine!, ne răspunde cu o siguranţă categorică tânărul nostru intervievat.
— Bine, dar tu eşti mic. Ce vârstă ai?
— Cinci ani jumătate, peste două luni împlinesc şase!
Nici nu-mi trece prin minte să îndrept greşeala.
— La şcoală mergi? Ştii tu să scrii şi să citeşti?
— Nu, dar ştiu să mă iscălesc.
Îi dau un creion şi o mânuţă nesigură schiţează un Horia hieroglific. Astfel am obţinut primul autograf.
— Ia spune-mi, Nicuşor, n-ai vrea să-mi declami şi mie ceva din rolul tău?
— Din Statu-palmă sau din Barba-cot?
— Cum, sunt două roluri? Şi le-ai jucat pe amândou?
— Păi domnul Șahighian, regizorul, a văzut că Liviu nu spune aşa bine, şi atunci…
— Care Liviu?
— Băieţelul care juca pe Statu-palmă, că eu jucam pe Barbă-cot. Şi atunci am jucat eu pe Statu-palmă; e un rol mai mare.
— Aşadar fotografii ai?
— Am, şi după ce le scoase din buzunarul său, îmi puse un teanc în faţă.
— Spune-mi, care vrei să ni le dai nouă?
Îmi aleg la întâmplare una.
— Nu asta cu Barba-cot. Asta cu Statu-palmă. Aş vrea să apară în revistă.
De-abia acuma pricep eu că ăsta-i rolul lui favorit.
— În Barbă-cot spuneam puţin. Dar în Statu-palmă vorbesc mult.
În ochii copilului se citeşte dragostea neţărmurită pentru scenă. Sunt impresionat. Cât va mai dăinui dragostea aceasta?
— N-ai vrea să ne spui şi nouă ceva din rolul tău?
Se codeşte puţin. Nu din timiditate. Face câţiva paşi înapoi şi cristalul glasului răsună între pereţii cenuşii. Ne explică părţile, care par obscure pentru noi.
— Ştii, asta o spun Măscăriciului (un personaj din “Rodia de aur”), dar n-a fost balaur. Era un cărăbuş…
— Dar în “Institutorii” ce rol joci?
— Al lui Maxim Györman. Dar nu e aşa frumos. Spun mai puţin ca în rolul lui Barbă-Cot. În Statu-Palmă spun mult. Eh! Statu-Palmă, asta-i lovitura!
— Bine, Nicuşor, dar cu filmul cum rămâne? Mai joci?
— Daaaaaaaaaaaa!
— Dar o să mergi cu vaporul. Ştii ce e aia vapor?
— Nu ştiu, dar am auzit eu de vapor.
— Uite, Nicuşor, vaporul e o barcă mare, mare de tot cu maşinării.
— Aşa? Atunci merg.
— Uite, o să trebue să pleci în America!
— Plec.
— Dar cu mama şi cu tata ce faci?
O secundă gândeşte nedumerit. Apoi, cu desinvoltură:
— Dar ce, o să-i iau codiţă după mine?
— Uite, dragă, întâi o să facem nişte filme aici în România, la Bucureşti şi la Sinaia. Ştii, “Realitatea ilustrată” alege cea mai frumoasă fată, şi la concurs o să se facă un film şi o să-ţi dăm şi ţie un rol. Vrei?
— Vreau, răsună ca o jubilare în cameră. Dar monotonia interview-ului pare a-l fi plictisit. Masa desenatorului îl atrage.
— Ştii să desemnezi?
— Ştiu.
Creionul şi hârtia îi sunt la dispoziţie. O linie, un pătrat, altul.
— Ce e asta?
— Un automobil.
ÎI cred şi admir opera. De altfel, astăzi admirăm şi preţuim opere şi mai puţin reuşite, sub eticheta de “modernism”.
— Dar de pictat ştii să pictezi? Ia arată-i şi domnului acesta, că dumnealui nu ştie.
Domnul desenator mă priveşte urât. Pensula intră vijelios în vopsea şi în secunda următoare aş fi asistat la un dezastru dacă disperarea şi energia desenatorului nu i-ar fi salvat opera de la pieire. Încerc vreo câteva întrebări. În zadar. Jucăriile sunt mai puternice decât dorinţa de a fi intervievat.
Între timp vestea prezenţei lui Nicuşor, Statu-Palmă — Barbă-Cot, a străbătut întreaga clădire. Lucrătorii din tipografie au lăsat lucrul şi pătrund unul după altul, sub un pretext oareşcare, în cabinetul directorial, schiţând o vagă interpelare şi rămânând cu privirile la tânărul artist.
— Cine-i?
— Un artist de la Naţional.
— Şi ce vrea?
— Îi iau un interview, răspund eu cu importanţă.
— Aşa!, spun toţi admirativ.
Şi eu mă simt oare acum mândru de admiraţia provocată de tânărul meu prieten. Dar evenimentul ia proporţia unei revoluţiuni. Persoanele din redacţia vecină au aflat şi ei. Lucrul se suspendă şi vin in corpore în cabinetul directorului. Ba se aude chiar că şi oamenii de la expediţie şi de la legătorie au decis să vie sus. Toţi suntem stingheriţi. Numai domnul Horia Traian Şerbănescu nu-i, îşi plimbă cu dezinvoltură frăgezimea puţinelor primăveri şi muzica glasului printre noi.
“Câţi ani ai, puiule?”, “Cum te cheamă?”, “Mergi la şcoală?”, “Unde stai?”, “Vai, ce drăgălaş!” se aude sopranul unei domnişoare dactilografe.
“Admirabil!”, “Şi ce îndrăzneţ este!”, “Ce prietenos!”
Nicuşor răspunde tuturor, surâde cu gentileţe la complimente şi înconjoară în pas sprinten camera. Găseşte o maşină de scris şi bate câteva litere. Se interesează de clişeele metalice pe care le vede pe un birou. Răsfoieşte o revistă. E prieten cu toţi. O domnişoară dactilografă îi aduce la cunoştinţă că e aşteptat în vestibul de o persoană.
— O doamnă?, întreabă el cu seriozitate.
— Da.
— Atunci e mămica!
— Pofteşte-o înăuntru, Nicuşor.
Dar mămica e grăbită şi nu poate primi invitaţia.
— Trebuie să plec. La revedere!
Dă mâna tuturor — fără excepţie — şi, ca în poveste, Statu-Palmă – Barbă-Cot nu mai e. Musafirii noştri ne părăsesc. Am rămas numai noi şi nu ne putem reveni. Dar glasul domnului director ne recheamă la… “realitatea” mai puţin frumos ilustrată.
— Dom’şoară, juriul…
Glasul se pierde. Zgomotul reîncepe. Maşinile de scris răpăie. Telefonul zbârnâie şi noi vociferăm. Statu-Palmă— Barbă-Got a plecat.
— La revedere! Să mai vii pe la noi, Nicuşor!
*** Realitatea Ilustrată, 1930
În 1932, copilul a fost distribuit în spectacolul “Omul cu mârțoaga”, piesa lui Ciprian, pusă în scenă la Teatrul Național de regizorul Victor Enescu, în care a apărut alături de George Calboreanu, Nelly Cutava și Sonia Cluceru și în același an a jucat în “Camila trece prin urechile acului”, în regia lui Victor Ion Popa, la Teatrul Maria Ventura.
Horia Șerbănescu și-a continuat cariera artistică la Teatrul din Sărindar, condus de Tudor Mușatescu, apoi a trecut pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea, unde a activat ca actor, sufleor, regizor de culise și… dactilografă.
Ulterior a fost angajat la Teatrul Victoria, dar primul său mare succes a fost înregistrat la Grădina Volta Buzești, cu piesa “Profesorul de franceză” a lui Tudor Mușatescu.
Actorul a format mult timp un cuplu de comedie alături de Emil Popescu, apoi partenerul său a fost Radu Zaharescu, împreună cu care a jucat în zeci de piese la Teatrul de Estradă și în scheciurile Televiziunii Române din anii ’60 – ‘70.
Printre filmele în care a fost distribuit se numără “Răsună valea” (1949), “Directorul nostrum” (1955), “Pași spre lună” (1964), “Politică cu… delicatese” (1964) și “Mofturi 1900” (1965).
Horia Șerbănescu a încetat din viață pe 19 septembrie 2010, la vârsta de 86 de ani.
