„Martie 1933: Un anunț oficial apărut pe străzile Berlinului oferea 50 000 de mărci „pentru capul lui Einstein“. „Forțele de ordine“ s-au străduit să descopere la locuința savantului „mari depozite de armament comunist“. O instanță supremă l-a condamnat, în contumacie, la moarte! Cotidianul „Voelkischer Beobachter“ instiga, fără menajamente stilistice, la organizarea unui asasinat, indiferent unde s-ar fi aflat în acele clipe „periculosul dușman“… Iar sub fotografia savantului din incredibilul „Album cu portrete“ publicat sub egida N S.D.A.P. se înfățișează cititorilor precizarea: „Einstein încă nu a fost spînzurat“.
Un proces în adevăratul înțeles al cuvintului nu a putut fi totuși organizat. Instanța care avea să-l condamne, în lipsă, la moarte, nici nu avea însă nevoie de astfel de probe: exista o „Ligă Antieinsteiniană“, înființată în 1920, al cărei șef spiritual era Philipp Lenard (laureat al Premiului Nobel); mai exista și o lucrare numită „Hundert Autoren gegen Einstein“ (100 de autori împotriva lui Einstein), din care rezulta că teoria relativității nu e decât o „manifestare a spiritului bolșevic în fizică“, scria Dorel Dorian despre cea mai neagră perioadă a vieții lui Albert Einstein.
Născut la 14 martie 1879 la Ulm, în Germania, Einstein şi-a făcut primele studii la München, le-a continuat la Aarau, în Elveţia, şi la Politehnica din Zürich. După terminarea studiilor superioare, pentru a-şi câştiga existenţa, a acceptat un post modest la Biroul federal de brevete din Berna, unde a lucrat până în anul 1908. În tot acest timp, s-a ocupat intens de fizică.
În 1905, tânărul Einstein, în vârstă de numai 26 de ani, a prezentat roadele muncii sale: într-un singur an a publicat trei lucrări în trei domenii diferite ale fizicii. Într-una dintre ele, s-a ocupat de problema fluctuaţiilor în termodinamica statistică şi a arătat că mişcarea browniană nu este altceva decât o manifestare a agitaţiei termice a moleculelor. Într-un alt studiu, a demonstrat că legile efectului fotoelectric nu pot fi explicate dacă se porneşte de la concepţia, universal acceptată atunci, că lumina este de natură ondulatorie. Cu toate că o serie de fenomene ca interferenţa, difracţia, polarizarea luminii, îşi găsiseră, în urma lucrărilor lui Fresnel, o strălucită interpretare pe baza teoriei ondulatorii a luminii, Einstein a răsturnat vechile concepţii cu privire la natura luminii, punând pentru prima dată problema dualismului undă-corpuscul.
De cea mai mare importanţă a fost a treia lucrare publicată de Einstein în 1905, care, deşi intitulată modest „Cu privire la electrodinamica corpurilor în mişcare”, a revoluţionat complet fizica de la începutul secolului XX. Ridicându-se cu curaj împotriva unor concepţii care domneau în fizică încă de la Newton, a arătat că mecanica newtoniană este valabilă numai dacă viteza corpurilor este foarte mică față de viteza luminii în vid, fiind un caz particular al unei mecanici mult mai generale.
Curând după publicarea acestor trei lucrări geniale, Einstein a fost numit conferenţiar la Berna (1908), apoi profesor la Zürich (1909). În 1911, îl găsim profesor de fizică teoretică la Praga, după care revine din nou la Zürich (1912) pentru a fi apoi chemat ca profesor la Berlin (1912), alături de marele fizician Planck.
În acea perioadă a continuat să lucreze în cele trei mari direcţii ale preocupărilor sale marcate de cele trei lucrări apărute in 1905, în termodinamica statistică, în teoria cuantelor şi în relativitate. În 1914, la izbucnirea Primul Război Mondial, savantul a trăit retras în Germania, muncind la crearea unei teorii a relativităţii mai generale. Doi ani mai târziu, în plin război, a publicat „Fundamentele teoriei relativităţii generale”, una dintre cele mai impresionante creaţii ale fizicii teoretice. Pornind de la condiţia că expresia matematică a tuturor legilor fizicii trebuie să fie aceeaşi, oricare ar fi sistemul de referinţă la care se raportează fenomenele, Einstein a reuşit să formuleze legile fizicii sub o formă valabilă în orice sistem de referinţă şi a creat „teoria gravitaţiei”.
În anii de după Primul Război Mondial, eforturile lui s-au îndreptat mai ales spre desăvârşirea teoriei relativităţii, la dezvoltarea statisticii cuantice şi a teoriei cuantelor. Activitatea marelui om de ştiinţă a fost întreruptă brutal în 1933, după venirea la putere a regimului nazist în Germania. Obligat să se refugieze, Einstein s-a stabilit la Princeton, în Statele Unite, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Aici a conceput o teorie unitară a fenomenelor electromagnetice şi gravitaţionale, ultima lui contribuţie la tezaurul ştiinţei universale.
„Obiceiurile sale sunt fixe și simple. Se scoală la ora 8 și înainte de 9 pleacă la Institutul din Princeton, unde este profesor de matematici, dar în situația fericită de a nu avea studenți Deși distanța de acasă până la institut este de aproximativ doi kilometri, o parcurge totdeauna pe jos, indiferent dacă vremea este frumoasă sau urâtă. Totdeauna a refuzat să-și cumpere o mașină.
Indiferent de vreme, Einstein, nu poartă pălărie, galoși sau umbrelă. Vecinii savantului din Mercer Street sunt obișnuiți cu aceste ciudățenii și își scot pălăria în fața acestui profesor cu capul descoperit și al cărui păr alb flutură în bătaia vântului.
Mersul său pe Mercer Street este încet, dar neschimbat. El pare cufundat în sine, ca și cum ar fi mai departe preocupat de problemele sale zilnice, și ochii lui parcă nu văd ceea ce se petrece în jur. În aproximativ o jumătate de oră, ajunge la biroul său de la etajul al doilea al Institutului. Singurele instrumente de cercetare sunt hârtia și creionul sau jocul. Cu ele face experiențele matematice pe care le numește „experiențe idealizate”, deoarece toate sferele imaginate de ele sunt perfecte, toate vitezele uniforme, toate suprafețele fără frecare. Își petrece diminețile umplând pagină după pagină cu ecuații matematice.
Iată cum își descria metoda de lucru: „Gândesc și iar gândesc luni și ani de zile. În 99 la sută din cazuri, concluzia este falsă. A suta oară am dreptate”. Credința în metodele sale și-o exprima prin aforismul: „Dumnezeu este subtil, dar niciodată răutăcios”.
Sarcina pe care și-a asumat-o – și la care a lucrat 20 de ani – este de a realiza o singură teorie care să explice în același timp gravitatea și și electromagnetismul. După actualele teorii, aceste forțe sunt distincte. Totuși, fizicienii preferă să creadă că nu sunt în realitate diferite, ci mai curând două manifestări ale aceleiași forțe, una care se manifestă uneori ca gravitație și alteori ca electromagnetism. Profesorul Einstein a dat la iveală un număr de ipoteze în această direcție, dar ele nu au corespuns tuturor faptelor. Dificultatea constă în faptul că se pierd ani de zile în cercetări matematice pentru verificarea fiecărei ipoteze și pentru a determina care este ipoteza corectă din cele 99 de ipoteze false. Întrebarea care se pune este: va fi el destul de norocos sau va trăi destul ca să găsească ipoteza corectă și s-o verifice?
„Soarta este împotriva oricărui om care lucrează în câmpul teoriilor abstracte, ca Einstein“, spunea unul dintre colegii săi. „Dar el a biruit soarta de două-trei ori în cursul vieții și probabil că o va birui din nou. Desigur, el se înscrie în marea tradiție a lui Galilei, Copernic și Newton, și, dacă un om are dreptul să spere că va dezlega ceea ce celorlalți fizicieni li s-a părut imposibil de rezolvat, atunci el este acela“.
De la ora unu după amiază, Einstein părăsește biroul și se duce spre casă. Restul zilei îl petrece răsfoind numeroasa corespondență, citind, cântând la vioară sau primind pe prietenii intimi. Îi place să improvizeze la vioară sau să cânte muzică de cameră – Bach, Mozart și Beethoven sunt favoriții săi – și se bucură când își petrece seara în discuții cu prietenii. Este un bun vorbitor, la curent cu ultimele noutăți atât în literatură, cât și în filosofie, și are părerile sale pe care le susține cu înverșunare. Engleza pe care o cunoaște este bună și o vorbește curgător, deși cu accent străin. Astfel își petrece toate zilele profesorul Einstein.
Obiceiurile sale sunt aceleași în toate cele șase zile ale săptămânii, nu variază prea mult în ziua șaptea și este foarte fericit când nimic nu-l abate de la aceste obiceiuri. Vorbește în public numai atunci când are ceva de spus, când își dă seama că vorbele lui vor ajuta o cauză pe care o socotește bună și când este convins că participarea lui este necesară. Întemeiat pe acest principiu, a refuzat să vorbească la o masă a studenților, dar a convins pe un prieten să vorbească în locul său. Apoi a mulțumit prietenului spunându-i: „Știi, eu nu pot ține discursuri. Nu pot minți“. „Și eu pot minți?“ „Ah, nu,“ răspunse Einstein zâmbind, „tu știi cum să fii amabil”.
Altă dată, când a fost rugat să facă o declarație de un minut în fața aparatului cinematografic ca propagandă pentru înprumutul de război, a făcut-o, și ea a fost socotită drept cea mai reușită dintre toate declarațiile de acest fel. Îi este greu să înțeleagă de ce aparițiile sale în public sunt totdeauna privite cu interes: „De ce, întreba el, nimeni nu mă înțelege, dar toată lumea mă place?”, consemna „Ziarul Științelor și al Călătoriilor” din 1945 despre viața marelui savant.
Ultimii ani ai vieţii lui Einstein au fost umbriţi de teama în fața riscului unui război atomic: „Noi nu putem înceta de a atrage tot mereu atenția, noi nu putem şi nu trebuie să ne slăbim eforturile pentru a face conştiente naţiunile din lumea întreagă, şi în special guvernele lor, de dezastrul inexprimabil pe care ei îl vor produce cu siguranţă dacă nu-şi vor schimbă atitudinea unele faţă de celelalte şi faţă de sarcina de a modela viitorul”, spunea savantul.
Albert Einstein s-a stins din viață pe 18 aprilie 1855, la vârsta de 76 de ani, în urma unui atac de cord. Conform dorinței sale, a fost incinerat, iar cenușa i-a fost împrăștiată într-un râu din New Jersey.
