Ultima zi a lui Marcel Proust

“Îl simțeam agitat. Mai ales acolo, în fotoliu, alături de el, îl vedeam că se schimbă şi că părea să-i fie mai rău: pleoapele îi băteau, câteodată, repede şi respiraţia îi era apăsată. La un moment dat, cum el nu spunea nimic, dar deschisese ochii şi părea să se fi odihnit oarecum, l-am întrebat:

— Vă simţiţi mai bine, domnule?

El şi-a fixat privirea asupra mea şi mi-a răspuns:

— Cu atât mai bine, dacă crezi tu, scumpă Celeste.

Către ora 7 dimineaţa şi-a exprimat dorinţa să bea o cafea… „pentru a-ţi face plăcere ţie şi fratelui meu”.

— Voi bea-o caldă, Celeste, dacă este gata şi dacă mi-o serveşti imediat. Îmi amintesc că m-am ridicat ca o somnambulă din fotoliu ca să mă duc la bucătărie. Nu mai puteam să merg. I-am spus sorei mele, Maria:

— Am rezistat până acum, dar cred că sunt epuizată, nu mă mai pot ţine pe picioare.

În adevăr, gândesc că n-aş mai fi putut rezista mult timp. Am revenit cu cafeaua şi cu laptele pe tavă. Proust era aşa de slab că i-am propus:

— Doriţi, domnule, să vă ajut ţinându-vă farfurioara?

— Nu, Céleste, mulţumesc. A luat ceaşca şi a dus-o la gură şi ridicând ochii spre mine a repetat:

— Pentru a-ţi face plăcere ţie şi lui frate-meu.

A băut puţin şi mi-a înapoiat ceaşca. Am pus-o pe tavă. El mi-a spus să o mai las acolo şi apoi:

— Cred că o să trebuiască să rămân un moment liniştit.

Şi mi-a făcut semn că voia să fie singur. Am ieşit. Dar eram aşa de izbită de schimbarea ce se observa la el că începeam să fiu teribil de neliniștită. În loc să mă înapoiez la bucătărie sau în camera mea, am făcut același lucru ca altădată în bulevardul Haussmann. Când el rămăsese în cameră două zile fără să-mi dea vreun semn de viată, am revenit în culoarul dintre camera lui și sala de baie, ferindu-mă să fac zgomot şi m-am postat, reţinându-mi respiraţia, nu înapoia uşii interioare — cum s-a mai spus — nu mi-aş fi permis asta niciodată — ci imediat înapoia uşii care dădea lângă patul lui. Trebuie să fi fost în acel moment cam ora 8 dimineaţă.

Situaţia s-a repetat cu o exactitudine aproape incredibilă. Eram acolo de o bună bucată de timp, nemișcată și înghețată, când domnul Proust a sunat. Ca altădată, am făcut fără zgomot înconjurul pentru a nu-i deștepta bănuieli și pentru a intra în camera lui prin ușa apartamentului. De abia intrasem că i-am observat ochiul lui sfredelitor:

— Ce făceai înapoia ușii, Céleste?

— Dar, domnule, nu eram înapoia ușii.

— Céleste, Céleste, nu minți!

— Da, domnule, e adevărat, eram acolo. Mă temeam ca nu cumva să aveți nevoie de ceva. Voiam numai să fiu mai aproape de dumneavoastră spre fi sigură că voi putea alerga imediat.

El n-a răspuns nimic, dar mi-a spus:

— Nu ai să stingi lampa, nu-i așa?

— Știți, domnule, că niciodată nu m-aș încumeta să aprind sau să sting lampa dumneavoastră. Dumneavoastră sunteți cel care dispuneți.

— Nu stinge, Céleste. Este în cameră o femeie mare, o femeie în negru, oribilă. Vreau să văd limpede.

— Aşteptaţi puţin, domnule, nu vă frământați. Degrabă voi izgoni pe această femeie răutăcioasă. Vă înfricoşează?

— Puțin, da. Dar nu trebuie să faci nimic.

Când el a evocat pe femeia cea oribilă am crezut că avea un coşmar sau că, în febra lui, delira. Dar puţin după asta, imediat ce l-am văzut calmat şi părând că doarme, am părăsit camera. Şi, de data asta, am trecut peste ceea ce îmi interzisese, adică de a chema pe cineva, astfel că i-am spus lui Odilon să dea fuga imediat după doctorul Bize. În același timp, am coborât la brutar ca să telefonez profesorului Robert Proust. Un alt fapt neliniştitor observasem la dânsul în timp ce-mi vorbea de femeia în negru: avea un gest de a trage în sus cuvertura și cu mâinile începuse să adune jurnalele pe care, până atunci, le lăsa nemişcate pe pat — când el se găsea acolo — pentru că ar fi făcut praf. Nu asistasem, încă, niciodată la o agonie, dar la mine în sat auzisem pe țărani că muribunzii „adună”. Şi acum această mişcare a mâinilor domnului Proust m-a înfricoşat.

Cred că era ora 10 dimineaţa când a sosit doctorul Bize. Între timp, domnul Proust ceruse încă o dată bere rece și Odilon a plecat să caute. Eram urmărită de gândul că starea domnului Proust se datora, mai ales, unei extreme slăbiciuni și recomandasem soțului meu să roage pe doctorul Bize ca el să aducă ce trebuia ca să-l remonteze. Dar, pe de altă parte, eram destul de înnebunită şi disperată fiindcă simţeam nevoia unei prezenţe a familiei şi când am telefonat, de la brutărie, cumnatei domnului Proust, ea mi-a răspuns:

— Ah, iată că s-a produs ceea ce ne-a înfricoşat. Apoi ea mi-a explicat că soţul era absent, îşi făcea, în ziua aceea, cursul la Spitalul Tenon. Dar m-a asigurat că o să-l prevină degrabă. Deschizând doctorului Bize, i-am spus, şi aceasta a fost cea de a doua neascultare a mea:

— Vă rog, doctore, salvaţi-l. Este încă slăbit. Faceţi-i o injecţie.

— Dumneata ştii bine că el se opune.

— Doctore, el nu mai rezistă. Trebuie, absolut, să-l susţineţi şi să-l remontaţi.

Am intrat în cameră şi l-am minţit pe domnul Proust spunându-i că doctorul Bize găsindu-se în cartier şi trecând pe strada Hamelin se oprise pentru a se urca după noutăţi.

— Am socotit că vă face plăcere să-i primiţi vizita.

Domnul Proust n-a răspuns. S-a mulțumit să mă fixeze cu privirea numai ca să văd încă o dată că nu putea fi minţit.

În acelaşi moment a sosit Odilon. Cu câteva clipe înainte, domnul Proust mă întrebase dacă el venise de la Ritz cu berea. Răspunsesem:

— Nu, încă nu, domnule.

— Atunci, Céleste, mi-a spus dânsul, va fi tot așa cu berea ca și cu celelalte lucruri: va sosi prea târziu.

Doctorul Bize, care se apropiase, l-a salutat:

— Bună ziua, maestre.

Privirea domnului Proust a trecut pe deasupra doctorului până la soțul meu, care aducea berea. Şi vocea lui părea că traversează pe doctor fără să-i răspundă şi s-a îndreptat spre Odilon:

— Ah, bună ziua, dragă Odilon, sunt bucuros că te văd.

Dar n-a luat berea. Doctorul Bize a preparat injecţia. Puteam să văd că nu se simţea la largul lui. Murmura:

— Cum să facem?

L-am întrebat unde trebuia să înfigă acul.

— În coapsă. Am spus:

— Am să ridic cuvertura, doctore.

Ne-am apropiat amândoi. Eu am ridicat, încet, cuvertura, luând toate măsurile pentru a menaja pudoarea domnului Proust. El era culcat pe marginea patului. Brațul îi atârna puţin umflat, pentru că, desigur, circulaţia sângelui aproape se oprise. Am readus braţul în pat. Doctorul s-a aplecat. Ceea ce s-a petrecut după asta s-a gravat în mine pentru totdeauna. Domnul Proust a scos celălalt braţ şi cu degetele mi-a prins pielea pumnului, răsucind. În același timp — aş vrea, dar niciodată nu voi putea goni strigătul lui din auzul meu — mi-a strigat:

— Ah, Céleste. Ah, Céleste!

Era mai mult decât dacă m-ar fi acuzat de-a dreptul că mi-am trădat promisiunea ce-i făcusem de a nu îngădui niciodată să i se administreze o injecție dacă el însuşi n-ar fi fost în stare să se apere. Şi am cu atât mai mari remuşcări cu cât în acest stadiu injecţia era inutilă: lichidul nici măcar n-a circulat în vine. Doctorul Bize a plecat.

Aproape imediat fratele domnului Proust a sosit şi el. Înainte de a-l conduce în cameră eram așa de năucită că i-am împărtășit, de îndată, remușcările mele.

— Nu regreta, Céleste. Ai făcut foarte bine. De cum am fost prevenit, am și alergat încoace. Eram jos înaintea doctorului Bize, dar am preferat să-l las să urce el cel dintâi. Am așteptat în trăsură ca el să termine. Mă temeam ca fratele meu să nu-şi închipuie că eu îi făceam ceea ce el nu accepta.

El n-a rămas decât un moment lângă domnul Proust şi apoi m-a lăsat pe mine acolo. Trebuie să fi fost ora 11 sau 12. A revenit aproape imediat, abia dacă trecuse o oră. Ştia, cu siguranţă, că era sfârşitul, că totul este inutil, cu toate că nu-mi spunea nimic. A cerut soţului meu să meargă să cumpere ventuze, iar mie să aduc o cuvertură de puf (edredon). Am scos dintr-un dulap cuvertura de la „Liberty” de care domnul Proust nu voise să se servească niciodată din cauza penelor și a astmului. Odilon a revenit cu ventuzele. La cererea profesorului, am plecat să caut un surplus de perne. El a ridicat cu cea mai mare delicatețe posibilă pe domnul Proust, în timp ce eu aranjam pernele.

— Te obosesc, micul meu Marcel scump?

— Oh, da, scumpul meu Robert.

Era cam ora 1 după amiază. Ventuzele au rămas fără efect: n-au prins. Profesorul a cerut atunci lui Odilon să caute baloane de oxigen, căci respiraţia devenise din ce în ce mai dificilă. Profesorul Proust a administrat puţin oxigen:

— Îţi face bine, micul meu Marcel?

— Da, Robert.

Puţin mai târziu, profesorul a ţinut ca doctorul Bize să fie rechemat. Acesta a revenit către ora două şi jumătate. Ei s-au consultat şi au decis să cheme pe profesorul Babinski, una din cele mai mari autorităţi ale epocii. Deja în cursul bolii sale domnul Proust îmi spusese:

— O să te rog, Céleste, să ceri doctorului Babinski să vină. Dar nu l-am revăzut de la moartea mamei. Cum o să apar eu dacă aș face apel la el acum?

Doctorul Babinski a sosit. Trebuie să fi fost ora 4. Cei trei medici s-au sfătuit chiar în cameră. Domnul Proust auzea totul: eram acolo și vedeam după privirea lui. Fratele său a propus să i se mai facă o injecţie intravenoasă de camfor. Profesorul Babinski l-a oprit şi i-a spus:

— Nu, dragă Robert, nu-l mai face să sufere, n-are rost.

Doctorul Bize a plecat. Puţin mai târziu, profesorul Babinski a strâns mâna profesorului Proust şi a plecat și el. L-am întovărășit până la usa apartamentului. Înainte de a-l deschide, m-am întors spre el. Eram disperată si i-am spus:

— Domnule profesor, o să-l salvați?

Era foarte mișcat. Mi-a luat amândouă mâinile și a răspuns:

— Doamnă, știu tot ce ați făcut pentru el. Aveți curaj. Este sfârşitul.

Am revenit în cameră şi am stat lângă profesorul Proust. Nu mai eram decât noi. Domnul Proust nu ne părăsea din ochi. Era ceva atroce. Am rămas aşa cinci minute. Apoi, deodată, profesorul a înaintat, s-a aplecat încet asupra fratelui său şi i-a închis pleoapele când încă ochii erau mereu întorşi spre noi. Am întrebat:

— A murit?

— Da, Céleste, s-a sfârșit. Era ora 4 și jumătate.

*** Monieur Proust, Céleste Albaret (prezentare și traducere de Constantin Chioralia), România literară, septembrie 1981

 

Céleste Albaret, născută Augustine Célestine Gineste pe 17 mai 1891 la Auxillac (Lozère), a fost guvernanta lui Marcel Proust. Femeia se căsătorise în martie 1913 cu Odilon Albaret, un taximetrist al cărui client era scriitorul și un an mai târziu, datorită apropierii soțului ei de Proust, a devenit angajata acestuia. Céleste, care avea 23 de ani la acel moment, l-a îngrijit cu devotement până în ziua morții, pe 18 noiembrie 1922.