Biograful lui Mihai Viteazul, Balthazar Walther din Silesia, îl descria astfel:
„Generosul Ban Mihai era cunoscut tuturor prin strălucirea părinţilor şi a naşterii sale, prin o distinsă frumuseţă şi o justă statură a trupului; de asemenea, era lăudat de toţi pentru virtuţile sale cele alese, pentru că era plin de pietate către Dumnezeu, de iubire către patrie, drept către toţi şi sincer, constant şi liberal şi cu alte mai multe asemenea virtuţi înfrumuseţat. Toţi cei buni se simţeau atraşi cu onoare prin atâtea calităţi sublime, prin o inimă atât de generoasă şi care de la natură părea a fi chemată la fapte mari, nu mai puţin prin eloquenţa cuvintelor sale, care oricând voia, fără pregătire, ştia să curgă dulce şi înţelept“. (BREVIS ET VERA | DESCRIPTIO (Görlitz: Rhambau, 1599). A biography of the Wallachian Prince Michael the Brave)
Și istoricul austriac Johann Christian von Engel (a cărui teză controversată despre originea românilor conform căreia poporul român s-ar fi format numai în regiuni din sudul Dunării și ar fi emigrat la nord pe fluviu abia în secolul al IX-lea a fost continuată de Robert Roesler) îl portretizează pe Mihai Viteazul în cuvinte măgulitoare: „Să punem flori pe mormântul acestui principe ale cărui fapte sunt de un interes istoric universal. Şi el a ajutat şi a ajutat puternic a apăra Europa de invasiunea Musulmanilor. Dacă acest bărbat ar fi avut o cultură occidentală şi dacă nu ar fi trăit într-un timp atât de greu, dacă nu ar fi avut a face cu oameni ca Basta, ca Sigismund Bathory şi ca Ieremia Movilă, acest bărbat ar fi făcut minuni, ar fi fost pus de istorie alăturea cu Temistocle şi cu Ioan Hunyadi. Dacă domnia lui ar fi durat un timp mai îndelungat, o soartă mai propice era asigurată Țărilor de la Dunărea-de-jos“. (traducerea îi aparține lui D. A. Sturdza și a fost publicată în 1878)
Primul istoric care a vorbit despre portretele lui Mihai Viteazul a fost Nicolae Bălcescu, care a publicat un interesant articol în volumul IV din Magazinul Istoric pentru Dacia, ce a fost folosit mai târziu de D. A. Sturdza în studiul său. Nicolae Bălcescu, însoţit de A. G. Golescu, a văzut, în timpul exilului, în cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris, șase portrete ale lui Mihai Viteazul, dar l-a considerat autentic numai pe cel al lui Aegidius Sadeler, un gravor și pictor flamand care lucra la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Acest portret a fost reprodus de Alexandru Odobescu la începutul “Istoriei Românilor sub Mihai Viteazul” şi, mai târziu, de arheologul Grigore Tocilescu.
Această imagine, împreună cu cea de pe moneda lui Mihai Viteazul aflată în colecţia imperială din Viena (descrisă tot de D. A. Sturdza) şi cu cea reprodusă la începutul volumului III Hurmuzaki sunt singurele portrete ale lui Mihai Viteazul publicate până în anul 1905.
Portretul făcut de Sadeler este, fără îndoială, chipul cel mai autentic al lui Mihai Viteazul, iar asemănarea cu figura pe care Nicolae Bălcescu şi-o imaginase pentru eroul său i-a scos entuziastul strigăt: “Acesta este!” Într-adevăr, din moment ce avem de-a face cu opera unui artist care a trăit în 1601, deci contemporan cu Mihai Viteazul, și, mai ales, cu unul care lucra la curtea împăratului Rudolf într-o perioadă în care Mihai Viteazul a fost la Praga, nu ne putem îndoi de autenticitate. Portretul îl reprezintă, fără îndoială, pe Mihai Viteazul, aşa cum era în anul 1601.
O altă imagine a lui Mihai Viteazul îi este datorată pictorului Franz Franken, care trăia, ca şi Sadeler, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Tabloul său, „Cresus arătând bogăţiile sale lui Solon“ se află în galeria imperială de pictură din Viena (Kunsthistorisches Museum), dar istoricii consideră că Mihai Viteazul nu a pozat în faţa artistului, ci acesta a avut în faţă opera lui Sadeler şi și-a modelat lucrarea după ea și, poate, şi după impresia pe care i-o făcuse întâlnirea directă cu domnitorul.
În cele ce urmează reproducem imagini ale domnitorului român păstrate în bibliotecile românești și străine:
