Născut pe 19 iunie 1899 la București, George Călinescu a fost fiul unei femei de la ţară, din judeţul Olt, intrată în serviciul familiei unui funcționar ceferist din capitală.
Viitorul critic literar a venit pe lume la Spitalul Filantropia, ca fiu natural al Mariei Vișan (Marița Marin Vișan), după cum este consemnat în extrasul din registrul de nașteri nr. 4607 din 21 iunie 1899, Primăria Sectorului de galben. Mama lui era născută pe 17 mai 1874, în comuna Dobroteasa din nordul județului Olt. Rămasă orfană, aceasta a locuit împreună cu fratele ei până la vârsta de 16 ani, când a plecat de acasă însoțită de o cumnată, nemaipuatând suporta violențele din familie.
Tânăra a decis să-și facă un rost la București și chiar la sosirea în Gara de Nord (cel mai probabil în vara anului 1890), a fost observată de ceferistul Constantin Călinescu (căsătorit cu o anume Maria). Văzând-o stingheră, aceasta a luat-o acasă și a angajat-o ca femeie de serviciu. Cei care au cunoscut-o spuneau că știa multe poezii populare și povești, îi plăcea să vorbească mult și chiar să se certe, iritându-se ușor.
Tatăl lui George Călinescu a fost Tache Căpitănescu (Capitanovici), și el funcționar la C.F.R., fratele Mariei Călinescu. În arhiva familiei există o fotografie a acestuia care îl înfățișează tânăr, cu o privire energică, purtând barbă, îmbrăcat după moda timpului. Bărbatul s-a sinucis, ca și eroul primului roman al lui George Călinescu, “Cartea nunții”, în anul 1919.
Constantin Călinescu era un om suferind, așa cum îl arată fotografia păstrată în arhiva familiei, în schimb Maria Călinescu era descrisă ca fiind plină de viață. Poate din cauza stării de sănătate precare, în 1907 ceferistul l-a înfiat pe fiul Mariei Vișan și al cumnatului său. În același an tatăl adoptiv a murit. Maria, mama adoptivă, a trăit până în 2 februarie 1947, iar mama naturală a scriitorului, Maria Marin Vișan, a murit pe 15 noiembrie 1958 și a fost înmormântată la Cimitirul Herăstrău.
George Călinescu a fost un elev mediocru în clasele primare, iar în gimnaziu a avut o corigenţă. Singurul profesor care l-a remarcat, în clasa a VI-a de liceu, şi i-a dat nota zece încurajându-l să dea admitere la facultate a fost D. Caracostea, viitor profesor universitar, academician şi director al Fundaţiilor Regale.
Ajuns la Universitate, a devenit bibliotecar al Facultăţii de Filosofie şi de Litere din Bucureşti, profesorul care l-a îndrumat în acei ani fiind italianul Ramiro Ortiz, cel care l-a însărcinat cu traducerea romanului “Un om sfârşit” al lui Giovanni Papini.
Licenţiat în iunie 1923 şi numit profesor de italiană în septembrie 1924, George Călinescu a obţinut o bursă la Accademia di Romania din Roma, aflată sub conducerea lui Vasile Pârvan, a cărui personalitate covârşitoare i-a orientat cariera.
Călinescu s-a căsătorit la vârsta de treizeci de ani, pe când era profesor la Timişoara, cu Alice Trifu. În acei ani a frecventat cenaclul lui Eugen Lovinescu și a început să publice în revistele timpului, dar recunoașterea unanimă a talentului a venit după apariţia “Vieţii lui Mihai Eminescu” (1932), care l-a entuziasmat pe Garabet Ibrăileanu şi a întrunit adeziunea aproape unanimă a criticilor literari.
Nu au lipsit însă în epocă vocile celor care au considerat cartea o profanare a memoriei poetului: printre ele, cel al lui Bebs Delavrancea, fiica prematur dispărută a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Academia Română i-a acordat însă în 1936 marele premiu Hamangiu, în valoare de 100.000 de lei, sumă ce i-a permis lui George Călinescu să facă, însoţit de Alice Vera, care îi devenise soție, o lungă călătorie în Europa.
Ca romancier, Călinescu a debutat cu ”Cartea nunţii” în 1933, dar volumul nu a fost bine primit în presa literară la acel moment.
Radu Rosetti scria:
„D. G. Călinescu, unul din cei șapte critici care au de gând să restabilească ”valorile” literare ale vremii este, cum se știe, autorul unor voluminoase cercetări asupta operei lui Eminescu.
Dar, după cum nu se cunoaște îndeajuns, estetul și analistul critic este și un „creator” literar. A scos o scriere obscenă, denumită roman, în care îndrăzneala expresiei se întrece cu lipsa avântului spiritual. „Cartea Nunții” se numește senzaționala porcografie în care se întinează sufletul tineresc al eroilor.
E bine să se țină socoteală și de această creație a domnului Călinescu atunci când îl înfățișează pe Eminescu obsedat de sexualitate, explicându-i înălțarea spiritului și a geniului neîntrecut prin teoriile de senzație ale lui Freud și închizându-i caracteristica poeziei sale în definiția: „Intelectualismul și sentimentalismul, iată ce lipsește din erotica eminesciană, în fundamentul ei genitală”.
În 1936, a obținut doctoratul la Iași, cu teza “Avatarii faraonului Tla”, iar în primăvara anului următor s-a prezentat singur la concursul catedrei vacante de „Estetică şi critică literară“ obţinând nota maximă, 20, la toate probele.
În acest moment a început cariera universitară a lui George Călinescu, dublată de strălucita activitate editorială. Romanul „Enigma Otiliei” a fost publicat în 1938, fiind urmat de „Trei nuvele” (1949), “Bietul Ioanide” (1953) și „Scrinul negru” (1965). Prima ediție a “Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” a văzut lumina tiparului în 1941, la Editura Fundațiilor Regale.
