Vasile (Sile) Dinicu s-a născut pe 10 decembrie 1919 și a fost unul dintre cei mai cunoscuți compozitori și dirijori români. Artistul s-a lansat în anii ’30, când a devenit angajat al Teatrului Cărăbuș, apoi al teatrului Gioconda, perioadă în care a condus programul celebrelor restaurante „Cina” și „Zissu”. Începând din 1950, a coordonat Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române, a făcut zeci de turnee în țară și străinătate, a participat la “Mamaia” și „Cerbul de aur”, concursurile de muzică din anii ’60 – ’70, și a fost, de-a lungul întregii cariere, o voce respectată a show-biz-ului românesc. Muzicianul a acordat în 1982 un interviu revistei Flacăra, ocazie cu care a vorbit despre familia sa și despre nemuritoarele șlagăre ale epocii.
—Aţi fost, în îndelungata dumneavoastră carieră muzicală, martor şi participant la naşterea şi lansarea a numeroase şlagăre, aţi orchestrat, interpretat şi dirijat astfel de cântece, aşa că e firesc, credem, să vă solicităm o definiţie a şlagărului.
— Definiţia e simplă. Mai greu de realizat este obiectul ei. Dar să răspund. Şlagărul e cântecul care se aude fredonat pe stradă. Deci cântecul care e îmbrăţişat de toată lumea. Exemple: “Du-mă-acasă, măi tramvai” de Dendrino, “Ţărăncuţă, ţărăncuţă” de Ion Vasilescu, “Lalele” de Temistocle Popa, “Of, inimioară” de Edmond Deda, “Ia-ţi mireasă ziua bună” de George Grigoriu, “Prieten drag” de Radu Şerban.
— Veniţi cu exemplele mai aproape de ceasul de faţă!
— E mai greu.
— De ce?
— Sunt mai multe cauze. Nu avem acum timpul să le enunţăm pe toate. Vedeţi dumneavoastră, compozitorii noştri sau unii dintre ei scriu cântece pentru comisii, pentru diferite concursuri, cântece care sunt premiate, dar a doua zi după festivităţile de rigoare nu le mai cântă nimeni sau aproape nimeni să fiu bine înţeles. Nu sunt împotriva concursurilor. Dar acestea trebuie să fie înarmate cu un înalt spirit de exigenţă. Şlagărul pretinde, în simplitatea lui, multă măiestrie, iar nu sofisticării ale orchestraţiei. Când se vorbeşte despre muzica uşoară, criticile sunt îndreptate aproape exclusiv împotriva textelor. Se trece cu vederea sau se menajează cântecul în sine, melodia. Dar melodia e factorul principal. E acum obiceiul să se compună pe texte, unele de reală valoare, şi pe creaţiile lirice ale unor importanţi poeţi. Dar retragându-se la umbra călduţă a acestor texte sau poezii, compozitorii neglijează melodia, muzica. Sigur că melodia poate fi cu succes provocată de text, dar melodia aspiră și la o independență artistică. Melodia trebuie să exprime eul artistic al creatorului, după cum iarăși nu trebuie să refuze realitatea. Melodia se cuvine — așa a fost întotdeauna — să vină în întâmpinarea epocii. Şi aşa-zisa muzică uşoară are ceva de spus inimii şi inteligenţei umane. De aceea, ea trebuie să pornească, la rândul ei, din inimă şi inteligenţă.
— Dar de ce „aşa-zisa muzică uşoară”? Nu sunteţi de acord cu termenul?
— Şi pe mine, ca şi pe alţii, ne cam supără denumirea. Dar să trecem peste aceste subiectivisme. Esențialul e ca muzica să fie bună. Uşoară, grea, tânără, să fie de calitate. O istorie obiectivă a muzicii uşoare ne-ar aduce multe surprize. În epocă, liedurile lui Schubert erau echivalente ale muzicii uşoare, ale șlagărelor, dacă doriţi, de asemenea valsurile straussiene sau operetele lui Offenbach… Acum această muzică s-a clasicizat. A îndeplinit o condiţie, a fost bună.
— Maestre Dinicu, când ați fost conştient de talentul dumneavoastră, când v-ați dat seama că puteți deveni un profesionist al muzicii?
— Nici acum nu ştiu dacă am, și în ce măsură, talent… Dar faptul de a mă dedica muzicii nu s-a datorat cine ştie cărei clipe de spectaculoasă revelaţie. Ci unor împrejurări — ce e drept, dramatice — de ordin familial. Tatăl meu, Nicu Dinicu, a fost un bun şef de orchestră. Era absolvent al Conservatorului din Iaşi. În 1930, în Bucureşti, a avut una din cele mai bune orchestre de muzică uşoară şi de dans. A murit prea tânăr, la vârsta de 30 de ani. Mama avea atunci 29 de ani. În urma morţii tatălui, situaţia familiei devenise foarte grea. Astfel am devenit muzicant profesionist, angajându-mă pianist într-o orchestră din Brăila, la vârsta de 12 spre 13 ani. Aceasta, pe lângă școala pe care am continuat s-o urmez.
— Pentru că ați schițat un moment autobiografic, am propune să mai stăruim asupra biografiei dumneavoastră. Ne-ar interesa și câteva date în sensul descendenței muzicale.
— Familia mea e get-beget brăileană. Din partea tatălui, fac parte dintr-o veche familie de muzicanţi. Străbunicul meu a fost un vestit baladier. Bunicul meu, Iancu Dinicu, zis Iancu Lungul (avea 1,90 m înălţime), a fost un renumit şef de orchestră. Prin anii 1880—1890, orchestra lui se bucura de o deosebită faimă. Membrii orchestrei erau cu toţii notişti, lucru rar pe vremea aceea. Despre tatăl meu am vorbit mai înainte. Am început să studiez muzica la 4 ani. La vioară. La 5 ani, am început şi studiul pianului. Nu m-am împăcat niciodată cu vioara. Pianul mi-a plăcut de la început. Lecţiile le luam cu tata. Mutându-ne la Galaţi, am continuat să studiez pianul cu Theodor Fuchs, care l-a acompaniat şi pe marele nostru Enescu. Am revenit la Brăila, învățând pianul la Conservatorul „Lira”. În anul 1930, m-am mutat cu familia la București. Aici am urmat cursurile liceale la „Mihai Eminescu”, avându-i colegi pe H. Mălineanu si M. Vesean. În 1932 a murit tata. Am vorbit despre acest moment. M-am afirmat ca pianist. Cu Theodor Sibiceanu am format un cuplu, am cântat cu cei mai buni şefi de orchestră atât în muzica de café-concert, cât şi în cea de dans. Am a rămas credincios muzicii uşoare şi de dans. Cavalcada anilor de muzică s-a desfăşurat şi cu greutăţi, dar şi, feeric, şi cu muncă grea, dar şi pasionant. Gândiţi-vă că am avut ca directori, la „Cărăbuş”, pe C. Tănase, iar la „Gioconda” pe Ion Vasilescu, unde am fost pianist şi dirijor secund! La aceste teatre de revistă toată lumea cânta. Bine şi cu aplomb. Iată cu cine am lucrat: Titi Botez, Constantin Lungeanu, Aurel Munteanu, Mircea Preotescu, Silly Popescu, Nutzi Pantazi, Liana Mihăilescu, Mia Postolescu, Elena Burmaz, Zizi Șerban, Vasilache, Stroe, Virginica Romanovschi, Virginica Popescu, Gică Petrescu… Am fost ajutat cu generozitate de Nicolae Patrichi şi Ion Vasilescu. Din 1950, am fost angajat la radio ca dirijor al orchestrei de estradă. O muncă în întregime nouă. Ca să vă relatez această activitate la radio şi televiziune, ne-ar trebui mult timp şi mult spaţiu…
— Ați întâlnit dirijorul ideal?
— Cred că maestrul Ion Vasilescu a fost dirijorul ideal, în special pentru revistă. După părerea mea, un dirijor autentic trebuie să stăpânească absolut toate “secretele” muzicii.
— Credeţi în sensul civic al muzicii, în rolul ei de modelator al fiinţei umane?
— Nici nu s-ar putea altfel. A crede contrariul ar fi absurd.
— În ce gen de muzică socotiți că se manifestă mai activ acest sens civic și modelator?
— În genere, muzica în întregul ei are un rol formativ. Sigur că sunt si genuri specifice. Nu e neapărat nevoie ca un cântec să conțină un „te iubesc” ca să placă. Vorbind de sensul civic în muzică, cred că e necesar să nu ocolim muzica tânără. Dar de ce şi această denumire de „muzică tânără”? Ce, o „bătrînă” baladă sau o „veche” romanţă nu mai sunt tinere?
— Ce socotiţi că ar trebui făcut pentru o propulsare a muzicii, scuzaţi-ne, uşoare mai de calitate?
— Nu puţine lucruri. Mă opresc la câteva: o instruire multiplă a soliştilor, care nu trebuie să se bizuie doar pe ureche, în această instruire trebuie să intre, să zicem, ştiinţa folosirii mâinilor, adică învăţarea mişcării în faţa publicului şi conform cerinţei bucăţii muzicale interpretate. Ce ar mai trebui? O critică muzicală activă. Jurii exigente la diferite concursuri. O reală competiţie internă şi internaţională.
— Într-un interviu cu Ioana Radu, publicat în revista „Flacăra”, marea cântăreaţă relata un incident avut cu dumneavoastră. Vă amintiţi de el?
— Cum să nu. Era prin 1943—1944. Pe lângă activitatea mea de pianist, orchestram pentru diferite formaţii de iaz ale timpului: Dinu Şerbănescu, Malagamba, Bibi Alexandrescu… În acea vreme cântam cu Ioana Radu la un local. Într-o seară, în timp ce o acompaniam la pian, mi-au venit nişte idei pentru orchestraţie. N-am putut rezista „inspiraţiei”. Deci, cu mâna dreaptă scriam ideile orchestraţiei, iar cu cea stângă continuam să acompaniez solista. La un moment dat, Ioana Radu întoarce capul spre mine. Desigur că a sesizat modul în care o acompaniam. Se supără, se iscă şi ceartă. Credea că-i minimalizată. Când a aflat adevărul, ne-am împăcat și sunt și astăzi prietenul marii cântărețe.
— În locul ei, ce i-ați fi făcut „vinovatului”?
— L-aș fi felicitat.
— Ce e o ureche muzicală?
— E șansa ca natura să te fi înzestrat cu un canal auditiv cât mai perfect. Dar urechea muzicală nu înseamnă şi ştiinţa de a făuri arta.
*** Flacăra, ianuarie-martie 1982
Sile Dinicu a compus peste 100 de melodii, dintre care cele mai cunoscute sunt: „București, București”, „Întotdeauna marea”, „Nu mă certa”, „Porți de aur, porți de vis”, „Seri la malul mării”, „Tu m-ai fermecat”, „Cine ți-a spus”, „Noapte bună, București”, „Sus paharul, la mulți ani”. Muzicianul a încetat din viață pe 7 ianuarie 1993, la vârsta de 74 de ani.
Surse:
Flacăra, ianuarie-martie 1982
Discogs.com
