Se împlinesc 150 de ani de la moartea lui Ștefan Golescu, cel care, așa cum nota în epocă ziarul „Românul“, „îmbrăţişând în viaţa publică ideile cele mai nobile şi generoase, s-a consacrat cu suflet, corp şi avere la realizarea lor“.
Era omagiat astfel nu numai revoluţionarul paşoptist, partenerul de idei şi de luptă al lui Bălcescu, al lui Magheru şi Rosetti, alături de care avusese un rol important în pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei de la 1848, ci şi omul politic care își pusese întreaga energie în slujba luptei pentru unirea Moldovei cu Țara Românească.
Ștefan Golescu s-a născut în anul 1809 și a fost cel mai mare dintre cei patru fii ai Zincăi și ai lui Dinicu Golescu, formându-se în atmosfera unor vremuri revoluționare asupra căreia îşi lăsaseră amprenta evenimentele din 1821. Pregătirea intelectuală începută în tară şi-a desăvârşit-o în vestul Europei unde, alături de alţi tineri români aflaţi la studii, a fost cucerit de ideile înaintate ale timpului.
Întors în patrie, s-a înrolat în militia pământeană, ajungând aghiotant al domnitorului. Profund îndurerat de starea țăranilor, revoltat de „abuzurile de tot felul“ care „au invadat biata ţară“, a adresat pe 1 ianuarie 1839 o scrisoare domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, cerându-i să pedepsească „cu severitate şi fără nici o distincţie pe cei care produc abuzuri atât în partea administrativă, cât şi în partea judecătorească, pe aceia care vexează ţăranul şi-l asupresc prin toate mijloacele de care dispun“.
Ştefan Golescu, alături de alţi militanţi revoluţionari, a desfăşurat, în cadrul „Societăţii filarmonice” şi al „Asociaţiei pentru înaintarea literaturii române”, o intensă activitate de pregătire a spiritelor în vederea înfăptuirii transformărilor societății românești.
Membru al comitetului revoluţionar sub conducerea căruia s-a pregătit declanşarea Revoluţiei pașoptiste, Ştefan Golescu a luat parte la definitivarea principalelor documente revoluţionare, la alcătuirea planului mişcării în care se prevedea izbucnirea simultană în mai multe centre de pe întreg cuprinsul ţării.
Potrivit planului, Ştefan Golescu şi I. Heliade Rădulescu au plecat în taină la Islaz, unde au ridicat steagul revoluţiei pe 9 iunie. A fost cooptat în organele de conducere ale revoluţiei și și-a legat numele de toate înfăptuirile acesteia, semnătura sa putând fi întâlnită pe hotărârile care au consfinţit desfiinţarea privilegiilor, întărirea independenţei administrative şi legislative a ţării, libertatea presei, a cuvântului şi a întrunirilor.
Alături de Nicolae Bălcescu, a făcut parte din delegaţia revoluţionară plecată să apere la Constantinopole, în faţa sultanului, cauza românești. Siliţi să ia drumul exilului după înăbuşirea revoluţiei, conducătorii paşoptişti au ţinut vie ideea revoluţiei şi speranţa în victoria forţelor progresiste.
Stabilit la Paris, Ștefan Golescu s-a implicat în acţiuni de organizare a emigraţiei unite, în scopul declanșării unei noi revoluţii. În acelaşi timp, a pledat, ca şi ceilalţi revoluţionari, în fata opiniei publice europene în favoarea idealurilor de unitate naţională. Reîntors în ţară în 1857, Ştefan Golescu s-a poziționat cu toate puterile în lupta pentru înfăptuirea Unirii.
După alegerea lui Alexandru loan Cuza ca domn al ambelor ţări române, a ocupat înalte funcţii in stat, militând pentru recunoaşterea lui Alexandru Ioan Cuza ca singur domnitor al Principatelor Unite și pentru consolidarea Unirii.
În 1865, s-a alăturat celor care au conspirat pentru îndepărtarea de la domnie a Principelui Cuza, devenind susținător al Locotenenței Domnești, din care făcea parte fratele său, Nicolae, care a recomandat alegerea principelui Carol ca domnitor al României.
Patriot înflăcărat, om politic cu vederi progresiste, Ştefan Golescu s-a stins din viață pe 27 august 1874, la vârsta de 65 de ani, dar numele lui a rămas în istoria naţională ca unul din ctitorii României moderne.
Redăm un fragment din ziarul Românul care a publicat, la moartea revoluționarului, omagiile pe care i le-au adus contemporanii și telegramele pe care i le-au trimis amicii politici bătrânei lui mame, venerabila boieroaică Zinca Golescu, “mama revoluționarilor de la 1848”.
