HomeVizionariiScriitoriAbecedarul lui Ion Creangă a revoluționat școlile din România

Abecedarul lui Ion Creangă a revoluționat școlile din România

Ion Creangă
DS TW

Ion Creangă s-a format ca învățător în cadrul Școlii normale „Vasile Lupu“ din Iași, care și-a redeschis porțile pe 8 ianuarie 1864 avându-l ca director pe Titu Maiorescu.

Datorită calităților lui pedagogice, deși era încă elev, Creangă, care avea la acel moment 27 de ani, i-a suplinit deseori pe dascălii de la școala primară, iar la finalul anului I a fost numit el însuși institutor prin decretul nr. 1501 din 5 noiembrie 1864, semnat de către domnitorul Al. I. Cuza.

Începând cu anul școlar 1864/1965, V. A. Urechia a organizat la Trei Ierarhi o clasă model, prin care se urmărea, conform instrucțiunilor Ministerului Instrucțiunii din 1 octombrie 1864, să se introducă „treptat și cât mai degrabă o organizare și o metodă cât mai analoagă acelora de la zisele clase model”.

Ion Creangă

Această misiune i-a fost încredințată lui Ion Creangă, care și-a atras în scurt timp aprecierea părinților, a elevilor și a celorlalți colegi. Începând cu anul școlar 1865/1866, dascălul a pus un accent deosebit pe principiul intuiției, neconcepând să le predea elevilor decât acele noțiuni pe care le putea demonstra practic pe baza materialului didactic de care dispunea. N. A. Bogdan, unul dintre foștii săi elevi, mărturisea: „Creangă adusese o sumă de tablouri ce înfățișau animale, plante, mașini și alte lucruri din lume. Și chemându-ne pe fiecare lângă dânsul, ne explica care cum se cheamă, ce treabă face, la ce e bun…

Pentru predarea aritmeticii el prevedea numărarea pe mașina necesară, scrierea cifrelor și a numerelor pe tabla cea mare, tabla pitagorică până la 10, 20, 30, 40, 50 și mai departe, după cercuri, și mai multe teme mici, luate din viața practică, rezolvate de către școlari după etatea și înțelegerea lor”.

Tot din această perioadă datează preocuparea lui Creangă pentru a găsi noi metode și procedee de predare a cititului și scrisului la clasa I, în timp ce cu elevii mai avansați își permitea să facă și exerciții de analiză fonetică și grafică.

În același timp, își manifesta nemulțumirea față de abecedarele lui Iarcu și Sfarț, care erau la acel moment cărțile de referință pentru micii școlari, pentru că nu îi dădeau posibilitatea să pună în practică cele învățate la Școala preparandală de la Trei Ierarhi. Din acest motiv a decis să treacă la elaborarea unui manual care să corespundă cerințelor impuse de noua pedagogie.

În 1868, Creangă, împreună cu alți câțiva învățători inimoși, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, având sprijinul Societății pentru învățătura poporului român (filiala din Iași) a început să lucreze la „Metoda nouă de scriere și citire pentru uzul clasei I primară”.

sursa: BCU Iași
Ion Creangă

Volumul a văzut lumina tiparului la Iași pe 8 iulie 1868 și s-a bucurat de o primire neobişnuită, deşi au fost formulate, pe nedrept, și câteva acuzaţii de plagiat de către unii contemporani, cărora povestitorul le-a dat replica în volumul „Rĕspuns la criticile nedrepte şi calomniile înverşunate îndreptate contra cărţilor noastre de şcoală de cătră Domnul Ioan Pop Florantin, profesor de filosofie la Liceul Naţional din Iaşi” (1888, Tipografia Națională, Iași)

Autorii au reprodus în „Cartea de citire“ pagini dintre cele mai valoroase ale clasicilor români (Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Anton Pann sau Alecu Donici) și au inserat, în plus, versurile Mioriţei, alături de alte creaţii populare, proverbe şi cimilituri, texte de istorie în care este evocată lupta pentru libertate și câteva „învăţături morale şi instructive“ care îi aparțin chiar lui Creangă.

Ion Creangă

Deşi cartea a fost distribuită în toate colţurile României (autorul însuşi a ţinut mai multe conferinţe pentru a-şi populariza noua metodă), în 1875, când Maiorescu a cerut un raport asupra învăţământului primar, s-a constataterau încă mulţi institutori care nu foloseau manualul, continuând „să predea după vechiul sistem“.

În 1876, Eminescu, care era revizor școlar la Iași, recomanda Ministerului de Instrucțiune Publică abecedarul lui Creangă, dar se pare că instituția nu a privit prea binevoitor cartea, pentru că poetul, printr-un alt raport, constata că noua metodă: „a avut succes prin meritele intrinsece (și nicidecum prin o altă stăruință) și ar fi o rea răsplătire pentru compuitorii ei dacă deodată, în mod brusc și fără oarecare transiție, s-ar înceta întrebuințarea ei și s-ar recomanda o alta numai poate pentru că-i tipărită în tipografia statului”.

Cuvintele scrise în paranteză „și nicidecum prin o altă stăruință” au fost șterse ulterior de Eminescu, probabil pentru ca raportul lui să nu fie prea dur față de nepăsarea ministerului. Iar aluzia finală la cărțile care nu au alt merit decât că sunt tipărite la Imprimeria Statului demonstrează că abecedarul lui Creangă nu prea se bucura de simpatia oficialităților de la București.

Povestitorul, poate sfătuit de Titu Maiorescu sau de Mihai Eminescu, dar mai mult convins el însuşi de utilitatea acţiunii, a decis să treacă la elaborarea unui îndrumător metodic pentru predarea scris/cititului pe baze fonetice. Așa a apărut Povăţuitoriu la cetirea prin scriere după sistema fonetică” (Iaşi, 1876), redactat în colaborare cu G. Ienăchescu, realizându-se astfel una dintre cele mai inovatoare cărţi metodice din câte se scriseseră pâ atunci în România.

Ion Creangă

În prefața acestei lucrări, cei doi autori explicau că unii învățători „predau copiilor cetirea și scrierea tot după metoda silabisirii, adică aceea după care i se arată copilului literele tipărite în șir alfabetic, pentru a învăța numele fiecăreia, lucru de care copilul n-are trebuință la cetire. Apoi i se dă să imiteze literele pentru scris, fără a ști copilul ce are să facă cu ele; așa încât, după această sistemă, copilul, pe lângă aceea că învață cu desgust și foarte greu a ceti și a scrie, apoi ceea ce învață într-un semestru e în stare să uite într-o lună”.

Mihai Eminescu, în calitate de revizor școlar, recomanda prin următorul raport volumul:

Iași, în 26 Mai 1876

Cartea alăturată pe lângă acest raport, intitulată “Povățuitoriu la citire prin scriere“, expune metoda după care trebuie să se dea scrierea și citirea în clasa I-a primară, spre a ajunge la țintă ușor și temeinic. Ea se referă la abecedarul compus de Creangă, Ienăchescu ș. a., care până acum e cel mai bun abecedar românesc, aprobat atât de comisia examinatoare, cât și de onor. Minister. Deosebirea între metoda propusă de această broșură și învățarea rutinară și mecanică, precum se profesează în genere în școalele noastre, este deosebirea dintre învățământul viu și intuitiv și mecanismul mort al memorării de lucruri neînțelese de copii, este deosebirea dintre pedagogie și dresură.

Într-adevăr, prin metoda veche a silabisării, a memorării mecanice de semne și cuvinte, inteligența copiilor nu era cu mult mai bine tractată decât inteligența unui animal, care se deprinde prin frică și silă la o mulțime de apucături automatice, de care nu-și poate da seama.

De aceea, precum zice cu drept cuvânt prefața cărticelei, copiii, după sistema veche, nu numai că învață cu desgust și foarte greu a citi și a scrie, apoi ceea ce învață într-un semestru sunt în stare să uite într-o lună. Și, din nefericire, nu se predau la noi numai scrierea și citirea astfel, ci toate obiectele. O privire numai în manualele noastre scolastice ne va încredința că elevii trebuie să fi învățând ca în somnambulism, că nu știu ce scriu, nici ce citesc. Abia când rsta le trezește mintea li se ia albeața de pe ochi și încep a înțelege ce-au învățat în școală. Dar acele cunoștințe câștigate în mod mecanic nu s-au lipit de memorie, au rămas numai niște urme slabe din ele, încât omul matur pe de-o parte nu se mai poate folosi de dânsele, pe de alta vede că e prea târziu pentru a mai reîncepe. Și toate acestea, abstrăgând încă de la desgustul împotriva cărții pe care metoda mecanică îl inspiră copiilor.

Chiar pagina întâi ne arată marea deosebire de metodă. Nu mai întâlnim pe învățătorul sever și țeapăn cu vergile în mână, ci un suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilărești și le disciplinează, nu le siluește. Din jocuri copiii învață a iubi orânduiala. Apoi se face deosebire între ființe și lucruri; copiii sunt puși a numi ființe și a spune ce fac ele, cum sunt; tot astfel la lucruri, încât din zilele cele dintâi se zugrăvesc în mod neșters în frageda lor minte cunoștințe care le vor fi atât de folositoare la deosebirea gramaticală a cuvintelor.

Ion Creangă

Urmărind șirul acestor desvoltări treptate, vă veți convinge, Domnule Ministru, că învățătorul nu anticipează niciodată, că el se servește totdeauna de micul capital de cunoștințe din viața copilului pentru a-l face pe acesta să vi de sine la ceea ce nu știuse. Copilul se deprinde a distinge, a judeca, a-și da seama de ceea ce gândește. Cu un cuvânt autorii cărții aplică în privirea spiritului omenesc aceeași metodă pentru corp. Niciun om nu se întărește citind un tratat de gimnastică, ci făcând exerciții; niciun om nu învață a judeca citind judecăți scrise gata de alții, ci judecând singur și dându-și singur seama de natura lucrurilor.

Aceste laude s-ar părea exagerate în alte țări, dar în a noastră nu sunt decât juste. Oricât de modestă în aparență ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucția elementară; ea a rupt-o cu dogmatismul, izvorul metodei propuse este însăși natura inteligenței, procesul ei de dezvoltare“.

Ion Creangă

Între „Metoada nouă”, care a apărut în 1865, și „Povățuitorul…”, care a fost tipărit în 1876, Ion Creangă a mai publicat, în 1871, „Învățătorul copiilor”, în colaborare cu C. Grigorescu și V. Receanu, volum care a avut, de asemenea, un mare succes: ediția a III-a a apărut în 1874, ediția IV-a – în 1876, ediția V-a – în 1878, ed. VIII-a – în 1886, iar a ediția IX-a, în 1889, anul morții povestitorului.

Într-un articol publicat în ziarul „Timpul” din 8 mai 1880, același Eminescu scria despre “Învățătorul copiilor”: „Se poate recomanda nu numai copiilor mici, ci și multora din cei mari, căci întâi ar învăța românește, ceea ce, precum se știe, la Paris nu se poate învăța; al doilea, ar vedea că mai sunt oameni și afară de barierele Bucureștilor, ceea ce ar înfrâna tonul de impertinență literară cu care nulități de cafenele încearcă de la un timp încoace a le introduce în republica literelor”.

Ion Creangă

Mulți ani mai târziu, criticul literar Ilarie Chendi, în prefața operelor complete ale lui Creangă, nota: „Binecuvântat va fi acel ministru al Învățăturii Publice care va desmormânta cele mai bune și mai pline de inimă cărți didactice de școală primară care s-au scris vreodată la noi, românii. Punându-le cu cinste în locul cărților de acum, care sunt seci și pline de greșeli, pe care copiii le urăsc, s-ar prelungi și după moartea lui Creangă binefacerile înrâuririi sale sănătoase și cu adevărat românească”.

Ion Creangă

Abecedarul elaborat de Ion Creangă și colaboratorii săi a fost folosit pentru o perioadă de 25 de ani, apărând în 23 de ediții și într-un tiraj de 527.000 de exemplare.

Munca fără istov pe tărâmul dăscălesc i-a valorificat cu prisosință lui Creangă locul de membru în Consiliul Superior al Instrucțiunii, cinste care i-a fost acordată către sfârșitul vieții. Astăzi, când problema manualelor didactice se dezbate cu înfrigurare, dar numai pe culoarele ministerului de instrucție, am socotit necesar să dezgropăm câteva pagini din trecut care rămân – vai! – de-o dureroasă actualitate”, scria prozatorul Tudor Teodorescu Braniște în august 1927 în Adevărul literar și artistic despre „Metoda nouă de scriere și citire pentru uzul clasei I primară” de la a cărui apariție se împlinesc 156 de ani.

Ion Creangă

Sursa foto: BCU Iași

DS TW
No comments

leave a comment