HomeOameni care au intrat în istorieMarga Barbu, frumoasa eroină a filmelor cu haiduci

Marga Barbu, frumoasa eroină a filmelor cu haiduci

Marga Barbu

Marga Barbu, pe numele său real Margareta-Yvonne Butuc, s-a născut pe 24 februarie 1929, în satul Ocna Șugatag, în Maramureș, iar la vârsta de 14 ani s-a mutat cu părinții în București, intenționând, inițial, să devină balerină, la fel ca mama ei. A renunțat la idee după ce a aflat că suferă de o afecțiune cardiacă, apoi s-a îndreptat spre teatru. Absolventă a Institutului din Bucureşti în 1950, și-a făcut debutul în cinematografie în rolul Siminei, în filmul de propaganda “Nepoții gornistului” realizat în 1953 de regizorul Dinu Negreanu, în care a jucat alături de Tatiana Iekel, Iurie Darie, George Vraca, Constantin Codrescu, apoi în urmarea acestuia, “Răsare soarele”.

Marga Barbu a devenit celebră pentru rolul hangiţei Aniţa din seria “Haiducilor” (“Haiducii”, “Răpirea fecioarelor”, “Răzbunarea haiducilor”, “Haiducii lui Șaptecai”, “Zestrea domniței Ralu”, “Săptămâna nebunilor”), în care i-a avut parteneri pe Florin Piersic, Emanoil Petruț, George Constantin, Toma Caragiu, Olga Tudorache, Colea Răutu și Constantin Codrescu.

Un alt rol foarte cunoscut pentru publicul anilor ’80 a fost cel al Agathei Slătineanu din seria “Mărgelatu”, realizată între 1980 și 1987, în regia lui Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis și Mircea Moldovan, după un scenariu de Eugen Barbu (“Drumul oaselor”, “Trandafirul galben”, “Misterele Bucureștilor”, “Masca de argint”, “Colierul de turcoaze”, “Totul se plătește”), în care partener principal i-a fost Florin Piersic. Pentru interpretarea din producția “Domnişoara Aurica”, regizată de Șerban Marinescu în 1985, actrița a obținut premiul UCIN.

Marga Barbu a fost fascinată nu doar de lumea scenei, ci și de limbile străine. Vorbea franceză, engleză, germană, maghiară, italiană, spaniolă și greacă și, după cum va mărturisi într-un interviu acordat revistei Teatrul în 1985, nu a alergat niciodată după roluri:

– Au fost, într-adevăr, şi perioade de stagnare în cariera mea artistică, pe care le-au compensat fertil micile mele pasiuni. Sau poate numai acumulări necesare, de care un actor are atâta nevoie. Şi-apoi, eu sunt tipul activ. Nu mă complac în lâncezeală. Când n-am prea multe motive de satisfactie Ia teatru, îmi găsesc refugiul în film, în literatură, fac traduceri…

– Păreţi oarecum detaşată de profesia dumneavoastră de bază, ca să nu zic blazată…

– Întotdeauna am fost detașată. Nu pot spune, cum spun mulți alți colegi ai mei, că am vrut, în viaţă, să fac numai teatru. Deşi, gândindu-mă în urmă, îmi dau seama că actoria mi-a oferit multe momente de satisfacţie.

– Dacă n-aţi fi Intrat la Conservator, ați fi suferit?

– Nu ştiu. Cu mine, lucrurile au decurs firesc. Învăţasem dansul, făceam balet (mama a fost profesoară de dans). Iniţial m-am îndreptat spre Conservator ca să-mi cizelez prezenţa scenică. N-am ştiut că o să rămân în teatru. Profesorul meu, Al. Finți, a jucat un mare rol în acest sens. După absolvire m-a luat la el, la Teatrul Armatei, unde era director. Era un om care iubea foarte mult teatrul şi actorii. Cu inconştienţa tinereţii de atunci, mi s-a părut normal. Abia acum îmi dau seama de importanţa gestului său.

Marga Barbu

– Deci, aţi debutat la Teatrul Armatei, actualul Teatru “Nottara”, unde sunteti și azi actriţă.

– La scurt timp după stadiul obligatoriu de figuraţie, am început să primesc roluri. În “Crângul de călini”, “Tinereţea părinţilor”, “De partea cealaltă”. Rolul locotenentului Nikolaeva din această piesă, montată foarte bine de regretatul George Rafael, m-a lansat, pot spune, pe orbită. Poate și fiindcă spectacolul a ţinut afişul aproape nouă ani. Îl văzuse tot Bucureştiul. Ca actriţă, altceva m-a marcat însă: rolul lui Cherubin din “Nunta lui Figaro”. Acest rol a rămas ca un clopoțel în amintirile mele. După ce jucasem destule personaje înţepenite, grațiosul paj mi-a redat plăcerea să zburd pe scenă, printre decoruri şi costume elegante. Nu mai spun în ce măsură mă transpuneam în rol. Nu aveam nevoie de machiaj. În scena în care o întâlneam pe Contesă, mă înroşeam de-adevăratelea!

– Ați rămas partizana acestui fel de a concepe actoria?

– Cred că fără trăire adevărată teatrul nu convinge, nu emoţionează. În teatru, emoţia rămâne suverană, n-am aderat niciodată la stilul brechtian. Distanţarea fată de personaj oricum o ai, dacă eşti un actor normal, dar dacă nu te poţi contopi cu trăirile, cu stările personajului, asta vădeşte lipsa posibilităţiIor artistice.

Marga Barbu

– Cum rămâne, atunci, cu tehnica pe care orice profesionist o deprinde?

– Ideal este ca tehnica să ajute interpretarea, să fie mijloc, şi nu scop. Când am jucat Cleopatra în Antoniu şi Cleopatra de Shakespeare, pusă în scenă de George Teodorescu, a trebuit să-mi studiez îndelung vocea, să o exersez, ca să pot rezista în monoloage, trebuia să intru în rol pregătită. Era un rol de efort, dar minunat… Nu mă mai săturam ascultând textul. Un Shakespeare de zile mari! Sigur, acest lucru rămâne valabil pentru rolurile şi textele importante, solicitante, nu pentru piese care se joacă din vârfuJ buzelor.

– Fiți mai explicită! Adică actorul devine serios în raport cu profesia, și nu în functie de miza textului? Nu e o chestiune de etică general valabilă?

– Sigur că nu e cazul să te angajezi profesional mal mult decât trebuie, dacă piesa nu ţi-o cere. Deşi, nu de puţine ori, actorul, prin natura firii sale, se montează pe parcursul repetiţiilor şi ajunge, culmea, să-i şi placă orice joacă. Altfel, probabil că nu poate juca. Se întâmplă și minuni, când actorul înnobilează şi dă rezonanţă unei partituri. Dar n-a făcut nimeni mari creaţii în piese sezoniere, de mică înălţlme culturală şi artistică. S-au pus şi se vor mai pune piese, fără să se gândească cineva la tristeţea şi amărăciunea actorilor care le joacă.

– Ați încercat vreodată să vă luptaţi pentru un rol, pentru o piesă?

– Nu prea, îmi reproşez o anumită inerţie. Nu e bine. Poate şi pentru că n-am avut încredere în finalizarea unor iniţiative. Decât să ai decepţii, mai bine să nu le provoci.

– O filozofie pe care aţi aplicat-o mai mult scenei. Ce v-a dezamăgit?

– Dezamăgit e mult spus, dar nu pot spune că n-am fost afectată să constat, de pildă, că tinerii regizori, pe care îi stimez şi îi apreciez – evident, pe cei talentaţi şi cu idei -, lucrează mal mult cu generaţia lor. Există la cei mai mulți prejudecata că noi, cei cu experienţă, nu-i putem înţelege. Dar caută prea puţin să ne cunoască. E mai simplu să ne ocolească. Personal, regret că n-am avut norocul să lucrez cu regizori îndrăzneți şi foarte îndrăzneţi, regizori care, respectând textul, valorificându-l cu seriozitate, vin cu idei noi. Cernescu, de pildă, pe care îl apreciez, a montat de-a lungul timpului multe piese la noi, dar m-a ocolit. E adevărat, a existat şi o perioadă în care afirmarea autonomiei regizorului lăsa impresia că actorul devine o unealtă manevrabilă. Nu toţi erau pregătiți să înţeleagă practic mutațiile produse de însăşi conceperea actului teatral. De aici şi neînţelegerile.

A fost necesar timp pentru schimbarea mentalității actorului, care la unii s-a produs, la alţii – nu. Pe de altă parte, fără îndoială că în faţa unor giumbușlucuri fără acoperire artistică un actor cu experienţă este reticent. Dar atunci când o concepţie cu adevărat originală se impune cu argumente şi dovezi vii, nu poţi rămâne indiferent, decât dacă disponibilitățile pentru meserie ţi s-au vlăguit. Dar asta e teorie…

-Dar în practică?

– În practică, actorul rămâne “genus irritabilis” şi e foarte incomod să suporţi iritabilitatea celuilalt. Am simţit-o pe pielea mea. Dar nu e mai puţin adevărat că nu e deloc plăcut să ştii că ai fost distribuită într-o piesă, şi a doua zi să găseşti trecut la avizier numele alteia.

În teatrul actual cred că se respiră un aer mal curat. Mi se pare că actorii tineri sunt mal integri. Când am intrat eu în teatru, unde întorceai capul întâlneai pretenţii, ambiţii, orgolii nefondate. Fiecare se vedea în chip de vedetă și nu mă refer la acelea adevărate, la marii actori pe care i-am cunoscut și alături de care am jucat: Maximilian, Ramadan, Vraca… Se vâna rolul şi prim-planul cu o fervoare…

Tinerii noştri colegi sunt mai dispuşi să cedeze în favoarea întregului, să facă împreună spectacolul, sunt mai buni coechipieri. Or, teatrul este o artă colectivă, nu?

Marga Barbu
Marga Barbu

– Care este punctul dumneavoastră de vedere despre dramaturgia originală, despre piesele în care ați jucat?

– Nu sunt pentru promovarea cu orice preţ a piesei originale. Dacă jucăm autori şi piese lipsite de valoare, nu facem nici un serviciu dramaturgiei româneşti, dimpotrivă. Sunt situaţii în care actorii se istovesc în zadar. Nu poţi să dai viaţă unei fantoşe. Cred, apoi, că avem nevoie de comedii bune, care să-i însenineze şi să-i bucure pe oameni, recompensându-le efortul de a veni Ia teatru în condiţiile stresului contemporan. (…) Autorii se preocupă, de altfel, destul de puţin să ofere partiturl de referinţă pentru actriţe. Am impresia că se perpetuează în dramaturgie un fel de favoritism masculin, de pe vremea când femeile nu aveau acces pe scenă.

Repertoriul feminin a fost dintotdeauna mai sărac. Femeile au rămas vioara a doua. Mi-amintesc, când jucam în “Cyrano de Bergerac” (eram Roxana), cât îl invidiam pe George Demetru pentru textul pe care-I rostea, şi-l rostea minunat! Regretatul Horia Lovinescu, deşi scria mult pentru teatrul nostru (am jucat în câteva piese ale lui: “Ultima cursă”, “Omul care…”), nu scria nici el întotdeauna roluri frumoase pentru femei. Îi reproşam adesea această indiferenţă Ia adresa noastră…

-Şi, totuşi, ați jucat de curând Adela, un rol complex din “Citadela sfărâmată”, piesă care cuprinde, între altele, şi generoase roluri pentru femei.

– E adevărat, Adela a fost poate cel mai interesant rol pe care l-am jucat în ultima vreme. În faţa actorului apar, pe parcursul carierei, anumite praguri, cum spunea Laurence Olivier, care trebuie trecute. După o anumită vârstă, se pune problema cum şi în ce sens mai poate fi întrebuinţat actorul sau actriţa, mai ales dacă a jucat juni-primi, respectiv, ingenue. Adela a fost pentru mine un astfel de prag, cum a fost cu ani în urmă Gerda Hoffmann din “August în flăcări”, sau rolul din filmul “Bietul Ioanide”. Dar… viaţa mea în teatru nu mi-a îngăduit s-o întâlnesc pe Nora lui Ibsen, pe Anna Karenina, pe Maşa din “Trei surori”, roluri pe care le-am visat.

Marga Barbu

– N-aş vrea să trecem peste experienţa complexă prilejuită de muzicalul de succes “Lady X”. Ce părere aveţi despre acest gen, care devine atât de solicitat?

– Personal, nu apreciez mania de a pune teatrul pe muzică. Se pare însă că astfel spectacolul devine mai… “pentru toate gusturile” – în fond, mai facil. Consider că genul ca atare trebuie respectat, cu toate regulile lui. Un musical trebuie făcut extraordinar, nu improvizat, fără pregătire muzicală şi coregrafică. Am văzut Ia New York “Don Quijote”. Era impecabil! Actorii cântau minunat, dansau, totul se contopea într-o imagine extrem de vie.

– Stimată Marga Barbu, aţi avut privilegiul să trăiţi în preajma cărților, a scriitorilor, alături de Eugen Barbu.

– Rolul de soţie de scriitor este cel mai greu pe care l-am jucat în viaţă. Noroc că acasă nu pot juca “marea scenă”. Asta o joacă el – aşa încât mie îmi rămâne… tot teatrul. Sunt, e adevărat, şi şofer, şi secretară, şi interpretă, şi mai ales primul cititor – sper, bun. Este într-adevăr o viaţă bogată în impresii pe care le-am asimilat, cred folositor pentru cariera mea de actriţă (…)

*** Convorbire realizată de Doina Papp și publicată în Revista Teatrul, 1985

Marga Barbu

Actrița a fost căsătorită timp de peste 30 de ani cu Eugen Barbu, după ce avusese, în tinerețe, un mariaj alături de un inginer din Ploiești, apoi un altul cu Constantin Codrescu, venerabilul actor care va împlini în septembrie vârsta de 91 de ani.

Marga Barbu a încetat din viață pe 31 martie 2009, la vârsta 80 de ani, la București și a fost înmormântată pe Aleea Artiștilor, în Cimitirul Bellu.

Latest comment

leave a comment