“Descoperirea Caietului roșu am făcut-o în cuprinzătoarea vilă prezidențială care domina orașul Havre, vestigiu al timpului în care bunicul meu, Félix Faure, era președinte al Republicii. De fapt, aici, în acest loc, nu mi-am cunoscut decât bunica, pe bătrâna doamnă care locuia aproape singură. Când noi veneam în vacanță, copilul care eram pe-atunci îndrăgea nespus să străbată coridoarele, scările și camerele pustii, în care nu întâlneai nimic altceva decât umbrele acelora pe care imaginația mea îi readucea la viață.
Scotocind pe sub acoperișuri, cu sentimentul că sunt un explorator, privirea mi-a fost atrasă de coperta încă roșie, deși mototolită, a unui caiet pierdut într-o magmă de hârtii vechi, pe jumătate mucegăite și, în cea mai mare parte, lipsite de interes. Acest caiet roșu era ceea ce purta numele, pe atunci, de „album de mărturisiri”. Mai ales fetele aveau adeseori obiceiul, într-o anumită epocă, să-și chinuie prietenii, rugându-i să le scrie, în album, răspunsurile la un chestionar socotit în stare să dezvăluie secrete.
Întrebările, de regulă, erau anodine, de tipul: „Ce floare, care erou de roman, care personaj istoric, ce culoare… etc… preferați?”
În miezul „mărturisirilor” sau, pur și simplu, al glumelor care alternau cu destule banalități, am descoperit atunci ceva care avea o rezonanță absolut particulară. De pildă, la întrebarea „Eroina dumneavoastră în viața reală”, răspunsul suna astfel: „O femeie de geniu având existența unei femei obișnuite“. Ceea ce, s-o recunoaștem, dezvăluia finețea cu care venise răspunsul la o problemă mai rar întâlnită la treapta de vârstă pe care se afla cel care scrisese răspunsul.
Să nu uităm că toți cei care își așternuseră scrisul în album erau, la vremea aceea, în fond, adolescente și adolescenți, prieteni din copilărie ai mamei mele, Antoinette Félix-Faure. Scrisul din caietul roșu a fost, mai întâi, recunoscut de mama mea, la vederea paginii, iar mai târziu de către fratele scriitorului, chirurgul Robert Proust. Deși textul nu-i semnat, prin mărturisirea pe care băiatul de 14 – 15 ani o face la întrebarea: “Care soartă i se pare cea mai nefericită” („A fi separat de mama”), recunoașterea devine categorică.
Mama mea vorbea câteodată despre acest prieten din copilărie, cu sănătate fragilă, cu sensibilitate ascuțită și suflet generos. Cât era copil, pe timpul gerurilor mari, exista grija de a-i băga în buzunare cartofi fierbinți, pentru ca mâinile sale să nu sufere de frig. Poate că doamna Proust, atât de atașată de acest fiu, el însuși atât de atașat ei, și de setos de afecțiune, îl cocoloșea un pic peste măsură.
André Maurois, dând curs descoperirii mele – a caietului roșu – a scris apoi că, probabil, mama mea i-a slujit drept model lui Proust pentru personajul Gilbertei. Eu nu pot să spun decât că prietenia lor s-a desfășurat sub semnul Champs-Elysées-lor.
Într-o scrisoare pe care i-a scris-o (o păstrez), este tocmai vorba despre aceste faimoase Câmpii Elisee și despre alți prieteni pe care atât unul, cât și celălalt, aveau obiceiul de a-i întâlni. Tot mama își aducea aminte, amuzându-se, de faptul că ea îi dezvăluise lui Marcel secretul fabricării caramelelor de ciocolată.
Familiile Faure și Proust erau foarte legate. Doamna Proust era prietenă cu bunica și întreținea cu mătușa mea, Lucie Félix-Faure Goyau, soră mai vârstnică de-a mamei, ea însăși scriitoare, o corespondență pe cât de erudită, pe atât de spontană.
De asemenea, mama mea își reamintea că, deși retras din pricina sănătății șubrede, Marcel Proust se arăta totuși sensibil în prezența celorlalți, manifestându-și prompt simpatiile. Astfel, într-o perioadă în care familia Proust locuia în Auteuil (care pe atunci era la porțile Parisului), doamna Proust s-a pomenit că găsește, în salonul ei, niște necunoscuți cărora Marcel le oferise, cu zel, toate proviziile care fuseseră păstrate cu grijă, tocmai pentru vizite neașteptate.
În ziua aceea, invitații lui Marcel erau doi vânzători de-ai magazinului Belle Jardiniere, care-i aduseseră un costum acasă.
Acest „bătrân” album a cărui copertă avea o inscripție în litere de aur aproape șterse cred că juca, atât pentru mama mea, cât și pentru Proust, rolul faimoasei înghițituri a madeleinei din ceai, de neuitat pentru cititorii romanului “Du cote de chez Swann”, deschidea poarta către lumea amintirilor prin care, datorită lui, am putut și eu pătrunde. (…)
În memoria mea se află o imagine atât de ștearsă, încât nu sunt deloc sigur că nu-i vorba de o falsă amintire. Din pricina astmului său, Marcel Proust nu trăia decât… atunci când cădea noaptea. Într-o seară, pe când eram încă extrem de tânăr, chiar adolescent, am luat cina la bunica mea Faure și trebuia să rămân acolo mai târziu decât de obicei. Numai astfel pot să revăd un domn puțin misterios care a venit, în seara aceea, să-i facă bunicii mele o vizită la o oră nepotrivită. Și mi se pare că era Marcel Proust.
Relația cea mai sigură pe care am avut-o cu el este cea mijlocită de acest „caiet roșu” și de mărturisirile dintr-însul, reproduse apoi de mulți istoriografi ai lui Proust, după ce le-am dezvăluit, public, în “Cahiers du Mois”. Am pornit astfel, și eu, „În căutarea timpului pierdut“, regăsind doar un fragment”.
Autorul mărturisirii pe care o publicăm este doctorul André Berge, cel care în 1924 a găsit întâmplător celebrul Caiet roșu printre hârtiile vechi ale familiei fostului președintele al Franței, Félix Faure. Proust răspunsese la chestionar pe când avea vârsta de 14 ani, completând albumul ca un joc de societate, la rugămintea Antoinettei Faure. Pe coperta interioară adolescenta își scrisese numele şi adresa, apoi o dată: 1884. Pe parcursul caietului, există pagini cu alte date care merg de la 1884 până la 1887.
“Spovedania pe care o posed, continua cel care a descoperit vechiul album, a fost scrisă de Marcel Proust la vârsta de 14 ani. Mărturisirea pe care-o culesesem de la proprietara caietului, deşi preţioasă, nu-mi era suficientă. De altfel, pentru diferite motive, mi se părea moralmente imposibil ca acest album să nu conţină nici o mărturisire din partea autorului lui „Swann”. Îmi trebuia însă o convingere absolută. M-am dus să-l văd pe doctorul Robert Proust, fratele lui Marcel. Această vizită mi-a furnizat o certitudine.
Doctorul Robert Proust n-a putut să-mi arate nici un specimen al scrisului fratelui său la vârsta care mă interesa, dar noi am examinat împreună paginile scrise mai apoi, şi-n care am regăsit un mare număr de caractere grafologice care sunt vizibile net în caietul roşu. Şi-apoi, oricine l-a cunoscut pe Marcel Proust copil, îl regăseşte în întregime în acest răspuns: „Ce părere aveţi despre mizerie?” — „A fi separat de mama”. Mai întâi scrisese: „A fi îndepărtat de mama”, dar la urma urmei ce importanţă are îndepărtarea?
E o noţiune dobândită şi care nu te face să suferi decât după ce cugeţi. Nu! Culmea mizeriei pentru această fiinţă tânără şi pasionantă era separarea, o realitate brutală pe care o simţi în mod direct, intens, aproape fizic. Şi în ştersătura respectivă, în înlocuirea cuvântului „îndepărtat” cu cuvântul „separat”, nu se recunoaşte oare scrupulul perpetuu al marelui psiholog a cărui frază, cu subtile întortochieri, a vrut să traducă cu orice preţ nuanţele cele mai insesizabile ale gândirii?
