Alexandru Odobescu s-a născut pe 23 iunie 1834 la București și a fost cel de-al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul care s-a împotrivit mișcării revoluționare de la 1848, și al Ecaterinei Caracaș, Catinca, una dintre cele mai frumoase și mai culte femei ale timpului, fiica doctorului Constantin Caracaș.
Băiatul a fost educat inițial acasă, fiind elevul institutorului Bârzotescu, iar în 1848 a început să studieze la Colegiul Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru. Coleg de școală cu viitorul pictor Theodor Aman și cu poetul Alexandru Sihleanu, a fost pasionat de istorie și literatură, în acea perioadă având prima încercare literară, “Mihai Viteazul”, o tragedie în trei părți.
În 1850, a plecat la studii la Paris, unde i-a avut ca profesori pe istoricii Jules Michelet și Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor, și, în timpul studiilor, a devenit membru al Societății Studenților Români.
Împreună cu colegii de la Paris a înființat, pe 14 februarie 1851, Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților, și s-a aflat în preajma revoluționarilor exilați, devenind apropiat de Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti și Gheorghe Magheru.
În această perioadă, Odobescu a studiat arheologia și literatura greacă și latină, a tradus treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu și a scris “Oda României”, poem care a apărut abia în 1855, în revista România literară a lui Vasile Alecsandri.
În decembrie 1853, tânărul și-a susținut bacalaureatul, apoi s-a înscris la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care însă nu a terminat-o, pentru că nu s-a prezentat la examenul de licență.
Revenit în țară în 1855, a început o carieră de funcționar public, a fost numit șef de birou la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.
Prima sa nuvelă istorică, “Mihnea Vodă cel Rău”, a apărut în revista “Românul” în 1857, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu Alexandra (Sașa) Prejbeanu, fiica contelui Pavel Kiseleff și a Ruxandrei Băleanu, care i-a fost amantă guvernatorului rus al Țărilor Române,. Cuplul Odobescu a avut un singur copil, o fiică numită Ioana, Nini, cum o mângâia tatăl, născută pe 26 iulie 1865, care a fost crescută într-un libertinaj voit, a fost educată în vestul Europei și a fost destul de independentă faţă de părinţi.
În 1860, Odobescu a publicat în Revista Carpaților cea de-a doua nuvelă istorică, “Doamna Chiajna”, despre care a scris: „Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, de a ni le arăta, acesta este și folosul lor instructiv.”
Începând din anul 1861, a editat “Revista română pentru științe, litere și arte” în care în care a publicat “Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu, “Cugetările” lui Alecu Russo și “Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon, dar și studiile “Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu țara, istoria și datinele românilor”, “Răsunete ale Pindului în Carpați” și “Poeții Văcărești”. În 1862, în aceeași publicație au apărut “Psaltirea diaconului Coresi” (note) și “Câteva ore la Snagov” (o călătorie arheologică).
Scriitorul a fost numit apoi director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din ordinul lui Alexandru Ioan Cuza, în 1863 a devenit ministru al Cultelor, apoi ministru ad-interim la Ministerul Treburilor Străine.
În 1867, Odobescu a primit misiunea de a organiza pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus Tezaurul de la Pietroasa, iar în 1869 a participat, împreună cu V. A. Urechia, la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde a susținut lucrarea “Antichitățile preistorice ale României”.
Ales pe 10 septembrie 1870 membru al Societății Academice Române la propunerea lui Al. Papiu Ilarian, Odobescu a susținut o serie de conferințe excepționale la Ateneul Român, a devenit apoi membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în 1874 a fost numit director al Teatrului Național din București.
În 1880, s-a mutat la Paris, unde, timp de un an, a îndeplinit funcția de secretar de legație. În următorii zece ani a scris mult, atât literatură, cât și studii științifice, una dintre cele mai cunoscute lucrări fiind monografia de arheologie „Tezaurul de la Pietroasa”, care a apărut în 1889 la Paris.
Revenit în țară, Alexandru Odobescu a devenit în 1891 directorul Școlii Normale Superioare și a publicat o serie de manuale școlare, printre care unul de gramatică și un abecedar foarte apreciat în epocă.
Cărturarul a murit pe 10 noiembrie 1895, iar vestea morții sale a fost urmărită cu mare interes în ziarele epocii, pentru că s-a sinucis luând o supradoză de morfină, după o poveste de dragoste nefericită. Deși era căsătorit de mult timp cu Sașa Prejbeanu, scriitorul se îndrăgostise de o frumoasă profesoară de geografie, Hortensia Racoviță, o adevărată “femme fatale” a Bucureștiului sfârșitului de secol XIX, care era cu 30 de ani mai tânără decât el.
Hortensia fusese căsătorită cu dramaturgul Alexandru Davila, fiul medicului Carol Davila și al Anicăi Racoviță, cu care avea doi copii, Tudor și Carol, dar divorțase, apoi făcuse un mariaj cu Dumitru Racoviță, secretarul personal al lui Titu Maiorescu. Rămasă văduvă, femeia ar fi acceptat inițial avansurile, dar în scurt timp a început să-l respingă pe vârstnicul scriitor. Bărbatul a devenit din ce în ce mai dependent de morfină (substanță pe care o consuma de mai mult timp) și se pare că soția sa, căutând o cale de a-l salva, a implorat-o pe Hortensia să se căsătorească cu el, fiind dispusă să divorțeze fără nicio pretenție. Planul nu a fost acceptat de tânără, iar Odobescu nu a găsit altă soluție de a ieși din drama sentimentală decât cea de a-și pune capăt zilelor.
Hortensia Racoviță avea o carieră didactică apreciată la București, fusese directoarea mai multor școli de fete, publicase câteva manuale școlare de geografie, primise chiar premiul Societății Geografice Române pentru lucrarea “Dicţionarul judeţului Bacău”. La 12 zile după moartea lui Odobescu, supusă oprobiului public, și-a cerut transferul la Botoșani.
Conform ziarului Epoca din 26 noiembrie 1895, decizia de a fi mutată în provincie i-a aparținut ministrului Petru Poni, bunul prieten al lui Odobescu. Femeia s-a recăsătorit în același an cu profesorul de geografie Gheorghe Buzoianu, el însuși autor de manuale, scriitor şi publicist, și a fost, până la pensionarea ei, în 1918, directoare de școală.
Despre moartea scriitorului, ziarul Adevărul din 11 noiembrie 1895 publica următoarea notiță:
“Otrăvirea D-lui Alexandru Odobescu
Aseară am aflat că D. Alexandru Odobescu, cunoscutul profesor universitar, se află la ultima extremitate în urma unei încercări de sinucidere. Mergând după informațiuni, iată ce am aflat: Din pricina unor supărări cu totul intime, Alexandru Odobescu a ajuns la fatala hotărâre ca să-și pună capăt zilelor. Pentru acest sfârșit a înghițit o oarecare cantitate de laudanum. Aceasta s-a petrecut acum patru zile. Dar cei dinprejurul său, prinzând repede de veste, i s-a administrat un antidot grație căruia viața i-a fost scăpată. Această întâie încercare nereușită, departe de a-l face să părăsească fatala rezoluțiune, l-a întărit și mai mult într-însa. Chiar a spus-o celor dinprejur: Degeaba vă sunt toate silințele, căci am să mă otrăvesc din nou. În adevăr, în noaptea de miercuri spre joi dânsul atentă iarăși la viață, luând de astă dată o mare doză de morfină. Abia dimineață târziu și poate după șase ore de la luarea otravei, cei din casă prinseră de veste. Domnul doctor Măldărescu fu chemat imediat, dar ajutorul medicului era nefolositor acum.
Familia îi fu înștiințată la moment. Colonelul Odobescu, fratele său, alergă lângă dânsul, precum și alți doi amici intimi, apoi, în cursul zilei, sosiră soția și fiica sa, care erau absente din București.
Antidotul administrat n-a putut fi eficace. Toată ziua Alexandru Odobescu se luptă între viață și moarte, iar către seară intră în agonie. La ora când ziarul va ieși de sub presă, e probabil că nefericitul profesor își va fi dat sfârșitul.
Alexandru Odobescu avea 62 de ani, cu toate acestea era încă în deplinătatea facultăților intelectuale și era capabil de muncă”.
A doua zi, cotidianul a continuat să ofere amănunte despre sinuciderea scriitorului: “Membrii familiei s-au întrebat de unde a putut defunctul să procure cantitatea de morfină pe care a luat-o. Din informațiunile culese s-a aflat că dânsul a chemat pe un domn doctor Atanasiu și i-a cerut să-i prescrie o jumătate centigram de morfină pentru a-și face injecțiuni. Deoarece Odobescu își făcea asemenea injecțiuni de vreo 15 ani pentru a combate niște dureri fulgurante de care suferea, doctorul i-a prescris rețeta, dar cu oarecare dificultate și numai după ce i-a arătat o rețetă a unui medic din Paris. Apoi a mai chemat un alt medic pe care l-a introdus pe scara de serviciu, care i-a prescris un centigram de morfină. Rețetele le-a trimis apoi cu doi servitori la două farmacii, la cea din Șerban-Vodă și la cea de la Sf. Vineri și întreaga cantitate a băut-o.
După toate probabilitățile, Alex. Odobescu s-a otrăvit seara, iar servitoarea n-a prins de veste decât la 6 ore dimineața, când a intrat în odaie și l-a văzut culcat.
Rețetele au fost găsit în sobă. Ieri la 2 ore după amiaza și după o agonie oribilă, care a durat mai mult de 24 de ore, dânsul a murit.
Înainte de a bea otrava omorâtoare, Odobescu a scris mai multe scrisori care mai pe urmă au fost găsite într-un plic. Până acum nu știm cui sunt adresate aceste scrisori.
Înmormântarea regretatului profesor se va face mâine, cu pompă deosebită”.
După funeralii, ziarul Adevărul din 14 noiembrie consemna:
“Ca exterior era un om de toată frumusețea. Capul său distins, trăsăturile sale fine, delicate, destăinuiau pe omul de elită, sufletul de artist. Rareori o figură te impresiona și te silea s-o distingi la fel cu chipul lui Odobescu.
Toate marile lui calități fiind așezate pe un fond prea mult impresionabil, trebuia neapărat să rezulte un dezechilibru fatal pentru dânsul. Așa se explică pentru ce omul atât de inteligent și de bine dotat din punctul de vedere al calităților intelectuale expansive era absolut lipsit de mijloace reflexive.
Odobescu a murit servitor devotat al pasiunilor care au clocotit dintotdeauna în firea sa. Ceea ce dovedește că omului nu-i este de ajuns în viață numai inteligența, oricât de strălucită ar fi.
Noi regretăm sincer pierderea acestui om de elită care, mai cumpătat fiind, ar fi putut face mari servicii propășirei culturale în România” și revine cu un articol care dezleagă și misterul scrisorilor de adio: “Astăzi aflăm că scrisorile din acel plic erau adresate câte una soției sale, fiicei sale, D-lui Poni, ministrul Instrucțiunii, D-lui Gogu Steriadi și D-lui Anghel Dumitrescu. Prin aceste scrisori, după ce mărturisește în mod sincer sentimentul care l-a dus la funesta-i hotărâre, își ia de la toți ultimul adio, cerându-le iertare.”
Alexandru Odobescu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Șaisprezece ani mai târziu, Nicolae Iorga scria în volumul său, “Oameni cari au fost”, publicat în 1911:
“Avea toate însușirile unui nuvelist istoric, cunoștea, ca arheolog, înțelegea ca om de gust și putea chema la viață nouă ca poet priveliștea amănunțită și colorată a vieții altor timpuri, care sunt pentru unii o fantezie strălucitoare, iar pentru alții nume și date. Condeiul său ușor, penelul său delicat, cu tonuri blânde și discrete, romantismul său dulce și plin de o taină străvezie erau potrivite să dea chipuri plutind între ceea ce se întoarce din mormântul realității și ceea ce se înalță din gândul creator al cântărețului. Dar el n-a scris decât două nuvele (…) Odobescu avea ca puțini alții talentul de cronicar, acela de a prinde lucrurile ce se strecoară sub unghiul cel mai interesant și de a spune despre dânsele așa încât oricine să se poată lumina, să le vadă mai adevărat, mai întreg și mai frumos, fără să simtă umilința că primește o dojană sau măcar o învățătură, socotind mai mult că a găsit un tovarăș de păreri în acest priceput convorbitor, care, zâmbind, își urmărea necontenit scopul de a instrui, de a convinge, de a îndrepta”.
Surse:
Nicolae Iorga, Oameni cari au fost. Amintiri și comemorări, Editura Neamul românesc, 1911
Cotidianul Adevărul, noiembrie 1895
Milea Mariana / June 23, 2022
Câte articole interesante citesc de la dvstră și consider o mare nedreptate ca ele nu au fost cunoscute și mediatizate până acum.Felicitari ptr tot ce publicați
/
Costescu Elvira / June 26, 2022
Mulțumesc!❤
/
Costescu Elvira / June 26, 2022
Mulțumesc!❤
/
Pingback: Ienăchiță Văcărescu: Las vouă moştenire… - Dosare Secrete / July 13, 2023
/
Pingback: Avram Iancu prin ochii copilului Ion Gorun, nepotul revoluționarului Simion Balint - Dosare Secrete / September 10, 2023
/