“Avea cele mai frumoase mâini de pe lume. Lungi, spirituale, prinse ca nişte flori de tulpină, le vedeai alunecând aievea pe mânerul spadelor spaniole pe catifeaua dalmaticelor.
Dar mâinile acestea neprihănite erau făcute mai degrabă ca să ridice sfântul Potir decât ca să poarte armele împreunate, ele îţi aminteau săgeţile unei catedrale gotice; strânse, primeau potirul; deschise, aşteptau cuiele.
Îl revăd în grădina sa, culegând trandafiri şi căutând să nu facă rău trandafirului. Îl revăd şi acum în timpul plimbărilor noastre prin munţi, dându-mi lămuriri asupra florei alpestre. Ce dragi îi erau plantele sălbatice! Aceasta era pentru dânsul mai mult un capriciu, mai mult o înclinare sau o manie trecătoare: era o adevărată patimă, adânc cugetată.
Cunoştinţele sale botanice depăşeau cunoştinţele obicșnuite ale unui profesor şi se apropiau de erudiţie. Dar el le ascundea, cum ascundea orice superioritate. De mult pricepuse deosebirea dintre dânsul şi cei ce-l înconjurau, această distanţă de nestrăbătut pe care educaţia o pune între oameni, şi, întristat de a fi măsurat întinderea avantajului său, îl ascundea ca să nu jignească pe nimeni.
Toată grija oamenilor de a scoate în evidenţă ceea ce ştiu el o punea în a-şi ascunde ştiinţa. Prefăcut din umilinţă, el simula neinteligenţa. A trebuit ca, în timpul unei călătorii în Dobrogea, să întâlnească pe un botanist strângând plante, ca să-l auzim avântându-se într-o pasionantă enumerare de nume latine, care făceau pe ignoranţii din suita sa să pufnească în râs.
A trebuit ca, pe când vizita săpăturile de la Histria, conduse de profesorul Pârvan, să se lase ademenit pe nesimţite şi să descifreze sfârşitul unei inscripţii greceşti, ca să aflăm că ştie greceşte.
A fost nevoie de o întâlnire întâmplătoare la Paris şi de o conversaţie intimă între Rege şi Abatele Magnier, ca să mărturisească că ştie limba ebraică; s-ar fi ferit s-o spună dacă am fi fost mai mulţi de faţă.
Şi numai întâmplător am aflat într-o zi că citra pe Tolstoi şi pe Dostoievski în ruseşte. Câteodată, faţă de un străin care-i câştigase încrederea, se trăda singur:
— Ştii de ce mi-a vorbit Regele, în audienţa mea de rămas bun? îmi spunea cu admiraţie dl. de Billy, ambasadorul Franţei părăsind Bucureştii pentru Tokio: „despre meritele poeziei lirice japoneze, comparată cu poezia lirică chineză”. Acest diplomat cărturar era unul din puţinii străini care descoperise valoarea Regelui…”
*** Martha Bibescu, 1933
