Consiliul de coroană din 14/27 august 1916 în care s-a decis intrarea României în război s-a încheiat fără a se emite vreun comunicat, dar în aceeași după amiază s-a anunțat instaurarea stării de asediu și s-a decretat mobilizarea generală, documente pe care le redăm mai jos:
Decretul Regal No. 2.784 din 14 August 1916
Privitor la
Mobilizarea Armatei
Ferdinand I,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,
La toți de față și viitori sănătate:
Asupra raportului ministrului nostru secretar de stat la departamentul de răsboiu sub No. 11.706/916,
Am decretat și decretăm:
Art. I. – Întreaga armată se va mobiliza.
Art. II. – Prima zi de mobilizare va începe la ora 12 în noaptea de 14 la 15 August 1916.
Art. III. – Ordinea de bătae va fi cea hotărâtă prin planul de mobilizare.
Art. IV. și cel din urmă. – Președintele nostru de consiliu și ministru secretar de Stat la departamentul de răsboiu este însărcinat cu executarea decretului de față.
Dat în București, la 14 august 1916.
Preș cons. de miniștri și ministru de răsboiu,
Ion I.C. Brătianu
OSTAȘI,
V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații noștri ne așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde.
Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, ale căror rămășițe zac în pământurile ce veți dezrobi, vă îndeamnă la biruință ca vrednici urmași ai ostașilor care au învins la Răzsboieni, la Călugăreni și la Plevna.
Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit.
O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm însă greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră.
Arătați-vă deci demni de gloria străbună.
De-a lungul vremurilor un neam întreg vă va bine cuvânta și vă va slăvi.
*** Ordin către armată dat de regele Ferdinand la 14/27 august 1916, cu prilejul declarației de război a României contra Austro-Ungariei, purtând semnătura olografă a lui Ferdinand I, regele României
“ROMÂNI,
Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că pentru viitor numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor.
Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua unirii lui.
După vremuri îndelungate de nenorociri și de grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeeze statul Român, prin unirea Principatelor, prin războiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională.
Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea Românilor de pe cele două părți ale Carpaților.
De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din planurile Bucovinei unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci.
În noi, în virtuțile, în vitejia noastră stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă de la Tisa să propășască în pace potrivit datinilor și aspirațiunilor gintei noastre.
ROMÂNI,
Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâm să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen răsboiu, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credință neclintită în menirea lui.
Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei.
Cu Dumnezeu înainte,
Ferdinand
*** Manifestul către popor dat de regele și Guvernul României la 14/27 august 1916, cu prilejul Declarației de război a României contra Austro-Ungariei poartă semnătura olografă a lui Ferdinand I, regele României și contrasemnăturile membrilor Guvernului României
În declarația de război (nota) care a fost remisă imediat după încheierea Consiliului, la ora 9 seara, de către ministrul României la Viena, Edgar Mavrocordat, secretarului de serviciu la Ministerul de Externe austriac, motivul invocat este asuprirea de către autoritățile de la Budapesta și Viena a românilor din provinciile aflate sub ocupație. Redăm textul declarației, așa cum apare transcris în revista Albina din 4 – 11 septembrie 1916:
“Alianța încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia n-avea, după chiar declarațiunile Guvernelor, decât un caracter accentualmente conservator și defensiv. Obiectul său principal era de a garanta țărilor aliate în contra orcărui atac din afară și a consolida starea de lucruri creată prin contractele anterioare. Numai în dorința de a-și pune politica sa în acord cu aceste tendințe pacifiste, România se alipise la acea alianță.
Consacrată cu totul operei sale de reconstruire interioară și credincioasă nestrămutatei sale hotărâri de a fi în regiunea Dunării de Jos un element de ordine și echilibru, România nu a încetat de a contribui la menținerea păcii în Balcani. Ultimele războaie balcanice distrugând status quo-ul, i-au impus o nouă linie de conduită. Intervențiunea sa a grăbit pacea și a restabilit echilibrul; pentru ea însăși, România s-a mulțumit cu o modificare de fruntărie care-i dă mai multă siguranță în contra unei agresiuni și care repară, în același timp, nedreptatea făptuită în paguba sa la congresul din Berlin. Însă, în urmărirea acestui scop, România a avut decepțiunea d’a constata că nu găsise pe lângă Cabinetul din Viena atitudinea la care era în drept să se aștepte.
Când a izbucnit războiul actual, România, astfel precum făcuse și Italia, a refuzat să se asocieze la declarațiunea de război a Austro-Ungariei, de care nu fusese prevenită de către Cabinerul din Viena. În primăvara anului 1915, Italia declară război Austro-Ungariei: Tripla Alianță nu mai exista. Motivele care determinaseră alipirea României la acest sistem politic dispăreau în același timp. În locul unei grupări de state care să caute prin sforțări comune a lupta împreună pentru asigurarea păcii și păstrarea situațiunilor de fapt și de drept creată prin tractate, România se găsea în fața unor puteri care luptau între ele tocmai în scopul de a ajunge să transforme cu totul vechile alcătuiri care serviseră de bază Tractatul lor de alianță.
Aceste adânci schimbări erau pentru România o dovadă evidentă că scopul ce ea urmărise, alipindu-se la Tripla Alianță, nu mai putea fi atins și că trebuia să-și îndrepte vederile și sforțările sale spre noi căi. Cu atât mai mult cu cât opera întreprinsă de Austro-Ungaria lua un caracter amenințător pentru interesele esențiale ale României ca și pentru aspirațiunile sale naționale cele mai legitime. În fața unei modificări atât de radicale a situațiunii create între Monarhia Austro-Ungară și România, aceasta din urmă și-a reluat libertatea de acțiune.
Neutralitatea ce Guvernul Regal și-a impus, în urma unei declarațiuni de războiu făcută în afară de voința sa și contrarie intereselor sale, fusese adoptată în prima linie pe baza asigurărilor date la început de Guvernul Imperial și Regal că Monarhia, declarând război Serbiei, nu fusese inspirată de un spirit de cucerire și că nu urmărea nici un fel de achizițiuni teritoriale. Aceste asigurări nu s-au îndeplinit.
Astăzi ne găsim înaintea unor situațiuni de fapt, din care pot ieși mari transformări teritoriale și schimbări politice de natură a constitui o gravă amenințare pentru siguranța și viitorul României. Opera de pace pe care România, credincioasă spiritului Triplei Alianțe, încercase să o îndeplinească a fost astfel isbită de sterilitate de către aceia chiar care erau chemați să o sprijinească și să o apere. Aderând în 1883 la grupul Puterilor Centrale, România, departe de a uita legăturile de sânge ce aveau populațiunile Regatului cu Românii supuși Monarhie Austro-Ungare văzuse în raporturile de prietenie și de alianță ce se stabiliseră între cele trei Mari Puteri o chezășie prețioasă pentru liniștea sa internă, ca și pentru îmbunătățirea soartei Românilor din Austro-Ungaria. În adevăr, Germania și Italia, care își reconstituiseră Statele lor pe baza principiului naționalităților, nu puteau să nu recunoască legitimitatea temeliei pe care era așezată însăși propria lor existență. Cât despre Austro-Ungaria, ea găsea în relațiunile amicale ce se stabileau între dânsa și regatul României asigurări pentru liniștea sa atât înăuntru cât și la fruntariile noastre comune, căci ea nu ignora până la ce grad nemulțumirea populațiunii sale românești se repercuta la noi, amenințând să tulbure în fiece minut bunele raporturi între cele două State.
Speranța ce noi puserăm, din acest punct de vedere, pe adeziunea noastră la Tripla Alianță a fost înșelată, la cursul unei perioade de mai bine de 30 de ani, Românii din Monarhie nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se vreo reformă de natură a le da măcar o aparență de satisfacție, dar, din contră, au fost tratați ca o rasă inferioară și condamnați să sufere apăsarea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul naționalităților deosebite din care se compune Statul Austro-Ungar. Toate nedreptățirile pe care frații noștri erau astfel siliți a le suporta au întreținut între țara noastră și Monarhie o stare continuă de animozitate, pe care Guvernele regatului nu reușeau să o potolească decât cu prețul a mări greutățile și a numeroase sacrificii. Când a izbucnit răsboiu actual, se putea spera ca Guvernul Austro-Ungariei, cel puțin în ultimul moment, va sfârși prin a se convinge de necesitatea grabnică de a face să înceteze această nedreptate, care pune în pericol nu numai relațiunile noastre de prietenie, dar chiar raporturile ce trebuie să existe între State vecine.
Doi ani de răsboiu, în cursul cărora România a păstrat neutralitatea, au dovedit că Austro-Ungaria, ostilă oricărei reforme interne putând a face mai bună viața popoarelor ce guvernează, s-a arătat pe atât de gata a le sacrifica pe cât de neputincioasă a le apăra contra atacurilor din afară. Răsboiu la care ia parte mai toată Europa pune în discuțiune cele mai grave probleme atingătoare de dezvoltarea națională și de existența chiar a Statelor. România, împinsă de dorința de a contribui să grăbească sfârșitul conflictului și sub imperiul necesității de a-și salva interesele sale de rasă, se vede nevoită de a intra în luptă alături de aceia care pot să-i asigure înfăptuirea unității sale naționale.
Pentru aceste motive, ea se consideră încă din acest moment în stare de răsboiu cu Austo-Ungaria.”
Surse:
Albina, august 1916
Adevărul, august 1916