HomeLocuri de povesteFascinația bijuteriilorDiamantul Speranței, cea mai faimoasă bijuterie din lume

Diamantul Speranței, cea mai faimoasă bijuterie din lume

DS TW

Diamantul Speranței, a cărui vechime a fost estimată la aproape patru secole, este una dintre cele mai faimoase bijuterii din lume. Culoarea sa albastră se datorează unor urme de atomi de bor, bijuteria are 45,52 de carate și provine din Mina Kollur, aflată în orașul Guntur din India, piatra fiind una dintre faimoasele diamante Golconda, printre care se numără Koh-i-Noor, deținut acum de Anglia, piatra Nassak, care se află în Statele Unite, diamantul roz Daria-i-Noor, aflat în Iran, diamantul alb Regent, care se află în Franța, diamantul verde Dresden, deținut de Germania, și cele incolore: Orlov, aflat în Rusia, Nizam și Jacob, care sunt în India, precum și diamantele astăzi pierdute Florentine Yellow, Akbar Shah și Great Mogul.

Cunoscut și sub numele Le Bijou du Roi (“Bijuteria regelui”), Le bleu de France (“Albastrul Franței”) și Albastru Tavernier, cel mai faimos diamant din lume s-a format, au explicat geologii, la mare adâncime în pământ, în urmă cu aproximativ 1,1 miliarde de ani și, la fel ca toate diamantele, s-a cristalizat atunci când atomii de carbon au format legături puternice, fiind inițial încorporat în kimberlit (rocă magmatică) și ulterior extras și rafinat pentru a forma bijuteria pe care o vedem astăzi.

Cele mai vechi documente referitoare la Diamantul Speranței arată că piatra a fost cumpărată în anul 1666 de către negustorul francez de bijuterii Jean-Baptiste Tavernier, dar nu este clar cine l-a deținut inițial, unde a fost găsit, de către cine și în ce stare. Cert este că Tavernier i-a vândut piatra regelui Ludovic al XIV-lea în 1668, iar detalii găsim chiar în cartea lui, “Șase călătorii”, care conține schițe ale mai multor diamante mari pe care i le-a oferit spre vânzare suveranului  Franței în 1668 sau 1669. Un raport din epocă sugerează că bijutierul, care fusese plecat în India, adusese 25 de diamante colorate la Paris, inclusiv pe acesta, și i le-a vândut pe toate regelui.

Ludovic al XIV-lea

În 1678, suveranul l-a însărcinat pe bijutierul său, Jean Pitau, să taie diamantul Tavernier Blue, așa cum se numea la acel moment, rezultând o piatră de 67,125 carate (13,4250 g), care a fost numită apoi în inventarele regale “Diamantul albastru al Coroanei Franței”, Ludovic obișnuind să poarte piatra pe eșarfa sa de ceremonie. În 1749, strănepotul lui, Ludovic al XV-lea, a ordonat ca Diamantul Speranței să fie montat de către bijutierul André Jacquemin într-un pandantiv elaborat pentru a fi aplicat pe Ordinul Lânei de Aur, noua piesă fiind compusă din 83 de diamante roșii și 112 diamante galbene în centrul cărora se afla piesa albastră.

Ludovic al XVI-lea

Bijuteria nu a mai fost folosită în ceremoniile oficiale după moartea lui Ludovic al XV-lea, dar a devenit proprietatea nepotului său, Ludovic al XVI-lea, a cărei soție, regina Maria Antoaneta, ar fi utilizat multe dintre bijuteriile coroanei pentru a-și împodobi ținutele personale, plasând pietrele în noi combinații. Printre monturile modificate nu s-a aflat și Diamantul Albastru, care a rămas în acel pandantiv inițial.

 

Ghilotinarea Mariei Antoaneta

Pe 11 septembrie 1792, în timp ce Ludovic al XVI-lea și familia sa erau închiși în Turnul Templului sub supravegherea revoluționarilor francezi, câțiva hoți au pătruns în depozitele regale aflate la Hôtel du Garde-Meuble de la Couronne și au furat majoritatea bijuteriilor regale. Multe dintre ele au fost recuperate ulterior, dar Diamantul Speranței a dispărut fără urmă.

Pe 21 ianuarie 1793, regele Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat, iar Maria Antoaneta a avut aceeași soartă pe 16 octombrie și multă lume a spus atunci că uciderea cuplului regal ar fi fost o urmare a “blestemului” diamantului, dar se pare că, de fapt, regina nu a purtat niciodată pandantivul, pentru că fusese rezervat pentru utilizarea exclusivă a regelui.

Piatra prețioasă a fost introdusă pe piața contrabandiștilor de bijuterii de la Londra imediat după dispariția sa din Paris. Bijuteria, așa cum fusese ea inițial, nu a mai fost văzută niciodată, pentru că aproape sigur a fost tăiată în două bucăți, iar cea mai mare a devenit ceea ce numim astăzi Diamantul Speranței. Experții au spus că piatra a fost pur și simplu masacrată, nu a fost tăiată de un bijutier profesionist, motiv pentru care și-a pierdut luciul său extraordinar.

Se pare că hoțul a fost un anume Guillot care a dus mai multe bijuterii, inclusiv Diamantul Speranței și spinelul Côte-de-Bretagne, mai întâi la Le Havre și apoi la Londra. Un raport realizat de istoricul Richard Kurin susține însă că furtul bijuteriilor coroanei a fost de fapt opera revoluționarului Georges Danton, fiind parte a unui plan de mituire a ducelui Karl Wilhelm de Brunswick.

Carolina de Brunswick

Acest duce era tatăl Carolinei de Brunswick, care era căsătorită cu prințul regent George, cel care va deveni regele George al IV-lea al Angliei, iar când Karl Wilhelm a plecat de la Paris în 1806, a luat piatra cu el și i-a dăruit-o fiicei sale. Se pare că tânăra era separată de soțul ei, iar problemele ei financiare o obligau uneori să-și vândă bijuteriile pentru a se întreține. La un moment dat s-a spus că nepotul Carolinei, ducele Karl Friedrich, ar fi fost deținătorul unui diamant albastru de 13,75 carate despre care se crede că ar fi fost cealaltă bucată, astăzi pierdută, din celebrul diamant.

În septembrie 1812 un diamant albastru cu aceeași formă, dimensiune și culoare ca Diamantul Speranței a fost menționat de un anume John Francillon ca fiind în posesia negustorului de diamante londonez Daniel Eliason, apariția fiind la doar câteva zile după ce trecuseră exact 20 de ani de la furtul pietrei din Franța, ca și cum cineva ar fi calculat cu exactitate momentul prescrierii infracțiunii de furt.

Există rapoarte contradictorii despre ceea ce s-a întâmplat cu diamantul în acei ani în care a dispărut din evidențele oficiale. E posibil ca bijutierul Eliason să-l fi achiziționat de la regele George al IV-lea al Regatului Unit, posibil prin Caroline de Brunswick, dar nu există nicio evidență a proprietății în arhivele de la Windsor.

Se pare că suveranul britanic a deținut diamantul, iar după moartea sa, în 1830, s-a pretins că o parte din colecția lui personală, care era amestecată cu piese din bijuteriile coroanei, a fost furată de ultima lui amantă, Elizabeth Conyngham, care a vândut discret bijuteriile pentru a acoperi numeroasele datorii pe care le avea. Un alt raport arată că datoriile regelui erau “atât de mari”, încât diamantul a fost probabil vândut chiar de suveran prin canale private.

S-a spus ulterior că piatra a fost achiziționată de un bancher londonez bogat pe nume Thomas Hope pentru o sumă de peste 65.000 de dolari. În orice caz, în 1839 Diamantul Speranței a apărut într-un catalog al colecției de bijuterii a lui Henry Philip Hope, care era membru al aceleiași familii bancare anglo-olandeze.

Piatra era așezată într-un medalion simplu, înconjurată de multe diamante albe mai mici. Henry Philip Hope a murit în același an, iar cei trei nepoți ai săi au luptat în instanță timp de zece ani pentru moștenirea pe care le-o lăsase și, în cele din urmă, averea a fost împărțită. Cel mai mare dintre nepoți, Henry Thomas Hope, a primit opt dintre cele mai valoroase pietre prețioase, inclusiv Diamantul Speranței, care a fost expus la Marea Expoziție din Londra din 1851 și la Expoziția Universală de la Paris din 1855, deși de obicei piatra era păstrată în seiful unei bănci.

În 1861, singura fiică al lui Henry Thomas Hope, Henrietta, s-a căsătorit cu Henry Pelham-Clinton. Un an mai târziu Hope a murit, soția sa, Anne Adele, a moștenit bijuteria, dar pentru că se temea că ginerele va vinde piatra, a lăsat prin testament întreaga avere, inclusiv diamantul, nu fiicei, ci nepotului său, Francis Pelham-Clinton.

Acest nepot, Francis, și-a primit moștenirea în 1887, dar nu putea vinde nicio parte din ea fără permisiunea legatarului testamentar al buncii decedate. Șapte ani mai târziu tânărul a întâlnit-o pe cântăreața americană May Yohé, căreia i se spunea “senzația celor două continente”, cei doi s-au căsătorit în același an, iar Yohé a purtat diamantul cel puțin o dată. Mai târziu a susținut că a purtat piatra la mai multe petreceri și că și-a făcut chiar o replică pentru a o purta în spectacolele sale. Lordul Francis a trăit o viață extrem de luxoasă, ceea ce i-a creat mari dificultăți financiare în scurt timp, astfel că la un moment dat și-a propus să vândă diamantul.

În 1896, lordul a intrat în faliment, dar, pentru că nu putea vinde Diamantul Speranței fără permisiunea instanței, a fost susținut financiar de soția sa în acei ani. În 1901, i s-a dat permisiunea de a vinde piatra doar pentru a-și “achita datoriile”. Între timp, soția sa, May Yohé, a fugit cu un bărbat pe nume Putnam Strong, care era fiul fostului primar din New York. Francis a vândut diamantul cu 29.000 de lire sterline, adică 3,17 milioane de lire sterline astăzi, lui Adolph Weil, un comerciant de bijuterii din Londra, iar acesta a vândut ulterior piatra dealerului de diamante Simon Frankel, care a dus-o la New York. Un raport arată că ultimul cumpărător a plătit pe ea 250.000 de dolari, adică 7,8 milioane de dolari astăzi, iar la New York a fost evaluată la 141.032 dolari.

Există mai multe versiuni cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu diamantul între anii 1902–1907. O relatare a sugerat că s-a aflat în seiful William & Theodore în acești ani, dar bijutierii îl scoteau periodic pentru a-l arăta americanilor bogați. Alții au spus că piatra a fost cumpărată de un anonim și apoi revândută lui Frankel pentru că noul proprietar avusese o serie de ghinioane care l-au înspăimântat.

În 1908, Simon Frankel a vândut diamantul cu suma de 400.000 de dolari, adică 11,52 milioane de dolari astăzi, unui anume Salomon sau Selim Habib, un colecționar bogat, care l-a cumpărat pentru sultanul Abdulhamid al Imperiului Otoman. Pe 24 iunie 1909, piatra a fost inclusă într-o licitație a activelor lui Habib pentru a-și plăti propriile datorii, iar catalogul de licitații preciza în mod explicit că Diamantul Speranței era una dintre cele două pietre prețioase din colecție care nu fuseseră niciodată deținute de sultan, ci doar de Habib. În 1909 acesta ar fi vândut piatra pentru 80.000 de dolari comerciantului de bijuterii parizian Simon, care i-a revândut-o în 1910 lui Pierre Cartier pentru 550.000 franci.

În același an Cartier a încercat să vândă Diamantul Speranței în Washington unei doamne pe nume Evalyn Walsh McLean și soțului ei, dar bijutierul, care era expert în vânzări, a folosit o prezentare subevaluată pentru a o ademeni pe doamnă. I-a descris ilustra istorie a bijuteriei, păstrând însă piesa ascunsă în ambalaj. Suspansul a funcționat, iar Evalyn a devenit nerăbdătoare să o vadă. Soții McLean, născuți și crescuți într-un mediu extrem de luxos, au devenit proprietarii diamantului pe care l-au cumpărat cu 300.000 de dolari, adică peste 8,3 milioane de dolari astăzi, iar doamna l-a purtat prima dată la o “recepție strălucită” pe care a oferit-o în februarie 1912 la ea acasă, apoi de mai multe ori la diverse eveniment mondene la care participa.

Edward și Evalyn Walsh McLean

Excentricii soți au pus faimosul diamant chiar și la gâtul lui Mike, iubitul lor câine, sau organizau diverse jocuri în timpul petrecerilor pe care le dădeau, ascunzând diamantul în tufișurile de pe moșia lor și invitând oaspeții să-l găsească. Piatra era păstrată la conacul McLean în timpul zilei și în fiecare noapte era depusă într-un seif, fiind achiziționat chiar un automobil special pentru a o transporta sub pază către și de la reședința familiei la sediul firmei de securitate.

Edward și Evalyn Walsh McLean

Când doamna McLean a murit, în 1947, a lăsat prin testament diamantul moștenire nepoților săi, insistând să rămână în custodia unor administratori legali până când băiatul cel mare, care avea la acel moment doar cinci ani, împlinește vârsta de 25 de ani. Această cerință împiedica practic orice vânzare în următorii 20 de ani, dar, cu toate acestea, administratorii au obținut permisiunea de a vinde bijuteria pentru a-i achita datoriile defunctei, iar în 1949 piatra a fost achiziționată de un comerciant de diamante din New York, Harry Winston. Acesta a cumpărat întreaga colecție de bijuterii a familiei McLean și în următorii zece ani noul proprietar a expus diamantul în “Court of Jewels”, un turneu al bijuteriilor desfășurat pe teritoriul Statelor Unite, dar și la diverse evenimente promoționale sau la baluri de caritate.

George Switzer, expertul în mineralogie al Institutului Smithsonian, l-a convins pe Harry Winston să doneze Diamantul Speranței pentru a înființa o colecție națională de bijuterii care urma să fie găzduită la Muzeul Național de Istorie Naturală. În noiembrie 1958, Winston a acceptat, trimitând valoroasa piatră pur și simplu prin poștă, într-o cutie învelită în hârtie maro. Ultimul proprietar prival al fabulosului diamant nu a crezut niciodată poveștile despre blestemul pietrei prețioase și a donat diamantul în speranța că va ajuta astfel Statele Unite să-și creeze acea colecție fabuloasă despre care îi vorbise Switzer. Bărbatul a murit mulți ani mai târziu, în 1978, din cauza unui atac de cord.

 

În următorii 40 de ani, Diamantul Speranței a zăcut în cutia sa într-un seif în galeria de bijuterii a muzeului, singurele excepții fiind în 1962, când a fost dus la o expoziție la Luvru și apoi la Johannesburg, în Africa de Sud.

După ce galeria de bijuterii a Institutului Smithsonian a fost renovată în 1997, colierul cu prețioasa piatră a fost mutat pe un piedestal rotativ în interiorul unui cilindru realizat din sticlă antiglonț, având astăzi propria sa sală de expunere și devenind una dintre cele mai mari atracții din Statele Unite ale Americii.

 

DS TW
Latest comment

leave a comment