HomeMonarhieExecuția celor patru Mari Duci Romanov

Execuția celor patru Mari Duci Romanov

Cu 103 ani în urmă, pe 28 ianuarie 1919, patru mari duci ruși, toți veri primari, au fost scoși din celulele lor din Fortăreața Petru și Pavel, transportați într-o curte interioară și executați fără niciun proces sau o sentință de condamnare la moarte: Marele Duce Paul Alexandrovici, Marele Duce Dmitri Konstantinovici, Marele Duce Nicolae Mihailovici și fratele său Marele Duce George Mihailovici.

În martie 1918, toți membrii de sex masculin ai familiei Romanov care se aflau în Sankt Peteraburg sau în împrejurimi primiseră ordin să se înregistreze la sediul Ceka (Comisia extraordinară pentru combaterea contrarevoluției, speculei și abuzului de putere), fiind apoi trimiși în exil intern în zone îndepărtate ale țării. Din cauza stării sale de să

nătate precare, Marelui Duce Paul Alexandrovici i s-a permis inițial să rămână cu soția sa în arest la domiciliu la palatul lor din Tsarskoe Selo, în timp ce ceilalți trei au fost trimiși în orașul Vologda, la 655 km de Sankt Petersburg, iar aici inițial li s-a permis să umble liber prin oraș și chiar să se viziteze la anumite intervale de timp, ducând o viață aproape normală.

Pe 13 iunie 1918, după executarea Marelui Duce Mihail Alexandrovici, fratele mai mic al țarului Nicolae al II-lea, acuzat că și-ar fi pus la cale planul de evadare, bolșevicii au folosit incidentul ca pretext pentru a emite ordine de arest

are pentru toți bărbații Romanov, astfel că Marii Duci Dmitri, Nicolae și George au fost arestați pe 1 iulie 1918, apoi trimiși la Sankt Petersburg și plasați în închisoarea Shpalernaia, unde vor rămâne cea mai mare parte a perioadei lor de detenție, iar pe 13 august li se va alătura și Marele Duce Paul Alexandrovici.

În următoarea perioadă de detenție cei patru mari duci au fost ținuți în condiții absolut mizerabile, în celule mici și insalubre, dar au reușit să se vadă și să schimbe câteva cuvinte atunci când li s-a permis să facă mici exerciții fizice în curtea penitenciarului. În acest timp, familiile lor au încercat toate soluțiile posibile pentru a le obține eliberarea, dar toate încercările au fost supuse eșecului.

Prințesei Paley, soția marelui duce Paul, i s-a permis să facă o vizită la penitenciar și va povesti mai târziu: “Am intrat în birou. În dreapta, pe canapea, erau așezați un prizonier și soția lui; în stânga, pe două scaune, se afla un alt cuplu. La capătul celălalt al camerei, lângă masa de scris, se afla tovarășul Schinkler. Nu voi uita niciodată înfățișarea acelui bărbat: avea ochii unui asasin și o față rotundă, bărbierită și curată. L-am salutat la intrare, dar el nu mi-a răspuns:
– Permisul tău!
I-am arătat documentul meu.
“Este extraordinar cât de generoși sunt cu aceste permise”, a râs el batjocoritor; “dacă mi-ar fi lăsat ăștia…”
Apoi, întorcându-se spre un soldat:
– Adu-l pe prizonierul Romanov.
După zece minute, Marele Duce a intrat. Ne-am așezat puțin într-o parte. I-am vorbit despre copii și despre casă, l-am întrebat despre sănătatea sa. Am observat că tovarășul Schinkler nu și-a luat nicio clipă ochii de la noi. Deodată a luat un scaun și s-a așezat între noi.
“Am dreptul să știu despre ce vorbesc prizonierii”, a spus el.
– Acum vorbește!
Am observat o privire de furie în ochii Marelui Duce și i-am apăsat mâna.
“Da, tovarășe”, am spus, “nu avem secrete; puteți asculta”. (…)
Doi soldați l-au luat pe Marele Duce, care, în ciuda acelei atmosfere de ură, și-a păstrat aerul de demn și nobil. Am plecat cu celelalte două femei, care, ca și mine, au înjurat regimul sovietic, atât de arbitrar, atât de nedrept și atât de dur”.

Marele duce George Mihailovici a reușit să-i scrie soției sale care se afla în Marea Britanie, iar aceasta o rugat-o pe regina Alexandrina a Danemarcei, care îi era nepoată, să încerce să intervină cu ajutorul ambasadorului danez la Moscova, dar niciun tip de intervenție nu a avut succes.

Până în ianuarie 1919, toate încercările familiilor marilor duce și ale rudelor lor din străinătate au eșuat. Prințesa Paley a apelat inclusiv la ajutorul scriitorului Maxim Gorki, iar acesta a încercat să le vorbească liderilor bolșevici despre cazul lor, explicând că Marele Duce Nicolae era un istoric important, însă Lenin a dat un răspuns care va deveni celebru: “Revoluția noastră nu are nevoie de istorici!”

 

Pe 27 ianuarie Marele Duce Paul, care se afla în stare gravă în spitalul-penitenciar, a fost transferat în penitenciarul Gorokhovaya, unde a fost ținut până la ora 22 și de acolo a fost dus la Fortăreața Petru și Pavel, iar în jurul orei 23:30 în noaptea următoare Marii Duci Dmitri, Nicolae și George au fost scoși în celulele lor din închisoarea Shpalernaya și duși la același penitenciar.

Cei patru mari duci s-au întâlnit pentru ultima oară pe holuri, apoi au fost transportați la Bastionul Trubetskoy, unde se aflau închiși de regulă prizonierii politici. Aici au fost dezbrăcați de haine și au fost forțați să se alinieze la marginea unui șanț care fusese săpat vizavi de catedrală, apoi au fost împușcați. Marele Duce Paul se afla încă pe targa de spital în momentul în care a fost ucis.

 

Prințesa Paley a auzit mai târziu o mărturie din noaptea execuției: “Doctorul Maltzoff mi-a spus atunci că un bătrân servitor care a fost de față a jurat pe cuvântul său de onoare că-i spună întregul adevăr: La ora trei dimineața, doi soldați numiți Blagovidoff și Solovieff i-au obligat pe duci să iasă goi până la brâu în curte și i-au dus în Place de la Monnaie, în incinta cetății, în fața Catedralei. Acolo se afla un mormânt comun imens, adânc, în care zăceau deja treisprezece trupuri. Cu câteva clipe înainte de a fi uciși, bătrânul servitor l-a auzit pe Marele Duce rostind cu voce tare cuvintele: “Dumnezeu să-i ierte, ei nu știu ce fac…”

Execuția celor patru duci Romanov a fost anunțată pe 30 ianuarie printr-o notiță scurtă în ziarul Pravda, mormântul comun a rămas nedescoperit timp de mai multe decenii, dar în 1999 memoria lor a fost reabilitată de autoritățile ruse.

No comments

leave a comment