Marcel Proust a fost un băiețel delicios care-și adora mama. Apoi un adolescent dandy obsedat de tonalitățile suave ale vestelor sale, în fine un tânăr elegant trăgând sforile fără încetare pentru a se strecura în saloanele literare sau în cercurile mondene.
Mult timp va fi obsedat de seratele „selecte” și de confidențele duceselor. Totuși, nutrește o ambiție mai nobilă: vrea să fie memoria acestei lumi aristocratice pe care el o vede împrăștiindu-și ultimele scânteieri.
La 35 de ani, începe să scrie „În căutarea timpului pierdut”. O muncă titanică îl leagă de manuscris. Țintuit în pat din cauza astmului, nu iese din casă decât în mijlocul nopții pentru dineuri somptuoase la Ritz sau descinderi în ciudate locuri de plăceri. În sfârșit apare cartea. Și mai întâi nu stârnește decât rânjete. Toți editorii refuză această etalare de stări ne-sufletești distinse. Până în ziua când premiul Goncourt încununează această saga uimitoare.
Marcel Proust, născut pe 10 iulie 1871 la Paris, a avut o copilărie strălucitoare, petrecută în puf. În familia lui viața este ușoară. Tatăl, Antonin, este profesor de medicină, titularul catedrei de igienă de la Facultatea de medicină.
Mama, Jeanne Clémance Weil, este o femeie elegantă și cultivată, care cunoaște și apreciază literatura engleză. Marcel și Robert, fratele cu doi ani mai mic, profită de „La Belle Epoque” ca fii ai marii burghezii evreiești, liberală și intelectuală.
Marcel este de o sensibilitate exacerbată. Până la opt ani, de exemplu, nu poate adormi fără să fi primit sărutarea maternă.
La nouă ani, se întâmplă accidentul, real și definitiv: întorcându-se dintr-o plimbare din Bois de Boulogne, este victima unei îngrozitoare crize de astm.
De acum înainte nu va mai fi niciodată un copil ca ceilalți. Mai fragil și mai scânteietor, acumulează premiile de onoare la liceul Condorcet, dar se arată la fel de precoce în viață ca și la studii.
La 15 ani se îndrăgostește de o mică prietenă, Marie de Benardasky, ceea ce este destul de banal.
Ceea ce este mai puțin banal este îndrăzneala sa față de femeile adulte. Stârnit de o lăptăreasă din strada Fontaine, el intră într-o zi cu un buchet în mână în prăvălia acesteia și o întreabă fără preambul dacă ar putea face dragoste cu ea. Eșec. Dar Marcel nu renunță.
Doamnele mai ușuratice îl pasionează, le privește trecând pe aleile din Bois de Boulogne și devine curând tovarășul fidel al Laurei Haymann, o mondenă foarte cunoscută. La treizeci de ani, ea își instalase un salon literar și monden unde se înghesuiau înalte personalități și oameni de litere. Entuziasmată de acest îndrăgostit de 19 ani, îl târăște peste tot și îl numește „micul meu bibelou de Saxa psihologic”.
Pentru un debutant, este un admirabil succes. O altă femeie drăguță se interesează de asemenea de el, actrița Louisa de Mornand, căreia îi trimite bilete îndrăznețe. O altă țintă a asiduităților sale, Madame Strauss, mama prietenului său, Jacques Bizet, văduva autorului lui „Carmen”, este o femeie seducătoare și spirituală ale cărei vorbe de duh sunt colportate cu plăcere.
Un alt prieten, Gaston de Caillavet, are de asemenea o mamă foarte în vogă, Madame Armand de Caillavet, care domnește în faimosul său salon literar unde l-a instalat pe Anatole France, care îi era amant. Proust este primit aici și, în timpul serviciului militar la Orléans, își petrece zilele de permisie la ea, ascultând cu încântare cuvintele lui Anatole. Apoi intră la Școala de Științe Politice, unde se plictisește cu constanță și grație.
Seducător, el are ochii mari, negri, strălucitori, cu cearcăne cenușii, cu pleoape grele și negre. Să-și pună la punct tonul afectat, vocea dulce și ținuta căutată este activitatea sa cea mai importantă. Poartă, sub un guler răsfrânt, plastroane late de mătase, de un roz greu al cărui ton l-a studiat îndelung. Singura altă activitate pentru care face eforturi este legată de mondenitățile și lingușelile pentru a intra în grațiile camarazilor cu titluri. Are un mare succes pe această latură: contele Bertrand de Fénelon și marchizul d’Albufera devin cei mai buni prieteni ai săi.
În acest moment, revelație neașteptată, la sfârșitul anului 1891, la 20 de ani, Marcel, frumosul Marcel, descoperă că doamnele și domnișoarele îl plictisesc. Se îndrăgostește de acum înainte de tineri frumoși și rafinați.
În câteva luni, un tânăr elvețian, Edgar Auber, un tânăr francez, Robert de Flers, și un tânăr englez, Willie Heath, trec prin viața lui. Simultan, continuă să colinde saloanele, la contesa Élisabeth Greffulhe, ca și la prințesa Mathilde sau la contesa de Chevigné, al cărei portret îl face în „Le Banquet“ o revistă literară pe care tocmai o fondase împreună cu Fernand Gregh, Jacques Bizet și alți câțiva prieteni de la Condorcet.
Din salon în salon, ajunge să se facă invitat la Madeleine Lemaire, alături de elita artistică, literară și mondenă. Pot fi întâlnite acolo contesa de Noailles, ducesa d’Uzès, contesa de Pourtalès. Mounet-Sully vine să recite câteva poeme. Réjane joacă scurte comedii, Massenet, Saint-Saëns și mulți alții se așază la pian.
Un tânăr compozitor, Reynaldo Hahn, vine și el acolo să-și interpreteze operele și cântă acompaniindu-se la pian. Marcel este în extaz. Și reciproc. De la prima întâlnire, hotărăsc să nu se mai despartă. Inseparabili, ei își scriu cu cea mai neînsemnată ocazie scrisori tandre în care Reynaldo îl numește pe Marcel „Marcelle Poney”, iar Marcel îl numește “Bibuls”. În timpul unei lungi șederi comune la Beg-Meil, în Bretagne, Marcel Proust începe, în 1894, „Jean Santeuil”, un enorm roman, schiță nefinisată a romanului „În căutarea…“, pe care o va părăsi.
La 12 iunie 1896, publică prima sa lucrare, „Plăcerile și zilele“. Ilustrată de Madeleine Lemaire, prefațată de Anatole France și agrementată de muzica lui Reynaldo Hahn, cartea este un eșec complet!
După Reynaldo, prin 1896, unul dintre fiii lui Alphonse Daudet, Lucien, intră în viața lui Proust. După Jules Renard, „este un băiat frumos, frizat, pomădat, vopsit și pudrat”; în orice caz, este subtil și cultivat și nu-l împiedică pe Proust să-și continue lucrul.
În 1899, cu ajutorul mamei sale, Marcel traduce „Biblia de la Amiens“ a lui Pușkin. Moartea lui Antonin Proust îi aduce fiului său, în 1903, o avere care îi va permite să se consacre pe de-a întregul carierei literare.
Obsedat deja de ideea romanului „În căutarea timpului pierdut“, frecventează mai mult ca oricând saloanele parisiene pentru a cunoaște mai bine mediul pe care vrea să-l descrie.
Contele Robert de Montesquiou îl acceptă printre apropiați. Este un estet extravagant celebru pentru poeziile sale decadente, insolența sa și îndrăznelile vestimentare. Forain l-a poreclit „Grotesquiou”! Dar el aparține celei mai înalte nobilimi franceze și îl introduce în sfârșit pe Proust în adevărata elită, în familiile Gramont, Gretruhle și altele cu nume ilustre care-i vor inspira personaje din „În căutarea timpului pierdut”.
În 1905, dramă majoră, Proust își pierde mama. Este o durere imensă. Părăsește apartamentul familiei cu amintirile sale pentru a se instala la numărul 102, pe bulevardul Haussmann. Apartamentul este trist și Marcel iese din ce în ce mai puțin. În ciuda crizelor de astm, nu se îngrijește, afirmând că medicina este „o știință esențialmente comică”. Duce o viață din ce în ce mai dezordonată, se scoală la unsprezece seara sub pretext că este mai bine dispus noaptea.
Începând o viață de pustnic, își completează ancheta asupra oamenilor de lume chestionându-și interminabil prietenii despre cutare umbrelă sau cutare pălărie ale unei ducese pe care n-a întâlnit-o de o săptămînă. Vânând informația și detaliul, smulge de asemenea confidențe servitorilor, valeților, majordomilor, băieților de hotel sau comisionarilor.
În 1907, o nouă întâlnire, o nouă dragoste. Proust călătorește în Normandia într-un automobil al Companiei Unic, condusă de Jacques Bizet. Șoferul este un băiat frumos numit Alfred Agostinelli. Este inteligent și sensibil și Proust nu întârzie să-l facă secretarul său personal. Foarte personal. El este cel care bate la mașină manuscrisul al cărui prim volum este terminat în iulie 1911. Stupoare și consternare: „În căutarea timpului pierdut” nu-i interesează pe editori.
Fasquille refuză manuscrisul, Gilendorf îl respinge, ca și Gallimard, din vina lui Gide. Numai Bernard Grasset, în martie 1913, consimte să-l editeze. Dar pe socoteala autorului. Dar și acum este tot un eșec. Când iese cartea, în noiembrie, cu un alt titlu „Swann”, criticii, la fel de puțin inspirați pe vremea aceea ca în toate timpurile, vorbesc de dezordine și chiar de improvizație.
Dar Proust avea alte griji în acest moment: Alfred îl părăsește. Ostenit de a fi „prizonierul”, acesta va învăța să piloteze aeroplane pe Coasta de Azur și la 14 mai 1914 moare la Antibes, în cursul unui zbor de recunoaștere.
Proust încearcă o imensă durere pe care o va transpune în „Albertina dispărută“. În tot timpul războiului, Proust, reformat, își continuă munca. Céleste Albaret a intrat în serviciul său. Ea are 24 de ani și s-a căsătorit de curând cu Odilon Albaret, un șofer de taxi de care Proust se folosește frecvent, trimițându-l în curse nocturne, tocmai în celălalt capăt al Parisului pentru a căuta vreun prieten pe care are el chef să-l primească neîntârziat. Céleste veghează cu încântare la satisfacerea tuturor capriciilor stăpânului său, atât de fermecător și de maniac! Trebuie să schimbe cearșafurile în fiecare zi pentru că jilăveala corpului le umezește. Nici un săpun nu este tolerat. Proust se tamponează cu un șervet de pânză și se șterge cu altul. Nu poate suporta parfumul nici unei flori și pune să fie scoase florile din încăperile în care intră.
Odilon îl duce uneori în pădurea de la Chevreuse ca să admire, cu toate geamurile închise, arbuștii înfloriți. În orice anotimp rămâne înfășurat într-un palton gros, căptușit cu blană. La sfârșitul anului 1918, mătușa sa vinde, fără să-l prevină, imobilul din Bulevardul Haussmann.
Proust, exilat, se instalează într-un apartament „hidos“ de pe strada Hamelin, la numărul 44, care costă 16.000 de franci și seamănă cu „o cameră de serviciu“. „Pe cât este de modest, pe atât de exorbitant este prețul“. Și, ce-i mai rău, vecinătatea cu „Bois de Boulogne” îi accelerează crizele de astm.
Detaliu plin de haz, copiii vecinilor fiind foarte zgomotoși, el le oferă tuturor o pereche de pâslari! Proust, obosit, își părăsește rareori patul. Mai degrabă ciugulind decât mâncând, bea enorm multă cafea și se grăbește să-și pună la punct cartea. „În umbra fetelor în floare” apare puțin după Armistițiu. Articolele elogioase ale prietenilor săi, Léon Daudet și Robert Dreyfus, atrag atenția publicului. Mai mult, datorită unei abile campanii de presă, Daudet reușește să obțină pentru el Premiul Goncourt cu 6 voturi contra 4.
Pentru unii, această recompensă este o „insultă adusă francezilor patrioți!” Pentru alții, este vorba doar de „o combinație a lui Léon Daudet“. Recunoscător, Proust organizează la Ritz câteva dineuri somptuoase și, la 25 septembrie 1920, primește Legiunea de onoare, odată cu Colette și Anna de Noailles. Din nefericire, această consacrare nu-i ameliorează sănătatea.
În curând nu va mai putea merge de la pat până la ușă fără să cadă. Și totuși, luptă, temându-se să nu moară înainte de a fi terminat „În căutarea timpului pierdut“. În octombrie 1922, răcind, refuză să se hrănească. De fapt, nu mai suportă decît berea foarte rece pe care Odilon i-o aduce de la Ritz.
Pe 17 noiembrie, la ora trei și jumătate dimineața, îi dictează Celestei două pagini zguduitoare despre moartea lui Begotte, marele romancier din „În căutarea timpului pierdut”. Câteva ore mai târziu, se stinge.
*** Viața secretă a oamenilor din secolul al XX-lea, Almanahul Literar, 1985; traducere de Sanda Iorgulescu
Fotografia de profil le înfățișează pe contesa de Greffulhe, Geneviève Halévy (Madame Strauss, văduva lui Bizet) și Louisa de Mornand
