AcasăVizionariiMuzicieniEnrico Caruso, povestea unei voci unice

Enrico Caruso, povestea unei voci unice

Caruso

Enrico Caruso s-a născut pe 25 februarie 1873 la Napoli pe via Santi Giovanni e Paolo nr. 7 și a fost botezat a doua zi în biserica de lângă casă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai părinților săi, Marcellino și Anna Caruso. Există o legendă conform căreia părinții lui Caruso au avut 21 de copii, dintre care 18 au murit în copilărie, chiar văduva lui Caruso, Dorothy, povestind mai târziu în memoriile ei că i-ar fi spus Enrico: „Mama a avut douăzeci și unu de copii. Douăzeci de băieți și o fată – prea mulți. Sunt băiatul numărul nouăsprezece”, dar se pare că povestea nu este reală.

Tatăl lui Enrico, Marcellino, era mecanic, la vârsta de unsprezece ani băiatul a intrat ucenic la un inginer care construia fântâni publice și mai târziu, de câte ori ajungea la Napoli, Enrico vorba cu plăcere despre o fântână la care a lucrat. Mai târziu a muncit alături de tatăl său la fabrica Meuricoffre din Napoli, însă, la insistențele mamei, a urmat și școala, primind educație de la un preot local, a cântat în corul bisericii și, pentru că a fost remarcat pentru vocea sa promițătoare, mama sa l-a încurajat să continue. Anna Caruso a murit însă în 1888, când Enrico avea 15 ani și, mevoit să facă rost de bani, și-a găsit de lucru devenind cântăreț stradal în Napoli, dar a cântat și în câteva cafenele. La 18 ani, a folosit banii pe care îi economisise pentru a-și cumpăra prima pereche de pantofi noi, apoi a intrat în serviciul militar obligatoriu și din 1894 s-a întors la muzică. Pe 15 martie 1895, ajuns la vârsta de 22 de ani, Enrico Caruso a debutat pe scena Teatrului Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, „L’Amico Francesco” a compozitorului Mario Morelli. A urmat un șir de angajamente în diverse teatre de operă, timp în care a primit lecții de canto de la dirijorul și profesorul Vincenzo Lombardi, care i-a șlefuit stilul artistic.

Tânărul a avut însă în continuare probleme cu banii, într-una dintre primele sale fotografii publicitare făcute în Sicilia în 1896 fiind înfățișat purtând o cuvertură de pat drapată ca o togă, pentru că singura cămașă pe care o avea era la spălat.

Până în 1900 Caruso a evoluat într-o serie de teatre din Italia, apoi a primit un contract pentru a cânta la Scala, unde a debutat pe 26 decembrie 1900, în rolul lui Rodolfo din „Boema” de Giacomo Puccini, sub bagheta lui Arturo Toscanini. Marele tenor a avut succes și a fost invitat să participe la un turneu în Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires, apoi a cântat în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și la Teatrul Bolșoi din Moscova.

Caruso

Primul său rol major a fost cel al lui Federico din „L’arlesiana” a lui Francesco Cilea, a urmat Loris în „Fedora” și Maurizio din „Adriana Lecouvreur”. Puccini s-a gândit să îl distribuie pe tânărul Caruso în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” la premiera din ianuarie 1900, dar în cele din urmă l-a ales pe Emilio De Marchi, care era un tenor mai cunoscut, Caruso a primit rolul mai târziu în acel an, iar Puccini a declarat că Enrico a cântat mai bine. În februarie 1901 tenorul a fost invitat de Toscanini să cânte într-un spectacol omagial la Scala, organizat pentru a marca moartea recentă a lui Giuseppe Verdi, iar în decembrie 1901 și-a făcut debutul la Opera San Carlo din Napoli în „L’Elisir d’Amore”, însă indiferența publicului l-au făcut să spună: „Nu voi mai veni niciodată la Napoli să cânt” și și-a respectat promisiunea. Pe 11 aprilie a fost angajat de Gramophone Company să facă primele sale înregistrări într-o cameră de hotel din Milano, pentru o sumă de 100 de lire sterline, iar cele zece discuri puse în vânzare au fost vândute imediat, contribuind la răspândirea faimei tenorului, care împlinise de curând 29 de ani.

Conducerea Operei Regale din Londra, Covent Garden, i-a oferit un contract pentru a apărea în opt opere diferite, de la Aida de Verdi la Don Giovanni de Mozart, iar debutul la Covent Garden a avut loc pe 14 mai 1902 și a fost un mare succes. Cea mai bine plătită divă de la Covent Garden, soprana australiană Nellie Melba, s-a asociat cu el și au cântat frecvent împreună la începutul anilor 1900.

Trei ani mai târziu, artistul a debutat la Metropolitan Opera din New York, după ce cântase între timp într-o serie de spectacole în Italia, Portugalia și America de Sud, iar câteva luni mai târziu s-a asociat cu Victor Talking Machine Company, înregistrând primele sale discuri americane pe 1 februarie 1904.

Caruso

Devenit bogat, artistul a achiziționat în 1904 Villa Bellosguardo, o casă de țară somptuoasă aflată lângă Florența, care a devenit refugiul său atunci când voia să se izoleze de efervescența scenei și de oboseala călătoriilor, iar când se afla la New York obișnuia să locuiască într-o suită a hotelului Knickerbocker din Manhattan. Caruso a susținut recitaluri și spectacole de operă într-un număr mare de orașe din Statele Unite, a cântat în Canada, a apărut din nou la Covent Garden și a făcut turnee în Franța, Belgia, Monaco, Austria, Ungaria și Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Artistul se afla la San Francisco în aprilie 1906 pentru o serie de spectacole, apăruse în rolul Don José în „Carmen” la Marea Operă din oraș și se cazase la Hotelul Palace. La ora 5:13 în dimineața zilei de 18 aprilie, o zgomot urmat de o zguduire puternică l-au trezit din somn și și-a dat seama că e vorba despre un cutremur extrem de puternic. Seismul a fost urmat de o serie de incendii care au distrus cea mai mare parte a orașului, compania Met, care era organizatoarea turneului, și-a pierdut toate decorurile, costumele și instrumentele muzicale pe care le aveau, dar niciunul dintre artiști nu a fost rănit. Ținând în mână o fotografie cu autograf a președintelui Theodore Roosevelt, Caruso a fugit de la hotel, dar a fost suficient de calm încât să meargă la Hotelul St. Francis pentru a lua micul dejun, apoi a plecat din oraș jurând să nu se mai întoarcă niciodată în San Francisco și s-a ținut și de această dată de cuvânt.

În noiembrie 1906, Caruso a fost suspectat de un presupus act indecent săvârșit la grădina zoologică din Central Park din New York, polițiștii acuzându-l că a ciupit de fund o femeie căsătorită.

Caruso

Tenorul a explicat însă că o maimuță ar fi făcut gestul, dar a fost găsit vinovat și amendat cu 10 dolari și înalta societate new-yorkeză a fost inițial revoltată de incident considerându-l golănesc, dar curând fapta a fost uitată.

Succesul lui Caruso la Metropolitan Opera a atras apoi atenția unor șantajiști din gruparea Mâna Neagră care l-au amenințat că îi vor tăia gâtul sau îi vor face rău lui și familiei lui dacă nu le dă 2.000 de dolari, apoi au mărit cererea la 15.000 de dolari. Caruso a apelat la poliție, iar agenții i-au identificat pe bărbați ca fiind doi italieni, Antonio Misiano și Antonio Cincotto, care au fost acuzați de șantaj.

Artistul a plecat în turnee în Argentina, Uruguay și Brazilia în 1917, doi ani mai târziu a cântat în Mexico City, iar în 1920 a fost plătit cu enorma sumă de 10.000 de dolari, adică peste 130.000 de dolari astăzi, pentru a cânta într-o seară în Cuba, la Havana.

Caruso

Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial în 1917, trimițând trupe în Europa, iar Enrico Caruso a participat la ample acțiuni de caritate, strângând bani pentru efortul de război, susținând concerte și participând cu mult entuziasm la acțiunile Liberty Bond.

Înainte de începerea Primului Război Mondial, artistul avusese o relație romantică cu o soprană italiană, Ada Giachetti, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și, deși era căsătorită, Giachetti a adus pe lume cei patru fii ai lui Caruso în timpul aventurii, care a durat din 1897 până în 1908. Doi dintre ei au supraviețuit copilăriei, Rodolfo și Enrico Caruso Jr., Ada și-a părăsit soțul, pe producătorul Gino Botti, și pe fiul pe care îl avea cu acesta pentru a trăi cu tenorul, dar relația lor s-a încheiar după 11 ani.

Spre sfârșitul războiului, Caruso a cunoscut o tânără de 25 de ani, Dorothy Park Benjamin, fiica unui avocat bogat din New York, cei doi s-au îndrăgostit și, în ciuda dezacordului tatălui ei, cuplul s-a căsătorit pe 20 august 1918 și cei doi au avut o fiică, pe Gloria Caruso, născută în 1919.

Caruso

Pe 16 septembrie 1920, artistul încheiase trei zile de muncă susținută la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, timp în care a înregistrat mai multe discuri, inclusiv „Domine Deus” și „Crucifixus” din „Petite messe solennelle” de Rossini, care aveau să fie ultimele lui discuri.

Dorothy Caruso remarcase că starea de sănătate a soțului ei începuse să se deterioreze după un lung turneu în America de Nord, fiul său său a povestit mai târziu că fusese rănit de un stâlp care căzuse pe scenă și rămăsese cu o tuse și o „durere surdă în lateral”, iar medicul lui, Philip Horowitz, care îl trata de obicei pentru migrene, l-a diagnosticat „nevralgie intercostală” și l-a declarat apt să apară pe scenă.

În timpul spectacolui „L’elisir d’amore” de Donizetti pe care îl susținea la Academia de Muzică din Brooklyn pe 11 decembrie 1920, artistul a suferit o hemoragie și spectacolul a fost anulat la sfârșitul primului act. Până în ziua de Crăciun, durerea devenise chinuitoare, soția lui, Dorothy, l-a chemat pe medicul hotelului, care i-a dat niște morfină și codeină, iar acesta a chemat apoi un alt medic, pe Evan M. Evans, cel din urmă venind însoțit de trei specialiști care i-au pus diagnosticul corect: pleurezie purulentă și emfizem.

Starea de sănătate a lui Caruso s-a deteriorat și mai mult în următoarele săptămâni, a intrat în comă și era aproape să moară de insuficiență cardiacă la un moment dat, avea dureri intense din cauza infecției și a suferit șapte proceduri chirurgicale pentru a drena lichidul din piept și plămâni, dar încet-încet starea lui a început să se îmbunătățească și s-a întors la Napoli în mai 1921 pentru a se recupera. Potrivit soției lui părea să-și revină, a fost examinat de un medic local care nu a respectat toate măsurile de igienă și starea sa s-a agravat dramatic imediat după aceea. Frații Bastianelli, doi medici eminenți care aveau o clinică la Roma, au recomandat să-i fie îndepărtat rinichiul stâng, tenorul voia să plece spre Roma pentru a face intervenția, dar în timp ce se afla la Napoli, la hotelul Vesuvio, situația a luat o întorsătură alarmantă și a trebuit să i se administreze morfină.

Caruso

Caruso a murit la scurt timp după ora 9:00 dimineața în ziua de 2 august 1921, la doar 48 de ani, cei doi doctori Bastianelli spunând că peritonita provocată de un abces subfrenic ar fi fost cauza probabilă a morții. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a deschis Bazilica Regală a Bisericii San Francesco di Paola pentru ceremonia de înmormântare a marelui Enrico Caruso, mii de oameni participând la eveniment. Trupul său îmbălsămat a fost apoi păstrat într-un sarcofag de sticlă la Cimitirul Del Pianto din Napoli pentru ca toți admiratorii să îl poată vedea, iar în 1929 soția sa, Dorothy Caruso, i-a înhumat rămășițele.

Niciun comentariu

Lasă un comentariu