Viața amoroasă a lui Chopin (partea I)

Spune-i lui Dautremont să-mi facă o pereche de pantaloni gris. Ai să alegi o nuanță de gris închis pentru pantaloni de iarnă; ce au bun, fără dungi, și simplu.Ești englez și știi ce-mi trebue. Am, de asemenea, nevoie de o haină de velur negru, dar cu foarte puține desene și deloc izbitoare. O haină simplă, dar elegantă. Dacă nu are un velur bun, să-mi facă haine din mătase frumoasă, dar nu prea deschisă…Cât despre pălărie, Duport are măsura mea și știe ce vreau. Arată-i forma pălariei din anul ăsta. Nu prea exagerată.

Când, prin preajma anului 1830, un tânăr dovedea o atât de îngrijită atenție pentru ținuta lui și un gust atât de sigur și ales, izbânzile sentimentale îi erau în bună parte asigurate. Lucru cu atât mai ușor când acestor calități de cochetărie masculină li se adăugau o anumită frumusețe fizică — foarte la modă pe vremea aceea — și semnul prețios al vreunui talent recunoscut.

Frederic Chopin, dintr-o scrisoare a căruia am reținut rândurile de mai sus, poseda toate aceste virtuți ale unui Don Juan predestinat. Într-o vreme când boala era un farmec și clorosa o eleganță, când condiții de seamă pentru cuceriri mondene erau „palorile distinse” și bolile de piept, Chopin se bucura de un chip făcut din trăsături fine, palid și trădând o foarte șubredă sănătate. Pentru pasiunile femeilor de atunci era un tip de ideală frumusețe. Gloria talentului său de compozitor și mare virtuos îl făcea cu atât mai dorit de femei.

I s-ar fi cuvenit tânărului Frederic o viață bogată în aventuri și cuceriri. Toată lumea i-o prevestea. Se spunea chiar, pe nedrept, că pianistul Chopin datorează mult Don Juanului cu același nume. În realitate, izbânzile sale mondene i-au fost înlesnite de marile sale daruri artistice. Caracterul de poezie languroasă și fină, patetismul blând și romantic, pe care îl păstrează muzica lui vădeau distinse calități de inimă. Era în opera lui semnul unei mari discreții sufletești și al unei adevărate distincții.

Chopin, care timid ocolea sălile de concert prea populare, cânta bucuros în cercuri intime, unde apariția lui emoționa femeile și le câștiga simpatiile. Pe drept cuvânt a fost numit un Rafael al pianului și un Ariel al melodiei. Era un visător și înfățișarea lui mărturisea de la cea dintâia privire această mare calitate de cavaler sentimental. Biografii săi nu s-au înțeles asupra culorii părului și a ochilor, asupra timbrului glasului, dar toți s-au grăbit să vorbească despre rara finețe a siluetei sale. Toate tablourile lui, oricât de deosebite, îl arată drept, un tip de perfectă distincție: fin, elegant, grațios, suplu și subtil. Cineva, mirat de superba lui delicatețe, a exclamat: „Chopin trebuie să fie fiul natural al lui Weber și al unei ducese“.

Dar o viață patetică nu se improvizează. Succesul este lent și trebuie pregătit. Pentru a cuceri femeile, trebuie să fi trăit din copilărie în intimitatea lor, trebuie să le fi aflat tainele farmecului și dorurile ascunse, să le fi ghicit vrerile și să le fi cunoscut grația. Orice Don Juan celebru a crescut între femei și a învățat de la ele dragostea. Chopin s-a bucurat, copil încă, de tovărășia lor prețioasă. Părinții lui trăiseră o adevărată idilă de romantism naiv în tinerețe. Tatăl lui se amorezase, în timp ce dădea lecții copiilor unui conte polonez, de blonda și frumoasa damă de companie Justina Kazuzanowska. Timid, nu îndrăznise să-i vorbească și ar fi ascuns în mare taină această pasiune dacă bunătatea unei contese nu l-ar fi ajutat. Tinerii au sfârșit poetica lor iubire în chipul cel mai burghez: s-au căsătorit.

Frederic Chopin a crescut în mijlocul unei iubiri tandre și delicate. Sensibilitatea lui feminină o moștenește probabil de la părinții săi, care au fost și au rămas tot timpul doi îndrăgostiți romantici.

Înrâurire mare au avut, de asemenea, asupra sa surorile lui, Luisa, Isabela și Emilia. Cu deosebire Emilia i-a fost o adevărată prietenă. Mai mică decât el, îi era tovarășă de jocuri și de nebunii. Avea o fire veselă, discretă și afectuoasă, dar nu-și putea ascunde o foarte ascuțită și elegantă ironie. Calități pe care Chopin le-a împrumutat de la Emilia, căci, în ciuda sentimentalismului său, el a fost totdeauna un conviv spiritual și amuzant. În bună parte își datorește succesele sale acestor calități agreabile.

A rămas celebru chipul în care îl parodia Chopin prin saloane pe Liszt și a trecut de aceea drept un malițios spiritual și inteligent. Dar Emilia a fost dat să moară tragic, la paisprezece ani, din cauza unei tuberculoze galopante. A fost o nenorocire pe care Frederic nu a izbutit s-o uite niciodată. Îi fusese mai mult decât o soră și rămăsese în gândul și spiritul său ca un semn neclintit.

Curând doamnele din societatea înaltă și-l disputară pe micul pianist-minune. Era podoaba serbărilor mondene din Varșovia. Frumoasa prințesă Czertwetinska îl adora „pe acest copil frumos, palid și blond, care îi amintia portretul divinului Sanzio”. Ea însăși venea cu trăsura să-l aștepte la poarta pensionatului. Prințesa Eliza Radziwil nu-și putea ascunde tulburarea ascultând Nocturna in fa minor și schița în albumul său portretul micului muzicant. Celebra cântăreață Angelica Catalani leșină într-o zi ascultându-l cântând la pian. La zece ani, micul virtuos iubea sălile strălucitoare și femei decoltate și cu parfumuri pătrunzătoare. Pasiunile nu aveau să întârzie.

ADOLESCENȚA

Chopin nu s-a lăsat răpit de libertinaj și desfrânare. A fost un amant delicat și dificil. Poate că s-a păstrat virgin până la prima lui pasiune trupească. La douăzeci de ani a fost biruit de o dragoste naivă și exaltată. Eroinei – cântăreața Constanța Gladkowska de la Opera din Varșovia – i-a mărturisit numai sentimente platonice și cavalerești. O adoră ca pe „un înger și o zeiță”. O visează în fiece noapte și îi închină tot ce scrie atunci. Între altele, pateticul “Concerto în fa minor”. Când îi vorbește este de o jalnică timiditate. O urmărește seară cu seară la fiecare spectacol și se extaziază pentru marea ei artă. Toate gândurile lui de glorie cad în fața plăcerii de a o vedea pe Constanța.

Trebuie să plece în turneu la Viena și Italia, dar, pentru a nu se despărți de ea, își amână din zi în zi plecarea. Iar pentru ca să nu dea de bănuit părinților, întrebuințează o foarte veche strategie. Curtează o tânără și bogată domnișoară. Ceasul despărțirii sosește totuși. Iubiții își iau rămas bun la un concert comun, unde Constanța cântă tulburată romanța “O quante lagrime perte versai”.

Cu această amintire, Chopin pleacă nenorocit. Cuminte, Constanța renunță la teatru și se mărită cu un moșier nobil și bogat. A fost o execelentă soție și o minunată mamă. Frederic nu o uită însă niciodată și plânge amarnic de câte ori ascultă romanța din seara despărțirii. Se împrietenește cu femei străine, care poartă numele iubitei, numai pentru ca să-l poată rosti. Unui prieten îi scrie astfel:

Mi-aș rupe părul din cap dacă m-ar uita. Eram plin de o dulce speranță și acum sunt tulburat și nebun. Poate că își bate joc de mine. Poate că, ah, mă iubește? Să mor sau să trăiesc îmi este tot una. Spune totuși părinților mei că petrec și sunt fericit. Dacă ea își bate joc de mine spune-i același lucru. Dar dacă întreabă frumos ce fac, povestește-i viața mea și spune-i că, departe de ea, mă simt părăsit, trist și nenorocit…

LA PARIS

Viena dansului și a plăcerilor nu îi dăruiește uitarea. Chopin călătorește mai departe înspre capitala Franței. Pentru nostalgia și tristețea acestui tânăr nenorocit în prima sa dragoste, Parisul ia înfățișarea unui oraș al desfrâului. Cast și singuratic, el ocolește toate aventurile și înlătură prilejurile cele mai ispititoare. La început locuia într-o mansardă strâmtă și friguroasă. La primul etaj, o tânără și delicioasă văduvă ocupa un apartament elegant. Cum nu îi lipsea un anumit gust muzical și cum tânărul vecin din mansardă nu era deloc urât, văduva încerca să-l cunoască. Îi făcuse chiar propuneri directe. Chopin însă le refuză îndărătnic și nepractic. Dar îi scapă acest strigăt de mizerie:

Aș fi găsit poate acolo o sobă, un foc bun… Ah, ce bine ar fi să mă încălzesc.

Dar această castitate naivă avea să încerce încă o dată durerea unei deziluzii și a unei idile zadarnic nădăjduite.

MARIA WODZINSKA

O cunoscuse în copilărie, la pension, unde ea venea din când în când să-și vadă frații. Avea o voce caldă și un gust remarcabil. Chopin îi trimisese prin fratele ei cel dintâi vals pe care-l compusese. Deși Maria era dintr-o familie de mare aristocrație, părinții săi îl primeau bucuroși în castelul de la Sluzewo pe tânărul muzicant, fiu de burghezi. Frederic îi dădea lecții de pian Mariei și astfel se născu o mare prietenie între ei. Dar dragostea pentru Constanța îi despărți. Se întâlniră mult mai târziu la Dresda, din întâmplare. Fosta prietenă era acum o domnișoară de nouăsprezece ani, blondă, sveltă și frumoasă. Idila uitată reîncepu. Tinerii își mărturiseau o iubire veșnică și neclintită. Bietului „Fritz” i se arătau semnele unui început de fericire, familia Mariei era neliniștită, dar contesa Wodzinska, mamă înțelegătoare, înlesnia dragostea copiilor și o ascundea soțului ei prea îndărătnic.

Ajutați și siguri de viitorul fericirii lor, Frederic și blonda lui iubită trăiau zile de logodire tandră și romanțioasă. Curând trebuiră să se despartă, făgăduindu-și aceeași iubire în așteptarea nunții. Chopin se întorcea la Paris, iar Maria în Polonia. Seara ultimă au petrecut-o împreună, tulburați și cuminți. Era în septembrie. Fericirea lui Frederic nu avea să dăinuiască. Viitoarea lui soacră îi arăta cea mai părintească afecție, iar Maria îl asigura continuu de credința ei. Dar lunile treceau și ziua nunții era amânată mereu.

Într-o zi, câteva rânduri îi vesteau sfârșitul nădejdilor. Contele Wodzinski fusese neînduplecat, iar Mariei i se dăduse însărcinarea de a da vestea iubitului.

Pentru Frederic Chopin

Nu pot să-ți scriu decât aceste câteva cuvinte, mulțumindu-ți pentru frumosul caiet pe care mi l-ai trimis. Nu voi încerca să-ți spun câtă bucurie am simțit, primindu-l. Ar fi zadarnic.

Primește, te rog, asigurarea tuturor sentimentelor de recunoștință pe care ți-o datoresc. Crede în afecția pe care ți-o închină pe viață familia mea și mai ales cea mai răutăcioasă elevă și prietenă din copilărie a d-tale. Adio! Păstrează amintirea noastră.

Maria

Frederic Chopin a încercat atunci cea mai tragică zguduire a vieții sale. Niciodată nu a uitat chipul Mariei și în toată tristețea operei lui, pe ea a cântat-o. Când, mai târziu, întâmplarea îl aruncase în brațele uneia din cele mai pasionate amante, el nu a șters durerea acestei iubiri sfâșiate fără de vrerea sa. Iar târziu, după moartea sa, a fost găsită cea mai superbă dovadă a dragostei pentru Maria. Un trandafir uscat într-un plic pe care erau însemnate, în limba poloneză, două cuvinte: Moia bieda. Ceea ce înseamnă, în același timp, frământarea mea și durerea mea, necazul meu, mizeria mea Și părerile mele de rău.

*** Volumul “Viața sentimentală a lui Chopin” a fost scris de criticul muzical Emile Vuillermoz (23 mai 1878 – 2 martie 1960) și a apărut în 1927, la Editura Ernest Flammarion, Paris

Viața amoroasă a lui Chopin (partea a II-a)