Cerbul de Aur: critici dure după prima ediție a festivalului

Cerbul de Aur s-a desfășurat la Brașov, între 5 și 10 martie 1968, și a beneficiat de un buget uriaș și de toate resursele administrative pe care le-au solicitat organizatorii.

Televiziunea Română, condusă la acel moment de Octavian Paler, s-a ocupat în detaliu de regulamentul concursului, de juriu, de selecția concurenților și a invitaților străini, dar a ratat un element important: pregătirea artiștilor români care au intrat în competiție. Presa vremii scria: “Prima ediţie a Festivalului internaţional de muzică uşoară „Braşov—România 1968” s-a încheiat. Dar bătrânul oraş, străjuit de piscurile cu zăpezi târzii ale Bucegilor şi Postăvarului — punct de intersecţie a tuturor meridianelor muzicale ale Europei — va păstra multă vreme ecoul cântecelor care au pornit de aici, din inima sa. Iar trofeele iau acum drumul Belgiei şi Cehoslovaciei, devenind darul nostru simbolic către cei mai buni cântăreţi tineri din toată Europa.

La ora când citiţi aceste rânduri, numele câştigătorilor vă sunt cunoscute de la televiziune şi radio. Dar cine sunt ei?

Jacques Hustin, născut în urmă cu 27 de ani în Liege, Belgia, acum trăieşte în Franţa. Se acompaniază singur, îşi scrie adeseori textele cântecelor pe care le compune şi interpretează. În cariera artistică a pornit mai întâi cu intenţia de a face pictură şi sculptură, ca apoi să se oprească la cântec şi poezie — definindu-şi astfel criteriul estetic: „Cântecul este o uşă deschisă spre poezie”.

— Cine sunt profesorii dumneavoastră? l-am întrebat de Jacques Hustin.

— Toţi poeţii şi cântăreţii mari ai lumii.

— Ce şi câte ore studiaţi pe zi?

— Începând cu arta şi filozofia, mă pasionează tot ce este legat de cultură. Studiez zilnic 10-12 ore. Timpul este pentru mine extrem de preţios. Ne-am reamintit în timpul acestei discuţii ceea ce ne spunea cu câteva zile mai înainte tînărul profesor german Ingo Graf, concurent şi el: „Artistul trebuie filtrat printr-o cultură vastă, altfel cel în cauză riscă să se scalde veşnic într-o glorie pe care numai el şi-o recunoaşte”.

Josef Laufer, profesor de mimă la Institutul de teatru din Praga, cunoscător a mai multor limbi străine, a cucerit „Cerbul de argint”. Iar belgianca Kalinka, absolventă a Conservatorului din Bruxelles (cunoaşte şi ea 5 limbi europene, a participat la cupa Europei 1964 — Knokke-Belgia), la Festivalul de la Anvers de cântece populare şi blues-uri în 1966 şi la alte concursuri şi festivaluri), a cucerit „Cerbul de bronz”.

Juriul internaţional a acordat şi cinci menţiuni care au revenit concurenţilor Roddy McNeil (Scoţia), Jordanka Hristova (Bulgaria), Marion Rung (Finlanda), Margareta Pâslaru (România) şi Urszula Sipinska (Polonia).

Dintre concurenţii români, singură Margareta Pîslaru aspira la unul dintre cele trei premii ale festivalului. Publicul a aşteptat-o, sâmbătă seara, cu interes şi cu speranţe. Dar n-a reuşit sau n-a ştiut să-şi lase emoţiile în cabină. Şi a pierdut. Când am întâlnit-o în holul hotelului, cu mai bine de două ore înainte de începerea spectacolului, o încerca răvăşitor un trac ce amintea de debutul scenic.

Ne-a fost teamă pentru ea. Dar am discutat apoi cu Josef Laufer, cehoslovacul care „venise la Braşov cu un premiu în buzunar“, cum le plăcea ziariştilor să spună despre el, şi ne-am dat seama că era stăpânit de o emoţie cel puţin tot atât de mare. Am înţeles că fără emoţii nu se poate, că un festival de prestigiul celui de la Braşov pretinde asemenea emoţii. Seara însă, în concurs, aţi văzut ce s-a întâmplat. În timp ce Josef Laufer, „uitându-şi” emoţiile în cabină, avea parcă toată scena de partea lui şi cânta cu o lejeritate de invidiat, Margareta Pâslaru, învinsă de trac, n-a mai fost cunoscuta Margareta Pâslaru.

Ultima zi de concurs, care a adus pe scenă în afara lui Josef Laufer şi Margareta Pâslaru, pe Gerda Berndorf (Austria), Nana Guardi (Germania), Adele Maffina (Italia), şi Nicky Hilton (Anglia) a beneficiat, ca de altfel, şi spectacolul de închidere a festivalului, de prezenţa unor impunătoare personalităţi ale muzicii uşoare moderne din toată Europa: Maria Miteva, Boby Sollo, Jean Claude Pascal, Doina Badea, Pia Colombo şi Rex Gildo. Referindu-se la prezenţa unor mari vedete pe scena festivalului, aceeaşi doamnă Evamaria Kaiser spunea: „Să-mi permiteţi o întrebare: cum aţi reuşit să aduceţi la Braşov vedete din toată lumea, pe care le cunoaştem atât de bine prin intermediul discurilor? Găsesc acest lucru impresionant, deoarece chiar de la primul festival larga participare ridică nivelul artistic mult peste nivelul unor festivaluri din alte ţări cu tradiţii”.

Jean Claude Pascal, pe care l-au întâmpinat la sosirea în hotel sute de scrisori şi telegrame de la admiratorii din toată ţara, nici nu a cântat de fapt. El a stat cu noi, spectatori şi telespectatori, de vorbă, intim şi sincer, până târziu după miezul nopţii la un pahar de ceai şi o ţigară şi ne-a povestit în faţa microfonului, ca nimeni altul, tot ce poate fi mai minunat despre iubire şi despre marile adevăruri, şi ne-a purtat cu glasul lui adânc ca apele mării în sfera cea mai înaltă şi mai pură a muzicii şi poeziei.

Cortina festivalului a căzut aseară, după ce timp de șase zile iubitorii muzicii uşoare din întreaga ţară au cules impresii unice. Lor şi oaspeţilor noştri de peste hotare le spunem, acum, la revedere până la cea de-a doua ediţie a festivalului internaţional Braşov-România 1969.

Prestația artiștilor români a fost aspru criticată de presa de la București.

După festival, Margareta Pâslaru a declarat: “De la bun început vreau să se ştie că nu m-am gândit la „Cerbul de aur” şi că sunt foarte fericită că am fost distinsă cu o menţiune. Competiţia a fost foarte grea şi s-a desfăşurat la o înaltă ţinută artistică, iar vedetele care au cântat „horse concours” au ridicat sensibil nivelul provocând o emulaţie artistică şi dublându-ne emoţiile. Pe de altă parte — după părerea mea — s-a dat o „luptă” inegală între concurenţii români şi cei străini, care au beneficiat de o mai mare rutină şi mai ales, sfaturi competente.

Dar noi, în lipsa unei școli de muzică uşoară şi a unor oameni care să se ocupe efectiv de pregătirea noastră înaintea Festivalului, am fost puşi în situaţia de a ne pregăti după cum ne-a tăiat capul. Cântecele le-am ales orientându-mă după festivalurile pe care le-am urmărit la televizor (Sopot, San Remo) alegând o linie sobră (înglobând aici şi ţinuta). Cine a ştiut că puteam dansa? Căutând să fiu multilaterală, m-am fixat la melodii mai lente, având în vedere, pe de altă parte, faptul că o singură apariţie nu permite schimbarea ţinutei. Cum aş fi putut dansa în rochie de seară? Adăugând că am fost într-o foarte bună dispoziţie vocală şi foarte emoţionată, repet că sunt mulţumită de mine. Comparativ cu valoarea ridicată a adversarilor, în orice caz am tras multe învățăminte după acest Festival, ceea ce mă va determina să-mi îmbunătăţesc modul de a munci. La Braşov m-am convins că un program de viaţă ordonat este urmat cu stricteţe şi de cântăreţii străini. În ceea ce priveşte decizia juriului, o consider obiectivă, ţinând seama de numărul mare de concurenţi de valoare apropiată. Aveau totuşi dreptul la un loc pe podium Guy Mardel şi Gabi Novak”.

Foarte acid, Valeriu Lazarov, regizorul Festivalului, preciza: “Socotesc că selecţia românească a fost făcută din ceea ce aveam mai bun ca solişti de muzică uşoară, dar în contextul european este insuficient. N-a existat nici un fel de concurent serios la acest festival care să nu vină însoţit de impresarul său ce avea un evident rol de consilier artistic , trebuie să acceptăm ideea că fie chiar simpla prezenţă pe o scenă de concert are nevoie de o îndrumare artistică sigură, calificată, dar soliştii noştri de muzică uşoară sunt refractari la orice fel de îndrumare chiar şi atunci când o primesc de la nişte oameni cu multă experienţă artistică. Se afişează de cele mai multe ori din partea interpreţilor o automulţumire, o suficienţă nejustificată pe care sper că odată cu acest festival au pierdut-o.

La Braşov toţi concurenţii au venit cu piese strict naţionale sau creaţii proprii, stabilind astfel o aderenţă totală între sensibilitatea lor şi cea a repertoriului. Soliştii noştri nu au înţeles litera regulamentului concursului, „concurs de interpretare” şi nu de reproducere muzicală, nu şi-au ales piese care să-i solicite din punct de vedere actoricesc. Jacques Hustin a realizat o miniatură în care a îmbinat ironia cu delicateţea, Laufer a făcut demonstraţie de dezinvoltură scenică, de mişcare, care îmbina elemente de pantomimă cu elemente de coregrafie chemate să susţină explozia muzicii, Katinka a făcut dintr-o melodie românească, „Ploaia şi noi”, aproape un „song“ şi i-a dat nobleţe. Pe când Dan Spătaru, cântăreţ de şcoală italiană, a interpretat o piesă englezească, Margareta Pâslaru — cântăreaţă care are bine conturate două aspecte ale posibilităţilor ei artistice interpretative: o latură comică, apropiată de ceea ce numim „păpuşa mecanică“ şi alta rece, dramatică, şi-a ales nişte piese care cu ostentaţie au evitat posibilităţile ei, o primă piesă în care a vrut să facă demonstraţie de intensitate vocală (ceea ce îi lipseşte) şi o a doua piesă de factură dulceagă romanţioasă. Nu-i mai puţin adevărat că universul poetic şi filozofic al cântecelor interpretate era extrem de pauper. („Nu-ţi fie teamă de un sărut, e în iubire un început” nu tulbură artistic pe nimeni.)

Dacă Hustin nu munceşte să se autoperfecţioneze, a doua zi cade, dispare de la bursa valorilor muzicii uşoare şi trebuie să se apuce de altceva. Un interpret de-al nostru dacă nu exersează (şi nu exersează) în situaţia cea mai grea, tot îl cheamă cineva, chiar şi o casă de cultură; pericolul de a dispărea de pe firmamentul muzicii uşoare este aproape o dată cu pensia. Şi e prea departe. Nu muncesc şi sunt terorizaţi în permanenţă de reacţia publicului; fac de toate numai să placă publicului, până la depersonalizare. Aufray are personalitatea sa pe care și-o respectă. Dan Spătaru cântă din repertoriul lui Adriano Celentano, Giani Morandi, Tom Jones; de la el, nimic. Între aceste stiluri e o diferenţă uluitoare pe care interpretul o reface prin mimetism. Au debutat zeci de stiluri, a venit rockul; Bécaud a rămas Bécaud, a venit stilul „Ye-Yé”; Bécaud a rămas Bécaud. A venit apoi stilul „beat”, la fel, dar s-a finisat în perimetrul personalității sale și în orice caz mutațiile au fost inverse, de la stilul „urlat” al lui Halliday, la șansonetă. Mutațiile s-au produs spre filozofie, nu spre facil. Marii solişti îşi formează ei înşişi publicul”.

Compozitorul Elly Roman spunea și el despre prima ediție a Cerbului de aur: “Există la interpreții noștri un sentiment, „o stare peiorativă” faţă de cântecele româneşti, iar repertoriul lor, crezând că e de succes, îl completează cu melodii străine; orice cântec am allege, pregătirea interpreţilor noştri e la nivel provincial. Sunt complet nepregătiţi fiindcă nu muncesc, nu exersează, nu creează o interpretare, un stil propriu: îl împrumută de-a gata chiar când nu se potriveşte. Amalia Rodriguez este o minune a cântecului, dar taina vrajei ei e fado-ul. Poate că şi noi, compozitorii, am neglijat aceste aspect, însă fără o haină nouă dată cântecului vechi ajungem vetuşti”.

Dirijorul Sile Dinicu a completat galeria vocilor critice: “Impresia generală a fost că cei trei români au fost mai slab pregătiţi, lipsiţi de mişcare scenică, cu o alegere complet greşită a melodiilor. Anca Agemolu şi-a ales două piese mult prea asemănătoare. Dan Spătaru a cântat o melodie din repertoriul lui Tom Jones. Desigur că s-a simţit lipsa unui regizor care să le îndrume jocul de scenă. Cântăreţii noştri vor să se adapteze la toate stilurile la modă, neţinând seama de temperamentul şi posibilităţile lor. Or, marii interpreţi îşi aleg un singur gen (fado, şansonetă etc.) pe care îl perfecţionează, adâncindu-l”.

“Presa a consemnat: Festivalul internaţional de muzică uşoară de la Braşov a constituit un succes. „Cerbul de Aur” a fost la înălţime … Se pare că au lipsit totuşi unele precizări. A fost un succes în primul rând… organizatoric. Scena, aranjată cum se cere, operativitatea (inedită la noi), dezinvoltura junelui prim Iurie Darie, etc. etc. etc., au creat ambianţa marilor manifestări similare occidentale, consacrate de multă vreme.

A fost un succes, în al doilea rând, datorat câtorva certe personalităţi ale cântecului (unor vedete, dacă vă place mai mult) termenul: Hugues Auffray, Lenny Escudero, Rita Pavone, chiar lui Editha Pieha, şi mai puţin bebeluşului însiropat Bobby Solo (Aurelian Andreescu în versiune italiană) sau formaţiei Trio Machukanbos prezentată cu mare vâlvă, dar care nu e decât o echipă mediocre, cum găseşti cu sutele între Spania şi America Latină.

„Cometele” noastre (Margareta Pâslaru, Dan Spătaru) n-au strălucit, nu s-au impus cât de cât, şi nimeni nu poate spune că românii au fost generoşi, au vrut să fie gazde primitoare acordând străinilor distincţiile, şi nu propriilor interpreţi (aşa cum se întâmplă mai totdeauna în Italia).

Se ştie, cariera multor cântăreţi de talie mondială a fost deseori justificată cam aşa: au ştiut să-şi aleagă melodiile potrivite, n-au acceptat să cânte orice. Pentru numele Sfântului, când vor avea puterea şi bunul gust necesar cei câţiva interpreţi de muzică uşoară români cu adevărat talentaţi, şi printre aceştia şi protagoniştii „Cerbului”, de a alege şi de a accepta doar bucăţi înzestrate cu virtuţi reale, şi prevăzute cu text măcar corect??

Şi când vom avea nişte îndrumători de gust care să-i şoptească Margaretei Pâslaru că metoda „urlando“ pe care o practică e departe de ceea ce poate da ea mai bun, sau — alt exemplu — Andei Călugăreanu, care la început promitea atâta — că tonul bătrânicios-suspinator-recitativ adoptat e bun să satisfacă doar pe ascultătorii cu minime pretenţii?

Numai despre Doina Badea putem spune că — în general — a ştiut să-şi aleagă bucăţile cele mai adecvate vocii ei ample, scrise pe texte relativ onorabile.

Fireşte, nimeni nu e perfect… Sperăm că se vor trage concluziile necesare. Până una alta, suntem serviţi în continuare cu: „Sunteeeem studeeeeeeţi… Noi iubim şi citim (!!) … Înainte pornim! …Gică Petrescu ne aminteşte aproape zilnic că „a strâns toamnă după toamnă … (Vai, o ştim prea bine!), iar cele „Trei Marioare” ale lui Gelu Solomonescu prosperă… Până cînd?”

*** Steaua, 1 aprilie 1968

Surse:

Informația Bucureștiului, 1968

Scânteia Tineretului, 1968

Cutezătorii, 1968

Puteți citi și:

Constantin Drăghici, farmecul muzicii de altădată