George Enescu îl considera pe Dimitrie Cuclin „întâiul cap muzical al țării”, o apreciere făcută cu ani înainte ca muzicianul să atingă deplina maturitate artistică. În ultimii ani de viață, compozitorul și-a dedicat energia finalizării unei lucrări de referință pentru muzicologie, „Știința compoziției”, o operă de o importanță capitală pentru arta sunetelor.
Spiritul său creativ nu a cunoscut niciodată odihna, iar moștenirea lui muzicală este impresionantă: 21 de simfonii (ultima neterminată), 6 opere monumentale, multe dintre ele inspirate din istoria națională, numeroase sonate, cvartete și oratorii, toate alcătuind o adevărată bibliotecă muzicală.
Născut pe 5 aprilie 1885, la Galați, Cuclin s-a format la Conservatorul din București, unde i-a avut ca profesori pe D.G. Kiriac și Alfonso Castaldi, apoi și-a continuat studiile la Conservatorul Național de Muzică din Paris și la renumita Schola Cantorum, unde a studiat compoziția sub îndrumarea lui Vincent d’Indy. Multe dintre lucrările sale au fost compuse în perioada imediat următoare finalizării studiilor.
Pe lângă activitatea de compozitor, Cuclin a fost și un dascăl apreciat, predând atât la București, cât și la New York. Ca muzician, a compus balete și opere și a scris atât librete, cât și muzică vocală. Una dintre cele mai remarcabile opere ale sale este „Traian și Dochia”.
După revenirea în țară, Dimitrie Cuclin a fost numit profesor la Conservatorul din București, unde a predat contrapunct, forme și estetică muzicală, susținând, de asemenea, cursuri de armonie, fugă și compoziție. Deși numirea sa nu a fost lipsită de obstacole, s-a aflat la catedră timp de aproape trei decenii, până în 1948, când, asemenea lui Lucian Blaga sau George Călinescu, a fost forțat să se retragă din învățământ. Regimul comunist instaurat după abolirea monarhiei impunea „oameni noi” în sistemul educațional, iar Cuclin a fost pensionat.
Ultimii 30 de ani din viața lui Cuclin nu au fost lipsiți de încercări dramatice. Un episod marcant a fost arestarea sa și trimiterea în detenție la Canalul Dunăre-Marea Neagră, un act absurd dictat de regimul comunist. Motivul? Participase la o audiție a unei lucrări de Bach, organizată la legația britanică din București, la începutul anilor ’40.
În anii 1954-1955, profesorul a cunoscut o reabilitare parțială: i-a fost publicată “Simfonia a IX-a”, iar pentru “Simfonia a XIV-a” a fost distins cu Ordinul Muncii clasa I și Premiul de Stat, lucrarea fiind inclusă în patrimoniul muzical oficial.
Era însă departe de a i se recunoaște, în mod real, meritele, pentru că opera lui muzicală nu era cântată. „Pare că s-a monumentat împotriva mea un prea sinistru complot, tacit, trecut pe sub pământ din generație în generație de autopotentați ai culturii noastre muzicale!”, se plângea într-un memoriu trimis lui Gheorghiu Dej, în 1958, fără să i se schimbe însă ulterior situația.
Dimitrie Cuclin a excelat și ca traducător, aducând în limba română opere din latină (Ovidiu) și din franceză (poeții Pleiadei), pentru care a compus și muzică vocală, și traducând poeziile lui Mihai Eminescu în limba engleză.
Mai puțin cunoscută, dar la fel de valoroasă, este contribuția sa în domeniul filosofiei, unde a abordat marile întrebări despre viață și artă sub forma unor dialoguri efervescente.
În fața acestei personalități unice, Henri Coardă, descoperitorul fenomenului care îi poartă numele, a afirmat: „Acum am descoperit cu adevărat un fenomen – fenomenul Cuclin”.
În 1913, s-a decernat, pentru prima oară, Premiul de compoziţie George Enescu, primul premiat fiind Dimitrie Cuclin, pentru compoziţia “Scherzo pentru orchestra”. Avea pe atunci 28 de ani, îşi terminase studiile de vioară şi compoziţie în ţară şi era de 5 ani la Paris. Activitatea sa creatoare avea să mai fie încununată cu importante distincţii – Premiul Academiei Române în 1923, Premiul Naţional de compoziţie în 1939, Premiul de stat în 1955.
Compozitorul s-a stins pe 7 februarie 1978, la București, la vârsta de 92 de ani.
La dispariția lui, Geo Bogza scria în România literară: “Alunecând pe straturi moi de omăt, o sanie trasă de câţiva oameni îl poartă, în cuprinsul cimitirului Bellu, pe Dimitrie Cuclin spre ultimul său lăcaş. Îi privesc fruntea de ceară: sub bolta ei, lumina minţii, aprinsă aproape acum un veac, a pâlpâit până în ultima clipă. Acolo, sub acea palidă frunte, neamul nostru a dobândit, ca sub fruntea lui Eminescu, ca sub fruntea atâtor cărturari de geniu, una din marile lui victorii.
(…) E o clipă mai mult mângâietoare decât dureroasă: acest fel de a trăi o înmormântare vine de demult şi e firesc românilor. Arbori, alei, morminte, totul e înveşmântat în alb, orice vibraţie a aerului vătuită, glasuri şi zgomote sunt înăbuşite, o linişte adâncă domneşte până la capătul lumii. Se aud însă, foarte bine, cocoşii Carpaţilor, cei dăltuiţi de Brâncuşi, prezenţi din zorii zilei pe toate acoperişurile oraşului. În esenţa şi în simbolurile ei, această clipă ne înscrie încă o dată in eternitate.
O poartă se închide peste un veac de trudă, iar alta nu conteneşte să murmure fiecăruia vocea interioară, se deschide spre un mileniu de-a lungul căruia truda își va da roadele. În cartea neamului nostru, numele celui ce face ultimul drum, alunecând pe straturi albe de zăpadă, va fi trecut în rândul celor ce ne dau dreptul la nemurire…”
