„Principele Carol I al României, călătorind cu Ion C. Brătianu, a fost silit să treacă prin Austria incognito; ba se ținea incognito chiar și în corabia care-l ducea pe Dunăre de la Linz încoace. Abia la Turnu Severin l-au cunoscut, după ce a debarcat.
Orașul Turnu Severin, prevenit prin depeșa lui Brătianu, aștepta în port, cu o pregătire strălucită, sosirea corabiei. Și, dacă s-a minunat cineva aici, desigur că a fost căpitanul corabiei dunărene. Din Turnu Severin, Principele Carol a dat către popor întâiul său manifest, tipărit chiar cu câteva zile înainte. Manifestul acesta l-a trimis Locotenenței Domnești, iar aceasta prefecților, subprefecților și primarilor tuturor orașelor, cu ordinul ca, telegrafic, să fie promulgat în același timp în toată țara.
Manifestul acesta începea cu cuvintele: „Noi, Carol I, din grația lui Dumnezeu și voința poporului român, Domn al României.” Așadar, nu „Domn al Principatelor Unite Române”, cum era pe timpurile lui Alexandru Ioan Cuza. La început voiau chiar să pună „Domn al Românilor”, dar n-au făcut-o, pentru a înlătura protestul pe care l-ar fi făcut, desigur, Austria. Dar și această schimbare de formulă, „al României”, era chiar obiectul discuțiilor diplomatice, care s-au sfârșit, din fericire, spre folosul României.
Drumul ulterior spre Capitală ducea prin Craiova, Slatina și Pitești. La Pitești au venit în întâmpinarea Principelui membrii Locotenenței Domnești și toți miniștrii. Înainte de a porni mai departe, Principele, după câteva vorbe schimbate cu Brătianu, se adresă lui Nicolae Golescu, întrebându-l dacă n-ar putea exprima în cale sentimentele de stimă pe care le are pentru mama cinstită a Goleștilor. Golescu răspunse că nici nu visa o astfel de onoare și-l pofti „sub acoperișurile sale modeste”.
Golescu însuși a mers înainte la Golești, moșia ce aparținea acestei familii, ca să-și prevină mama. Când cupeurile s-au oprit înaintea cerdacului curții boierești, doamna Golescu, o persoană atunci foarte înaintată în vârstă, ieși însoțită de trei fii în întâmpinarea Principelui și, prezentându-i pâine și sare, îl binecuvântă:
— Rog pe Dumnezeu ca binecuvântarea mamei bătrâne, ce stă pe marginea mormântului, să aducă noroc alesului de popor.
Principele, înduioșat, sărută mâna bătrânei. După câteva momente de convorbire, porniră mai departe. În cupeul întins ședeau: Principele cu Golescu, iar în fața lor Brătianu și C. A. Rosetti — Principele între trei „roși”.
Călătoria mergea iute înainte și iute treceau caii pregătiți la conacele din Leurdeni, Găești, Titu, Ghergani, Ciocănești și Chitila, cu toate că pretutindeni trebuiau să se oprească măcar o clipă, ca să mulțumească pentru omagiile ce i se aduceau. Tot drumul a fost un singur alai triumfal.
Bucureștii au fost înfrumusețați cu steaguri, covoare, flori și transparente. Toți locuitorii se revărsaseră încă de dimineață pe străzi și ocupau amândouă laturile drumului lung de peste șase kilometri, anume de la Mitropolie până la Șosea. Tot acolo era întins cordonul militar. Toate ferestrele și balcoanele erau pline de femei gătite cu lux, cu mănunchiuri de flori în mâini înmănușate.
Pe la amiază porni să toarne de-a binelea și, totuși, nimeni nu se mișca din locul lui, parcă ar fi prins rădăcini. După ora unu, bubuiră salvele tunurilor, anunțând apropierea Principelui Carol. La Șosea au început ovațiile. Primarul salută, în numele Capitalei, pe Principe, oferindu-i pâine și sare și cheile orașului pe o pernă de atlas. De aici înaintară la pas.
Ploaia cernea ca din sită. Principele stătea în picioare în cupeu, cu capul descoperit, se închina în toate părțile și mulțumea pentru urările și florile cu care se umpluse chiar cupeul princiar și se așternuse tot drumul. S-au sunat clopotele tuturor bisericilor. Când și când intona o muzică militară imnul național. Tunurile bubuiau întruna, până ce Principele părăsi Mitropolia, unde s-a oficiat solemn Te-Deumul.
După Te-Deum, Principele depuse jurământul pe Constituție în prezența Camerei și a Senatului. Textul jurământului l-a citit președintele Consiliului de Miniștri, Ion Ghica, bineînțeles, în limba franceză. Principele repeta după dânsul.
În aceeași rânduială s-a petrecut întoarcerea la Palat. Și era chiar vremea ca Domnul să-și schimbe hainele, ude cu totul. Am auzit cum vorbeau între sine, în vremea celui mai mare entuziasm, doi români bătrâni, pesimiști desigur:
— Ții minte, fârtate, cum îl aduseră în oraș pe Cuza, cu puțini ani în urmă, aceiași oameni? Primirea lui a fost mai mândră decât cea de astăzi. Și cum l-au tras pe sfoară! Și ce se va întâmpla cu tânărul acesta… cine o știi?
Tânăra și mândra față a Principelui Carol, ochii lui frumoși și statura mlădioasă plăcură nu numai tuturor, dar mai cu seamă femeilor, care și suspinau înduioșate:
— Aoleu! Ce frumos băiat! Vai de mine!
Seara s-a făcut iluminație strălucită. Știu românii să pregătească primiri și nu cruță banii. Iar municipalitatea, mai cu seamă, e vestită pentru dărnicie în această privință.
După masă, Domnul trimise regelui Wilhelm I următoarea telegramă în limba germană:
„Vestesc Măriei Tale că am săvârșit intrarea în capitala domniei mele și, după depunerea jurământului, am luat cârma princiară. Primirea mea a fost entuziastă. Măria Ta, Rege, fii sigur că, oricâtă vreme voi fi aici, nu voi uita niciodată că sunt Hohenzollern.”
Mărturia îi aparține lui Vladislav Dunin, jurnalist și diplomat polonez care a trăit în România în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și a Principelui Carol I, până în 1877, și a fost publicată în ziarul Neamul românesc, în decembrie 1908.
