Alecu Russo s-a născut pe 17 martie 1819, într-un “sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului”, lângă Chișinău.
Trimis la studii în Elveția și Austria după moartea mamei în timpul unei epidemii de holeră, s-a instruit în spiritul ideilor umaniste ale timpului, din această epocă datând primele lui încercări literare, câteva poeme liberale care, din cauza conţinutului lor îndrăzneț, au dus ca poliția vieneză să-i facă o percheziţie la domiciliu.
Informațiile ne sunt oferite de poetul Vasile Alecsandri: “A. Russo, trimis de copil într-un institut din Elveţia, săvârşi studiile colegiale şi se întoarse în Moldova la 1838 cu o colecţie de încercări poetice scrise în limba franceză. Printre aceste bucăţi inspirate de amorul libertăţii se găsea şi o imprecare violentă contra tiranilor, ce-i causa oarecare supărări in Viena din partea poliţiei. Soarta lui îl puse chiar din prima linie în faţă cu prigonirea guvernelor despotice, însă această prigonire nu putu să schimbe întru nimic vesela nepăsare a caracterului său”.
De-abia întors in Moldova, relaţiile cu tatăl său, Iancu Rusu, au fost întrerupte brusc, datorită ideilor progresiste pe care tânărul le îmbrăţişase cu căldură.
Russo a decis să ducă o viaţă independentă, dedicată exclusiv activităţii cultural-politice. În 1839, împreună cu Vasile Alecsandri, a făcut o călătorie în ţinutul Neamţului. Entuziasmat de frumusețea folclorului, avea să noteze: “Iată poezie! Iată adevărata literatură de care se pot mândri românii!”
Între anii 1841 – 1844, cărturarul a fost funcţionar la tribunalul din Piatra Neamţ, fără a renunţa însă la drumețiile sale prin satele românești. În 1842, în compania aceluiaşi Alecsandri, a cutreierat Valea Bicazului, culegând numeroase legende, iar din 1844, după ce a fost destituit din postul pe care îl ocupa, s-a întors la Iaşi.
Alecsandri nota în 1873: „Prefer de o mie de ori cărarea de la munte decât cariera deschisă dinaintea mea!”, îmi zicea el adeseori glumind; prin urmare, în loc de a mucezi în nămolul delelor judecătoreşti, el se furişa printre dânsele de câte ori o putea face, pentru ca să cutreiere munţii şi să descopere legende. Jurnalul său de toate zilele trebuie să fi fost o comoară… Însă a avut soarta comorilor! S-a pierdut nelăsăndu-ne decât o singură legendă – Peatra Corbului, culeasă la Bicaz”.
Temperamentul vulcanic l-a dus în mijlocul evenimentelor politice, participând activ la acţiunile ce pregăteau declanşării Revoluţiei pașoptiste. În 1845, în timpul întâlnirilor anuale de la Mânjina, proprietatea lui Costache Negri, Russo a avut ocazia să-l cunoască pe Nicolae Bălcescu. Se întâlneau adesea aici revoluţionari munteni şi moldoveni (Mihail Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Costache Negri şi alţii), toţi animați de aceleaşi dorinţe naționale.
Ion Ghica îşi amintea că aici Bălcescu “s-a găsit în strânsă legătură cu Alecu Russo şi nu este de mirat că aceşti doi tineri să-şi fi exersat în comun pana…”.
Un an mai târziu, publica primele creaţii literare cu puternice accente critice la adresa moravurilor boiereşti, din cauza cărora a fost surghiunit la Mănăstirea Soveja, chiar din ordinul domnitorului Mihail Sturza:
“Încredinţându-ne că Alecu Russo a urmat prin ale sale îndemnări de a se pune în tulburare liniştea obştii, îndemnând mai ales şi pe actorii Teatrului Naţional la rostiri scandaloase pe scena teatrului, Noi am hotărât a se închide pe această faţă spre înfrânare în Monastirea Sovegei, deci poruncim ispravnicului de Focşani ca îndată ce numitul va sosi acolo, să-l întovărăşească însuşi cu paza cuviincioasă până la locul însemnat unde, încredinţându-se egumenului monăstirei, să pună la cale de a se ţine cu cea mai de aproape privighere pe post şi rugăciuni în toată vremea cât se va afla acolo. Se va regula totodată ca numitul A. Russo nu numai să fie cu desăvârşire oprit de a ieşi din cuprinsul monastirei, dar şi de a coresponda sau de a se întâlni cu nimeni. Iar dacă se va aşeza aceasta prin înţelegere cu egumenul, apoi se vor rândui doi vrednici şi deştepţi slujitori spre pază, poruncindu-le sub aspră răspundere a fi cu neadormită privighere, etc…”
Înainte de a fi ridicat de oamenii domniei, Russo i-a lăsat o epistolă poetului Vasile Alecsandri:
“Nu-mi rămâne decât timpul necesar ca să-ţi vestesc că guvernul şi-a pus în gând să facă din mine un om important şi demn de exil. I s-a năzărit guvernului, precum se năzare cailor cu nărav, şi dar el a găsit de cuviinţă a mă aresta şi a mă condamna, ca să capăt simţiri religioase în fundul unei monăstiri. O, guvern părintesc! El nu are alt
vis decât fericirea noastră, nu are alt ţel decât a ne face demni de împărăţia cerului.
Iată pentru ce el ne înfundă aşa de ades în sânul sihăstriilor. Peste un ceas plec cu nepusă masa, cum zic românii, şi întreprind un voiaj gratis, mulţumită îngrijirii guvernului. Aşadar, iubite, tu nu mă vei găsi, la întoarcerea ta, lungit pe divanul tău şi dându-mi aer de paşă. Când te vei revedea cu plăcere sub cerul patriei şi sub tavanul apartamentului tău, vei simţi un mare deşert în suflet, căci amicul tău Russo îţi va lipsi. Ah! această idee m-ar face să vărs lacrimi amare, dacă nu mi-ar place mai bine să râd în faţa priponirii! Mângâie-te, frate, căci toţi cei ce poartă numele de Russo sunt destinaţi a fi persecutaţi; omonimul meu, Jean Jacques, a pătimit multe în viaţa lui! Ce asemănare măgulitoare pentru mine!
Lucrurile mele sunt în boccea; căruţa de poştă mă aşteaptă în curtea ministrului din lăuntru, de unde am să plec; aga fumează ciubucul său de iasomie şi mă îndeamnă să mântui această scrisoare, în vreme ce fratele tău îmi cântă din vioară aria franceză: “Partant pour la Syrie”.
Alea jacta est! a zis Cesar, când a trecut Rubiconul; eu am să trec Bahluiul! Prin urmare voi zice: Amice, gândește la bietul exilat și declamă ades versul celebru:
„L’amitié d’un grand homme est un bien-fait des cieux”.
Adio! mă duc să gust plăcerile vieţii contemplative a sfinților apostoli, şi mă despart de lume fără amărime în contra oamenilor, fie Domn sau … creditori!
Singura mustrare de cuget ce cearcă a mă munci în acest moment este că bieţii actori împărtăşesc osânda mea. Teatrul românesc la monăstire! Ferice de ţara al cărei guvern luminat produce asemenea deşănţate întâlniri!
Adio, încă o dată, spune amicilor că îi scutesc de a se îmbrăca în haine negre…”
Eliberat din surghiun în primăvara următoare, Alecu Russo a suportat, ca și prietenii săi, asprimea măsurilor represive de după mișcarea revoluționară din martie 1848, fiind nevoit să ia calea exilului. Ion Ghica îşi amintea mai târziu că l-a ascuns o vreme la Bucureşti, până când a plecat spre Braşov. Ajuns în Transilvania, scriitorul a fost din nou arestat în timp ce se afla la Dej și de aici a fost condus sub escortă în închisoarea de la Cluj, unde a rămas timp de opt săptămâni.
La Viena, Blaj, Sibiu, Braşov sau Lugoj, peste tot pe unde a trecut în timpul pribegiei, amintirile celor care l-au întâlnit îl înfățișează ca pe un patriot înflăcărat, gata în orice clipă a-şi da viața pentru binele patriei. În 1849 – 1850, aflându-se la Paris, s-a alăturat acţiunilor organizate de emigranţii români și, în semn de preţuire, Bălcescu a tradus şi a prefaţat cea mai cunoscută lucrare a lui Russo, “Cântarea României”, publicată în 1850 în revista «România viitoare».
Scriitorul s-a întors în 1851 la Iaşi și lipsurile materiale cu care se confrunta şi sănătatea din ce în ce mai şubredă nu l-au împiedicat să fie prezent la viitoarele mișcări unioniste. În această perioadă a publicat o serie de articole în coloanele revistelor vremii, printre care «Zimbrul», «Steaua Dunării», «România literară» și a elaborat alte lucrări semnificative: “Cugetări” și “Amintiri”, precum și o nouă traducere a “Cântării României”.
Russo a avut bucuria de a trăi momentul emoţionant al Unirii, dar a încetat din viață la numai câteva zile după eveniment, pe 5 februarie 1859, din cauza tuberculozei care îi măcinase sănătatea. Avea doar 40 de ani.
Vasile Alecsandri scria la 1 martie 1873 în Convorbiri literare despre bunul său prieten:
“În timpul captivităţii sale, Russo avea obiceiul să scrie pe bucăţele de hârtie cugetările care îi treceau prin minte. Multe din ele s-au pierdut, şi e o mare daună, căci amicul meu avea o judecată profundă şi un spirit cu totul original. Nepăsarea caracterului său l-a susţinut necontenit în lupte victorioase cu soarta. O singură dată, cât a fost el în închisoare, puterea sufletească l-a părăsit şi atunci a început o scrisoare tristă către amicii săi, însă nu a sfârşit-o…
„Fraţilor! le zicea, nenorocirea care prigoneşte ţara noastră mă apasă şi pe mine. De săptămâni întregi stau închis fără a cunoaşte culpa mea. Am aşteptat dreptatea şi dreptatea nu vine!
Iubiţii mei! Socotiţi-mă de azi ca mort, căci de nu voi muri de mâhnire sau de boală, pierderea libertăţii mele mă opreşte de a fi țării de folos… şi dar eu mă consider ca un om şters din cartea vieţii…
De trei zile cânt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoș, să fie oare o presimţire?
„Închinare-aş şi n’am cui
Închinare-aş murgului;
Dar mi-i murgul cam nebun
Şi de fugă numai bun.
Închina-voiu ulmilor,
Uriaşii culmilor,
Că sunt gata să-mi respunză
Cu freamet voios de frunze
Ulmii că s’or clătina
Frunza că s’a scutura.
Trupul că mi-a astupa”.
A. Russo avea multe scrieri începute, însă cruda moarte nu i-a permis să le termine. La anul 1859 el s-a stins cu zâmbirea pe buze în mijlocul entuziasmului naţional de pe atuncea şi a lăsat o dureroasă jale în inimile celor ce l-au cunoscut şi l-au iubit.
Trecut-au junele poet ca un meteor de-abia zărit pe cerul patriei sale, însă numele lui va creşte cu timpul şi va străluci glorios în fruntea poemului „Cântarea României”
*** Vasile Alecsandri, Convorbiri literare, 1 martie 1873
Surse:
Convorbiri literare, 1 martie 1873
România literară, 1977, 1989
Puteți citi și:
Vasile Cârlova, poetul mort la doar 22 de ani
