GEORGE SAND
Chopin, cavalerul delicat și sensibil, a cunoscut-o pe George Sand (pseudonimul literar al Aurorei Dupin) în împrejurări cu totul obișnuite. Dar cei mai mulți biografi au poetizat, falsificând această întâlnire. Deși era prin anul 1836, s-a susținut de către unii, pentru a da cifrei un semn de fatalitate, că era la 1837. De asemenea, s-a susținut că s-au văzut prima oară la un bal, unde Chopin ar fi cântat foarte emoționat o baladă simbolică. George Sand i s-ar fi arătat atunci deodată în față într o superbă rochie, i-ar fi strâns mâinile și ducându-l într-o seră lăturalnică l-ar fi sărutat. Neizbutind să se desmeticească, Frederic ar fi crezut că o are în fața lui pe Maria. Totul s-ar fi petrecut într-o atmosferă fantastică de vis, în care viguroasa doamnă Sand ar fi fost transparentă ca o zână, iar Chopin, transfigurat ca un Făt Frumos.
În realitate, lucrul a fost cu mult mai simplu. George Sand l-a rugat pe Liszt sa o recomande lui Chopin, iar acesta a condus-o într-o seară la locuința pianistului. Frederic nu numai că nu a fost uimit de grațiile prea voinice ale romancierei, dar după plecarea acesteia a spus unui prieten: — Ce femeie antipatică și această Sand. Să fie cu adevărat o femeie? Eu sunt gata să mă îndoiesc.
Într-adevăr, nu era între ei nicio asemănare. Dimpotrivă, Chopin era delicat, fin, grațios și romantic. George Sand era puternică, vulgară, senzuală până la brutalitate. El era un om care nu știuse din dragoste decât nefericirile sentimentale ale unor tragedii nevinovate. Prin patul ei trecuseră, schimbați de capriciile și exigențele sale sexuale, nenumărați bărbați. Ce putea să-i apropie? Poate tocmai aceste hotărâte deosebiri. George Sand, femeie de tip lovin, găsea în amantul ei mai tânăr decât ea cu șase ani o eleganță dusă până la snobism, o aristocrație grațioasă, un sentimentalism dulce și sincer. Chopin, pe de altă parte, avea în noua lui iubită o muză plebeiană și republicană a vigoarei, a sexualismului, a energiei și a senzualității. O amantă, dar și o mamă. Poate prea pretențioasă pentru puterile lui, dar aproape totdeauna afectuoasă. Se purta cu el ca cu un copil mic și slăbuț. Îl mângâie spunându-i „Chopinet”, mititelul Chip-Chip”, “bietul nostru Chopin”.
Cavalerismul și pudoarea noului amant fuseseră la început fermecătoare pentru George Sand. Nevoile sale trupești însă nu se puteau mulțumi cu platonismul unor relații naive de amorezi adolescenți. Nu știm dacă Chopin s-a păstrat virgin până atunci, dar oricum este sigur că experiențele îi erau puține. Lucrul, desigur, nu era o nenorocire pentru iubita lui, care știa să-și ia compensațiile în altă parte, justificându-și-le și dovedind că faptul de a se fi culcat cu un altul nu înseamnă o trădare. Dar nevinovăția îngerească a lui Chopin o enerva. Prea îi ocolea cu îndărătnicie patul. Iată ce mărturisia, între altele, într-o scrisoare celebră, George Sand contelui polonez Grzymala:
Și pentru că vă spun tot, vreau să vă mărturisesc că un singur lucru mi-a displăcut în el. Are prea copilăroase motive de a se abține. Până acum, găseam frumos ca să se abțină din respect pentru mine, din timiditate, din credință chiar pentru o altă femeie. Acestea toate ar fi însemnat un sacrificiu și deci o forță și o castitate, bineînțeles. Lucrul acesta mă încânta și mă seducea mai mult în el. Dar acasă la dumneavoastră, când ne-am despărțit și fiindcă voia să doboare o ultimă ispită, mi-a spus două sau trei cuvinte care arătau cu totul altceva.
Părea că-și bate joc, ca un călugăr, de grosolăniile omenești și că roșește de ispitele pe care le avusese și că se teme să nu păteze dragostea noastră. Nu mi-a plăcut niciodată felul acesta de a privi cea din urmă îmbrățișare în iubire. Dacă această ultimă îmbrățișare nu este un lucru tot atât de sfânt, tot atât de pur, tot atât de devotat ca și restul, a te abține de la ea însemnează o virtute. Acest cuvânt de amor fizic, de care ne slujim pentru a exprima ceea ce numai în ceruri are nume, îmi displace și mă lovește ca o impietate și ca o idee greșită în același timp. Poate să existe pentru unii un amor fizic și pentru alții un amor pur intelectual? Există vreodată iubire fără o singură sărutare și o sărutare de dragoste fără voluptate?
A disprețui carnea nu este înțelept și util decât numai față de oamenii care nu sunt altceva decât carne, dar față de ființa pe care o iubești nu de cuvântul dispreț, ci de cuvântul respect trebuie să te slujești când te abții. De altfel nu de cuvântul ăsta s-a servit Frederic. A spus, mi se pare, că anumite fapte ar putea să ne strice amintirea. Nu-i așa că a spus o prostie, pe care nici nu o gândește. Cine să fie nenorocita femeie care i-a lăsat astfel de impresii despre dragostea fizică? A avut, deci, o amantă nedemnă de el? Bietul meu înger. Ar trebui spânzurate toate femeile care înjosesc în ochii oamenilor lucrul cel mai respectabil și cel mai sfânt al creațiunei, misterul divin, actul vieții, cel mai serios și cel mai sublim în viața universal…
MAJORCA
Iarna la Majorca! Doi amanți distinși și celebri în mijlocul unui peisagiu exotic, romanțios și cald. S-ar fi cuvenit să fie o lună de voluptate divină și de superbă poezie. Vai! „Iarna la Majorca” a fost cea mai jalnică, cea mai prozaică și cea mai mediocră dintre aventuri. Necăjiți de o seamă de împrejurări meschine, bieții amanți trebuiră să-și schimbe de câteva ori locuința. De dragul unui nume poetic, se stabiliră în „Casa vântului”, loc igrasios, umed și rece. Bietul Chopin răci și avu atunci primul acces de hemoftizie, își batea joc de doctorii care îl îngrijeau, dar starea lui nu era mai puțin gravă. Când docilii locuitori ai insulei aflară boala vizitatorului lor, începu pentru bieții viligiaturiști o adevărată tragedie. Dați afară din casă în casă, nu-și găsiră decât cu greu un adăpost în mănăstirea dinspre partea locului.
Pentru sănătatea lui Frederic, plecarea imediată ar fi fost singura scăpare cu putință. Dar George Sand, mulțumită că Maurice și Solange, copiii săi, se simt bine, nu acceptă sacrificiul întoarcerii și înrăutăți astfel starea deplorabilă a „micului ei amant‘‘. Chopin locuia într-o celulă mizerabilă unde cu mare greutate se urcase pianul și se hrănea cu carne conservată. Scria pe fiecare zi. Peisagiul marin cu stânci abrupte și păsări rupând tăcerea nopții cu strigăte jalnice era de nesuferit pentru nervii săi zdruncinați. Erau ploi grozave de săptămâni, când obligat să rămână în casă, bolnavul nu putea decât să priveasă de la fereastra sa această imensă și dezolată țară acvatică a Majorcăi.
Locuri sinistre, care adăugau melancoliei sale obișnuite o umbră tragică, prevestitoare de moarte. Când voioși, George Sand și copiii se întorceau seara târziu acasă îl găseau pe „drăguțul Chip-Chip” încovoiat deasupra pianului, cu ochii aiuriți, părul vâlvoi, mai palid și mai distrus, cântând romanțe de o tragică tristețe.
Într-o noapte, când îi întârziase o ploaie grozavă, reîntorși acasă l-au găsit delirând. Când au intrat în casă, cu o voce stinsă și stranie Chopin le-a spus:
— …Știam eu bine că sunteți morți.
Totuși, implacabilă, George Sand, ca și cum i-ar fi vrut moartea, refuza să plece. În primăvară, când Chopin era în agonie aproape, se hotărî. Drumul îl slăbi mai mult și veni în Franța într-o stare disperată. După o scurtă odihnă de o lună la Marsilia, celebrii amanți se îndreptară spre Nobaut, pentru a-și petrece acolo vara într-un trai monoton, liniștit și dulce. Deși legătura lor era cunoscută de toți, Chopin ținea la aceleași conveniențe de cuviință socială. Locuia singur într-o casă, dar boala pe de-o parte și teama de singurătate pe de altă parte îl aduseră în locuința comună.
DESPĂRȚIREA
Neînțelegerile dintre cei doi amanți devin curând încordate și dese. Copiii Maurice și Solange crescuseră și la vârsta lor nu mai puteau vedea în amantul mamei lor un prieten. Erau geloși pe el, îl ocoleau, o mustrau pe George Sand, o sileau să-l îndepărteze. O surdă ostilitate împarte menajul romantic de altă dată în două tabere, între care dragostea de mama nu avea de ales. Frederic era izolat. Evenimente mari se întâmplă în familie, fără ca el să fie, ca odinioară, consultat. Prezența lui trece nebăgată în seamă. Solange se mărită cu sculptorul Clésinger și astfel Chopin își capătă un nou dușman.
Nemulțumirile amantei nu rămân tăinuite, ci, dimpotrivă, sunt speculate chiar de ea în romanul “Lucrezia Floriani”. Desigur, împotriva comentariilor mondene, ea protestează susținând că romanul nu are nici o notă de autobiografie. Lucrul era însă prea evident ca să poată fi desmințit.
Nenorocirile traiului lor erau știute pretutindeni. Chiar George Sand le mărturisește prietenilor săi. Contelui Grzynala îi scria:
Iată, sunt șapte ani de când trăiesc ca o fecioara cu el și cu ceilalți. Am îmbătrânit înainte de vreme și chiar fără eforturi sau sacrificii, într-atât mă învinovățesc unii că l-am epuizat prin violența simțurilor mele, alții că l-am disperat prin certuri. Eu cred că tu știi ce este. El se plânge de mine că l-am ucis prin abstinență, în timp ce eu aveam siguranța că-l omor dacă fac altfel. Iată care este situația mea în această prietenie funestă, în care eu m-am făcut sclava lui în toate împrejurările, fără să-i mărturisesc, desigur, o imposibilă și vinovată preferință asupra copiilor mei. Am ajuns la martiraj, dar cerul este nemilos cu mine, de parcă aș avea păcate mari de ispășit. Căci în mijlocul tuturor acestor eforturi și sacrificii, acel pe care il iubesc cu o dragoste absolut castă și maternală moare, victimă a iubirii nesocotite pe care mi-o poartă…
Nu mult după ce fuseseră scrise acește rânduri, ruptura era deplină.
ULTIMA ÎNTÂLNIRE
Astfel se termină cel din urmă vis de dragoste al lui Frederic Chopin. Poate nici o amintire duioas[ nu avea să-i păstreze. George Sand îi era cu desăvârșire indiferentă. Iată cum el însuși povestește, într-o scrisoare către Solange, ultima lor întâlnire:
Am fost ieri la doamna Martiani și, ieșind, am întâlnit-o în fața ușii pe Doamna Mama d-tale, care intra cu Lambert. I-am spus bună ziua și am întrebat-o dacă a primit vești despre d-ta.
— De multă vreme, mi-a răspuns ea.
— Nici ieri, nici altăieri?
— Nu.
— Atunci vă anunț că sunteți bunică. Solange are o fetiță și sunt bucuros să vă pot da eu cel dintâi această veste.
M-a întrebat cum îmi merge mie, i-am răspuns că sunt bine și am cerut portarului să-mi deschidă. Am salutat și m-am găsit afară, în squarul Orleans…
MOARTEA
Cei din urmă ani ai lui Chopin, plini de sucese artistice la Paris și la Londra, fură îndulciți de prietenia foarte curată și foarte delicată a elevei sale, Jane Stirling, una din pasionatele lui admiratoare. Grija ei tandră făcu minuni. Ea izbuti să-l scape în mod discret pe Chopin de orice grijă materială, atunci când marele artist risca să piară în mizerie. Ea îl susținu și îl încurajă până în ziua agoniei. Îndureratul amant avu deci consolarea de a adormi legănat de o tandreță femeiască.
Se spune că în agonie a murmurat numele Georges Sand: „Ea mi-a spus că am să mor în brațele ei”. Înainte de a-și da ultima suflare, muribundul scrise cu mare greutate următoarea frază:
Fiindcă pământul mă va înăbuși, vă conjur să-mi deschideți trupul, ca să nu fiu înmormântat de viu.
Această dorință din urmă îi fu respectată. Se luă din pieptul șubred această inimă care bătuse atât de generos și îndurerat și fu închisă într-o urnă care, în scobitura unui zid, doarme astăzi la umbra tăcută a bisericii Sfintei Cruci din Varșovia”.
*** Volumul “Viața sentimentală a lui Chopin” a fost scris de criticul muzical Emile Vuillermoz (23 mai 1878 – 2 martie 1960) și a apărut în 1927, la Editura Ernest Flammarion, Paris
