
Pe D.G. Kiriac, de la a cărui moarte se împlinesc astăzi 97 de ani, Delavrancea îl numea ctitorul renaşterii muzicale româneşti.
Dumitru Gheorghe (mai târziu D. Georgescu, apoi definitiv Dumitu G. Kiriac) s-a născut la Bucureşti, într-o familie modestă care locuia în cartierul Cretzulescu, pe str. Mogoşoaia, și a urmat simultan Liceul Sf. Sava şi Conservatorul. După absolvire, a studiat doi ani ştiinţele naturale, dar şi-a luat licenţa în Drept.
La Conservator şi la Schola cantorum din Paris, unde a fost trimis de un grup de persoane binevoitoare, “tânărul meritos” a făcut studii foarte serioase de specialitate, pe care le-a utilizat pentru valorificarea acelui imens tezaur care este melosul popular, îndrăgit şi mai mult sub influenţa profesorului său, compozitorul Vincent d’Indy.
Dumitru Kiriac a lăsat posterității multe compoziţii proprii în stil popular sau cântece populare culese şi armonizate de el, printre care cele mai cunoscute sunt “Morarul”, “Pe cărare sub un brad”, “Foaie verde lămâiţă”, “S-a dus cucul de pe-aici”, “Nani – nani”, “Plugule”, “În toamnă” (cu versiunea mai cunoscută “S-a ruginit frunza din vii”).
Pentru “răspândirea muzicii în popor”, muzicianul a fondat, în anul 1901, Societatea Carmen, care a devenit celebră prin corul condus de el. “Tot ce am făcut, am făcut din drag pentru poporul la care am ținut”, obișnuia să spună muzicianul care a sprijinit și tipărirea de către Academia Română a culegerii “Cântece din Bihor” a lui Béla Bartók.
Era prieten cu Constantin Dobrogeanu Gherea, Delavrancea, Caragiale și George Coşbuc, cu Nicolae Grigorescu, marele maestru al picturii româneşti, și, datorită apartenenței la acest grup select, a fost parte din curentul care pleda pentru renașterea spiritului național. Înaintea lui Kiriac, nimeni nu ar fi îndrăznit să cânte “Frunză verde” pe scena Ateneului Român, pentru că cei care frecventau manifestările artistice ale epocii nu acceptau rezonanţele pe care le considerau “vulgare” ale cântecului popular.
Ei bine, acest om mic la stat a apărut în fruntea Societăţii Carmen în seara zilei de 18 decembrie 1901 cu un program de inaugurare în care, pentru prima oară, au fost înscrise “Colinde de la noi” şi “Cântece populare româneşti”. Un public destul de numeros, diferit de cel obişnuit, a aplaudat cu căldură şi s-a bucurat din inimă auzind “cântându-se româneşte cântece româneşti”, ieşite din umbra satelor şi urcate pe treptele scenei de concert.
Profesorul Ioan D. Chirescu a reprodus în revista Contemporanul din martie 1966 rândurile pe care i le adresase maestrul Kiriac: “Cum vezi, ideea a reuşit, rămâne ca voi, urmaşii, să mergeţi înainte pe calea deschisă, căci am încredere că numai asta este singura cale pe care am lăsa şi noi o urmă. Eu am arătat adevărata cale, alţii mai puternici decât mine vor merge mai departe şi vor crea mult aşteptata Simfonie pe o temă de munte românească”.
Muzicianul își dorea ca, împreună cu membrii Societății Carmen, să meargă în străinătate, “pentru a arăta lumii din afară că avem un cântec românesc original…”
Sănătatea lui şubrezită de marile eforturi depuse pentru triumful cântecului românesc nu l-a ajutat însă şi maestrul s-a stins în seara zilei de 8 ianuarie 1928, la vârsta de 61 de ani.
Pe zidul modestei lui căsuţe din strada Mircea Vulcănescu (fostă Ştefan Furtună) a fost aşezată o placă de marmură cu inscripţia: “În această casă a locuit compozitorul şi profesorul Dumitru G. Kiriac, înaintaş de seamă al muzicii noastre, animator al mişcării corale româneşti şi întemeietor al corului Carmen”.
Surse:
Conservatorul, 1901
Drapelul, 1905