Elena Theodorini s-a născut pe 25 martie 1857 la Craiova și a fost fiica marelui actor Theodor Teodorini, primul director al teatrului din oraș, și a Anei Maria Theodori, nepoată a actorilor Ion Vlădicescu și Raluca Stavrescu și verișoară primară a Aristizzei Romanescu. Copila a început să studieze pianul la vârsta de șase ani, iar la 14 ani a plecat în Italia, fiind admisă la Conservatorul de la Milano, la clasele de canto și de pian.
În 1877, la doar 20 de ani, a debutat ca solistă alături de tenorul Armando di Gondi în opera “Maria di Rohan” a compozitorului Gaetano Donizetti la Teatrul Municipal din Cuneo, iar în următorii doi ani a primit diverse roluri de mezzosoprană în teatrele de opera din Livorno, Pisa, Chieti și a fost invitată să cânte la Opera din București.
În 1879, Elena Theodorini a debutat pe scena prestigiosului Teatro dal Verme din Milano în rolul Mariei din opera “La Fille du Regiment” a lui Gaetano Donizetti, apoi a primit rolul lui Rachel, din opera “Evrea”, de Jacques Fromental Halévy.
Pe 20 martie 1880, la vârsta de 22 ani, soprana a apărut pentru prima oară pe scena Teatrului Alla Scala din Milano, în rolul Margueritei din opera “Faust” de Charles Gounod.
Artista a devenit din ce în ce mai apreciată, în 1882 a fost distribuită în primul spectacol al operei “Bianca da Cervia” a lui Antonio Smareglia, pus în scenă în vechiul Teatro Colón din Buenos Aires, în care a apărut alături de tenorul Francesco Tamagno, iar în anii următori a cântat din nou pe scena Teatro alla Scala.
În 1905, Theodorini a fost numită profesoară de canto la Académie Lyrique din Paris, printre elevii săi aflându-se Edgar Istraty și Zina Brozia, iat patru ani mai târziu a plecat într-un turneu în America de Sud, având o serie de concerte la Montevideo, capitala Uruguayului, iar în toamna anului 1909 a fondat Academia Theodorini, împreună cu Hariclea Darclée și Titta Ruffo.
În 1906, revista Familia consemna:
“Elena Theodorini la regina Elisabeta
Celebra cântăreaţă română, domnişoara Elena Theodorini, petrece de câtva timp la Bucureşti. Regina Elisabeta i-a făcut şi de astă-dată mari distincţiuni. Sâmbătă după amiază, diva Theodorini a fost din nou invitată în apartamentele Carmen Sylver, dimpreună cu talentata sa elevă, domnişoara Niculescu, pentru a cânta frumosul duet din „Stabat mater” de Rossini, pe care regina nu l-a putut ascultă la concertul religios de la capela protestantă, dat în folosul săracilor.
Regina a exprimat Elenei Theodorini toată plăcerea pe care a simţit-o ascultând execuţiunea admirabilă a acestui duet şi a făcut celebrei artiste, cât şi elevei sale, onoarea de a le atârnă splendide mărţişoare. Mărţişorul dat Elenei Theodorini reprezintă o miniatură a reginei, încunjurată de rubine şi diamante, iar acela oferit domnişoarei Niculescu este înconjurat de perle. Diva Theodorini a mai avut marea plăcere de a primi fotografia suveranei, cu următoarea dedicaţie: „Cu binecuvântarea săracilor”. Simpatia cu care o întâmpină la palat Elena Theodorini este răsplata meritată atât pentru arta sa, cât şi pentru nobilele sentimente de care dă dovadă, punând talentul său în serviciul elevelor sărace şi al operelor de binefacere”.
Marea soprană a devenit directoare a Conservatorului din Buenos Aires în 1915, dar și-a continuat cariera făcând în turnee la New York, Londra și Paris. În 1918, s-a întors la Rio de Janiero și a fondat Escola superior de canto “Ars et Vox”, printre studenții săi aflându-se America Fontes, Bidú Sayão, Irena Baptista sau Itala Cortez.
În toamna anului 1922, a revenit în România, la București, unde a fondat Academia Națională Lirică. Soprana a rămas în țară până în anul 1923, când a plecat într-o nouă călătorie în Brazilia, unde a organizat un festival la care eleva sa, marea cântăreață braziliană Bidú Sayão, a interpretat cântece din repertoriul românesc.
Elena Theodorini a murit pe 27 februarie 1926, la vârsta de 67 de ani la București. Ziarele scriau la dispariția ei:
“Când mi-a scris acum trei ani din Montevideo, după lungă vreme de profesorat în America de Sud, că vine în ţară, ceva îmi şoptea că pasărea măiastră, care ştia cânta aşa frumos, se întorcea să moară sub cerul țării în care s-a născut.
Descendentă dintr-o rasă de artişti craioveni, rudă cu Aristizza Romanescu, Elena Theodorini a grefat cultura ei artistică occidentală pe un temperament dramatic în care vibra Orientul. Acesta e secretul grandioasei sale ascensiuni în cariera pe care a făcut-o în Italia, Spania, Portugalia şi America de Sud.
Numele ei era și este încă rostit cu evlavie și respect de toți marii cântăreţi: o întreagă şcoală — aceea a nobleţei cântului — se rezuma în talentul, prestigiul şi autoritatea ei.
Era o vreme când la curtea Spaniei Elena Theodorini era divinizată şi la marele Teatru Regal din Madrid considerată drept cea mai mare „Giocondă” la opera lui Ponchilli.
Dar „Navareza” ei? Dar „Leonora” din Trovatore? Dar Amneris în “Aida”?
Muziciană până în vârful unghiilor, temperament de scenă plin de impetuozitate, Elena Theodorini adăuga la aceste însușiri o inteligență superioară, care nu se manifesta numai în artă, ci şi în întreaga ei personalitate.
O asemenea cântăreaţă era indicată a deveni o profesoară în stil mare şi nu puţini sunt artiştii şi artistele care au ieşit din mâna ei, făcând cariere strălucite, cum nu puţine sunt artistele mari care îşi făceau o glorie din a studia un rol cu Elena Theodorini.
Era o Malibran, o Viardot a noastră atunci când faima strălucirii sale nu o putea răsfrânge asupra ţării decât din depărtări şi numai rareori pe scenele româneşti.
Viaţa ei aparţine însă dezvoltării operei române şi, în viitoarea ei clădire măreaţă, bustul Elenei Theodorini va orna vestibulul, alăturea de al Haricleei Darclée, a lui Gabrialescu şi „Giovani“ Demetrescu”. (Lupta, martie 1926)
“Vestea morţii Elenii Theodorini a căzut asupra noastră ca acele teribile surrprize care sincopează orice emoţie sau regret şi îngheaţă lacrima înainte de a umezi ochiul. Trăind de puţină vreme între noi, ne deprinsesem să-i facem în conştiinţa noastră un loc de caldă recunoştinţă pentru ceea ce fusese. Îi simţeam prezenţa între noi şi asta ca pe o mare binefacere.
Căci Elena Theodorini era din rasa acelor artişti pentru care gloria nu însemnează mare lucru, atunci când aureola ei încălzeşte doar sufletul celui încoronat. Artista şi profesoara ilustră însemnează astfel pentru tot atât cât un brav ostaş căzut pe câmpul de onoare.
În faţa corpului neînsufleţit, ne descoperim emoţionaţi, pentru că Elena Theodorini a purtat stindardul sufletului artist din câmpiile noastre, pretutindeni peste învălurata luptă a popoarelor.
În faţa corpului neînsuflețit Elenei Theodorini ne descoperim ca în faţa unui apostol care a înţeles că mai presus de enigmele asupra sensului mare al vieţii stă sacrificiul şi devotamentul pentru ţara din care a purces.
Elena Theodorini n-a existat niciodată în viaţă. Avea un suflet de eroină care nu caută, ci merge precis către ţintă. În căutarea eternei “L’âme soeur”, Elena Theodorini îşi servea enorm ţara. Sufletul ei a vibrat curat la propriile ei arii.
Moartea Elenei Theodorini ne îngheaţă. La regretu! dureros şi la lacrima caldă care ne lunecă nepotolită şi aspră se impune o aceeaşi plină de grijă întrebare: Cine ne mai rămâne?
După moartea lui de Max, căreia atât de curând i-a urmat aceea a artistei durerea noastră amuţeşte într-o crispare în care regretul şi durerea iau forma răsvrătirii”. (Rampa, martie 1926)
Astăzi de memoria sopranei se ocupă strănepotul său, Florin Popențiu Vlădicescu, președintele Fundației „Elena Theodorini”.
