Nicolae Labiș s-a născut pe 2 decembrie 1935 în satul Poiana Mărului din comuna Mălini, Suceava, și a fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl a plecat pe front, iar mama, Nicolae și surorile lui, Margareta și Dorina, s-au refugiat în comuna Mihăești, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia a revenit în Moldova, reluându-și viața în Mălini.
Nicolae a urmat Liceul Nicu Gane din Fălticeni între anii 1947 și 1951, iar în mai 1951 a obținut premiul întâi la Olimpiada națională de limba română care s-a desfășurat la București, moment în care a fost remarcat de redactorii de la Viața Românească, cei care i-au publicat poezia „Gazeta de stradă”.
În ianuarie 1952, adolescentul a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde va da bacalaureatul, iar pe 15 septembrie 1952, a fost adus la București și înscris la cursurile Școlii de Literatură, unde i-a avut profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu.
Deși era considerat copilul minune al poeziei noului regim, un răsfățat al partidului și al criticilor literari, în februarie 1953, la Școala de Literatură s-au purtat discuții despre presupusele lui abateri de la moralitatea școlii și de la disciplină. În primăvara anului 1954, în ședința Uniunii Tineretului Muncitor au avut loc de asemenea dezbateri despre comportamentul său și s-a decis excluderea lui din rândurile organizației comuniste. Pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, care avea mare simpatie pentru tânărul Labiș.
După absolvirea Școlii de Literatură, a fost angajat redactor la revista Contemporanul, apoi la Gazeta literară, iar din toamna lui 1955 a devenit student al Facultății de Filologie, însă a renunțat la cursuri după doar un semestru. 1955 este anul când i-a apărut poezia „Moartea Căprioarei” în Viața Românească.
Anul următor a fost ultimul al vieții poetului, dar nimeni nu prevedea finalul tragic: Labiș a participat la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, a publicat două volume, “Puiul de cerb” și “Primele iubiri”, și avea în lucru cea de-a treia carte a sa, “Lupta cu inertia”.
La plenara secției de poezie a Uniunii Scriitorilor din 29 mai 1956, Mihu Dragomir, șeful Secției de Poezie al revistei Viața Românească, l-a acuzat pe Nicolae Labiș de „asimilarea excesivă a unor poeți dintre cele două războaie”, cu referire la Ion Barbu și Tudor Arghezi, iar apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, a fost învinuit de Mihai Beniuc de „snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare”.
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după ce împlinise 21 de ani, Nicolae Labiș, care petrecuse câteva ore bune la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui accident de tramvai. Rănit grav, a fost dus pe rând la spitalele Colțea și Central, care au refuzat să îl primească, apoi a ajuns, spre dimineața zilei de 10 decembrie, la Spitalul de Urgență.
Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că poetul, aflat în stare de ebrietate, a alunecat între bordură și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între cele două vagoane ale vehiculului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polevoi, cu care poetul avea întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident.
Alți martori oculari, pianistul Isac-Grișa Schwartzman (care a emigrat la scurt timp după accident) și vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, au povestit exact aceleași circumstanțe ale accidentului.
În cartea Stelei Covaci, soția celui mai bun prieten al lui Labiș, accidentul este povestit diferit: „Patru persoane așteaptă să se urce în tramvai, Labiș e al treilea, dar tot mai șovăie. Cel de-al patrulea e Grișa. Când se pornește tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiș pe grătarul dintre cele două vagoane. Grișa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary (balerina Maria Polevoi, care îl însoțea pe tânărul poet), declară că îl cunoaște și roagă să fie dus la spital.
Nicolae Labiș, aflat pe patul de suferință, le-a povestit apropiaților că era urmărit de Securitate. Mihai Stoian a consemnat într-un articol publicat în 1970: „La spital, Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria”, din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casa lui, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane. Mi-a spus: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”. În ciuda eforturilor doctorilor de la Spitalul de Urgență, pentru Nicolae Labiș nu s-a putut face nimic din punct de vedere medical. Avea secționată măduva spinării, diagnosticul exact fiind traumatism al coloanei vertebrale și paraplegie.
Perfect conștient, Labiș a primit vizita prietenilor și a familiei la spital și le-a spus explicit apropiaților, deși era supravegheat la ușa salonului de doi securiști, că nu a fost niciun accident în acea noapte fatidică ci, de fapt, a fost împins sub șinele tramvaiului.
În următoarele zile starea poetului s-a înrăutățit, iar în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, dupa trei săptămâni cumplite de chin, a murit. Doctorul Theodor Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui, a declarat: “Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nicio șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.
Ziarul Scânteia tineretului din 27 decembrie a consemnat într-o scurtă notiță din penultima pagină că trupul poetului a fost depus la Casa Scriitorilor, la ceremonia funerară fiind prezenți Mihai Beniuc, Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Nicolae Tăutu, Victor Tulbure, dar și prietenii lui Labiș, care au format ultima gardă ce i-a însoțit trupul la Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat.
