Bernardine Eugénie Désirée Clary s-a născut pe 8 noiembrie 1777 la Marsilia și a fost fiica lui François Clary, un bogat producător și negustor de mătase, și a celei de-a doua soții a acestuia, Françoise Rose Somis.
Fetița a avut 13 frați și surori din cele două mariaje ale tatălui ei, de trei dintre ei rămânând foarte apropiată toată viața. Sora ei preferată, Julie Clary, s-a căsătorit cu Joseph Bonaparte și mai târziu a devenit regină a Neapolelui și a Spaniei, iar fratele ei, Nicholas Joseph Clary, a fost făcut conte de Clary și s-a căsătorit cu Anne Jeanne Rouyer.
În copilărie, Désirée a educată la mănăstire, dar la scut timp după ce a împlinit unsprezece ani a izbucnit Revoluția Franceză și toate mănăstirile au fost închise. Copila s-a întors la reședința părinților, continuându-și pregătirea acasă, dar educația ei a fost descrisă ca fiind superficială.
În 1794, tatăl lui Clary a murit și după puțin timp s-a descoperit că, în anii premergători revoluției, bărbatul ceruse să fie înnobilat, cererea îi fusese respinsă, dar, din acest motiv, un alt frate al lui Désirée Clary, Etienne, care devenise șeful familiei și tutorele ei, a fost arestat. Adolescenta s-a dus să pledeze pentru eliberarea lui, iar în timpul procesului l-a întâlnit pe Joseph Bonaparte, pe care l-a invitat în casa familiei. Joseph s-a logodit curând cu sora ei mai mare, Julie, iar viitorul împărat Napoleon Bonaparte s-a logodit cu Désirée Clary pe 21 aprilie 1795.
Între anii 1795-1797, tânăra a locuit cu mama ei la Genova, în Italia, unde cumnatul ei, Joseph, se afla în misiune diplomatică. În 1795, Napoleon s-a îndrăgostit de Joséphine de Beauharnais, a rupt logodna cu Désirée pe 6 septembrie și s-a căsătorit cu Joséphine un an mai târziu. În 1797, tânăra a plecat la Roma împreună cu sora ei, Julie, și cumnatul, Joseph, care devenise ambasadorul Franței la Statele Papale. Aici s-a logodit pentru scurt timp cu Mathurin-Léonard Duphot, un general francez, probabil ideea fiind a lui Napoleon, pentru a o recompensa pentru ruperea logodnei, dar Duphot era atras doar de zestrea și de poziția ei de cumnată a lui Bonaparte. Désirée Clary a fost totuși de acord cu logodna, deși bărbatul avea o relație de lungă durată și un copil cu o altă femeie, dar pe 30 decembrie 1797, în ajunul căsătoriei lor, a fost ucis în timpul unei revolte anti-franceze chiar în fața reședinței familiei, Palazzo Corsini din Roma.
După întoarcerea în Franța, Clary a locuit cu Julie și Joseph la Paris, trăind în anturajul familiei Bonaparte, dar a fost o adversară a Josephinei, viitoarea împărăteasă a Franței, și nu a uitat niciodată că Napoleon rupsese, din cauza acestei femei, logodna cu ea, numind-o, conform mărturiior din epocă, “o curtezană bătrână, cu o reputație proastă”.
În această perioadă a primit o propunerea de a se căsători cu generalul Junot, dar a refuzat mariajul și în cele din urmă l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Jean Baptiste Jules Bernadotte, un general și politician francez. Cei doi s-au căsătorit la Sceaux pe 17 august 1798 și un an mai târziu a venit pe lume singurul lor copil, un băiat numit Oscar.
În timpul loviturii de stat din 1799, când Napoleon a preluat puterea, tânăra a fost presată atât de familia Bonaparte, care dorea ca soțul ei, Bernadotte, să-l sprijine pe Napoleon, cât și de familia generalului, care voia ca el să acceadă la o poziție mai înaltă, să susțină mișcările politice. Pe 19 mai 1804, soțul ei a devenit mareșal al Franței și cei doi au primit o alocație generoasă și o casă pe Rue d’Anjou Saint-Honoré, iar în decembrie 1804, la încoronarea lui Bonaparte, Désirée Clary a făcut parte din cortegiul lui Josephine, purtându-i batista și voalul fostei adversare, Josephine, pe o pernă. Curând, mareșalul Bernadotte a devenit guvernator al Hanovrei, iar Désirée l-a vizitat la Hamburg, împreună cu fiul lor, de câteva ori, dar nu a stat niciodată prea mult timp alături de el pentru că nu-i plăcea deloc să fie departe de mirajul Parisului imperial. În august 1810, bărbatul a devenit moștenitor al tronului Suediei, numire făcută de Statele Generale de la Oerebo, cu acordul lui Napoleon, în urma morții fără succesor a regelui de la Stockolm, iar ea a fost îngrozită de gândul că, de această dată, va fi obligată să părăsească Franța.
Numită, în calitate de împărăteasă, Desideria, femeia și-a amânat plecarea, fiind speriată de poveștile servitorilor care încercau să o descurajeze să-și urmeze soțul spunându-i că Suedia este o țară îngrozitoare.
Pe 22 decembrie 1810, Desideria a sosit totuși, însoțită de Oscar, la Helsingborg, iar pe 6 ianuarie 1811 a fost prezentată curții regale suedeze la Palatul Regal din Stockholm, însă clima rece a fost un șoc pentru tânăra franțuzoaică, mai ales că a ajuns în țară în plină iarnă. Nu a reușit să se adapteze la eticheta curții regale, a refuzat să participe la îndatoririle de reprezentare care erau obligatorii pentru poziția ei de Prințesă Moștenitoare și nu a avut o relație bună cu regina Hedwig Elizabeth Charlotte, care a descris-o ca fiind un “copil răsfățat, imatur, care nu poate să facă față niciunei forme de reprezentare, nu-i place nimic și se plânge de tot ceea ce nu este francez”.
Desideria a părăsit Suedia în vara anului 1811 și, invocând că starea ei de sănătate este foarte proastă, s-a întors la Paris, lăsându-și soțul și fiul în Suedia. Rămas singur, soțul și-a găsit o amantă, pe nobila Mariana Koskull, iar prințesa Desideria a locuit incognito la Paris. Înainte de a începe războiul cu Rusia, Napoleon i-a cerut să părăsească Franța, însă ea a preferat să rămână în capitală, ascunzându-se în continuare. Când Suedia și Franța și-au declarat război, în 1813, femeia s-a retras la moșia de la țară a surorii ei, Julie, întorcându-se la Paris în noaptea de Anul Nou din 1814. Trei luni mai târziu, pe 31 martie, la sosirea armatelor aliate în oraș după înfrângerea lui Napoleon, casa ei a devenit refugiu pentru sora sa, Julie. Soțul ei, care se număra printre generalii aliați care au ocupat Parisul, a căutat-o încercând să o convingă să îl urmeze la Stockolm, dar din nou bărbatul a fost refuzat.
Prințesa a rămas la Paris și își petrecea timpul frecventând salonul lui Germaine de Staël și al Juliettei Récamier, iar în 1818, când soțul ei a devenit rege al Suediei sub numele Carol al XIV-lea Ioan, Desideria a primit titlul de regină, dar a decis să rămână și de această dată în Franța, păstrându-și stilul de viață. Nu a avut nicio curte regală, dar a păstrat legătura cu ambasada suedeză, mergea frecvent la recepțiile care se organizau la curtea lui Ludovic al XVIII-lea și a început să dea recepții la care participau nobilii suedezi aflați la Paris.
În această perioadă, s-a îndrăgostit de premierul francez, dar sentimentele nu au fost reciproce, bărbatul numind-o “Regina nebună”. Se pare că nu a îndrăznit să-i vorbească sau să se apropie de el, dar îl urma oriunde se ducea și îi trimitea, prin diverși curieri, flori.
În vara anului 1822, fiul ei, Oscar, a făcut o călătorie prin Europa pentru a-și căuta o soție și a decis să o întâlnească și pe mama sa. Un an mai târziu, Desideria a mers în Suedia împreună cu mireasa fiului ei, Josephine de Leuchtenberg, pentru o scurtă vizită, dar a rămas în țară pentru tot restul vieții. Cele două au sosit la Stockholm pe 13 iunie 1823, a urmat apoi nunta prințului și, în final, pe 21 august 1829 Desideria a fost încoronată regină a Suediei, devenind prima suverană a regatului din 1568 până la acel moment.
Relația cu soțul ei, regele Carol al XIV-lea Ioan, a fost descrisă ca fiind rece și formală, dar se pare că de fiecare data când acesta era nervos, era singura care reușea să-l calmeze spunându-i un singur cuvânt: “Bernadotte!”
Regina Désirée Clary și-a menținut antipatia față de eticheta curții, refuzând să se supună regulilor și a fost frecvent ridiculizată din cauza trecutului ei de fiică a unui negustor. Se va plânge într-o scrisoare adresată surorii sale, Julie: “Cât de plictisitoare pot fi curțile regale, când nu te naști în ele. […] Doamnele nu sunt foarte amuzante, iar eu nu mă pot adapta la eticheta strictă”.
Cu timpul, a început să evite din ce în ce mai mult viața de la curte și s-a spus că își petrecea timpul în apartamentul său, gândindu-se cu nostalgie la viața liberă din Franța. La începutul anilor 1830, s-a săturat de statutul regal și a vrut să se întoarcă la Paris, dar suveranul nu i-a permis să facă acest lucru. Desideria a devenit din ce în ce mai interesată de modă, nu a învățat niciodată limba suedeză și a fost considerată o regină excentrică. Reședința sa preferată de vară a fost Palatul Rosersberg, unde creștea găini ca animale de companie.
În 1844, soțul ei, Carol al XIV-lea Ioan, a murit, Desideria a devenit regină mamă, iar fiul ei, noul rege Oscar I, i-a permis să continue să locuiască în Palatul Regal. Din acel moment s-a implicat în opere de caritate, dar a fost deosebit de discretă, spunându-se despre ea: “Caritatea reginei a fost considerabilă, dar a avut loc în tăcere”.
În tot acest timp și-a păstrat reședința din Rue d’Anjou din Paris, sperând că va reveni la un moment dat în Franța, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. În ultimii ani ca regină mamă, a devenit cunoscută pentru obiceiurile ei total neobișnuite. Se culca la ora patru dimineața și se trezea la ora două după-amiaza, și, înainte de a merge în dormitor, făcea o “plimbare cu trăsura” prin curtea Palatului Regal. S-a spus că deseori mergea la operă după ce spectacolul se încheia, iar o anecdotă consemnează că în 1843 un paznic nou al palatului a văzut-o pe regină la balcon în toiul nopții și, când s-a dus acasă, la soția sa, i-a reproșat că este leneșă în comparație cu suverana, care se scoală cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui. Bărbatul credea că Regina Mamă se trezise deja, dar, de fapt, ea nu se culcase încă. Desideria lua uneori copii de pe stradă și îi aducea la palat unde le ofera dulciuri, dar cum nu știa limba suedeză le spunea doar: “Kom, kom!”, iar copiii o urmau bucuroși.
Pe 17 decembrie 1860, Désirée Clary a ajuns în loja ei de la Opera Regală Suedeză imediat după ce spectacolul se încheiase și, la întoarcerea la Palatul Stockholm, s-a prăbușit pe hol înainte de a ajunge în apartamentul său. A murit după câteva ore, la vârsta de 83 de ani, și a fost înmormântată la Biserica Riddarholmen, necropola regilor Suediei.
