În memoriile sale, Pierre de Coubertin, fondatorul Jocurilor Olimpice moderne (1863 – 1937), pomenește numele României de patru ori.
Prima referință datează din jurul anului 1900. Pe atunci, Coubertin considera Comitetul Internațional Olimpic format din trei cercuri concentrice: un nucleu de membri harnici, convinși și competenți; o pepinieră de membri binevoitori, care pot fi educați cu timpul, și o galerie de oameni mai mult sau mai puțin folositori, ale căror titluri, averi sau funcții puteau contribui la promovarea sportului în Europa.
Pierre de Coubertin, adversar înfocat al titlurilor gratuite, făcea concesii “almanahului de la Gotha”, pentru că nu găsise alt mijloc de a obține rapid creșterea prestigiului olimpismului.
Poate și acesta este unul dintre motivele pentru care, printre “bunele recrutări” pentru Comitetul Olimpic Internațional realizate la sesiunea din 1899, este enumerat și prințul Georges Bibesco (România), clasat în rândurile membrilor “simpatici, dar încă indiferenți”.
Românul George Bibescu, fiul domnitorului Gheorghe Bibescu și al primei soții a acestuia, Zoe Mavrocordat, figurează pe lista de protocol a C.I.O ca al 23-lea component, devenind ambasadorul onorific al celei de-a 16-a țări prezentă pe listă.
Următoarea mențiune a lui Coubertin se referă la noii membri intrați în componența Comitetului Olimpic în sesiunea din 1908. Este vorba despre românul George A. Plagino, care devine astfel cel de al 57-lea membru al organizației.
Cea de a treia mențiune produce astăzi controverse de ordin istoric: înaintea celei de a 5-a Olimpiade de la Stockholm, în 1912, Coubertin, trecând în revistă “comitetele olimpice naționale care își consolidează autoritatea”, citează printre ele și pe cel din România. Documentele existente în țară atestă însă că un Comitet Olimpic Român a fost constituit abia în primăvara anului 1914.
Referirea cu privire la existența C.O.R. în 1912, de altfel confirmată de documentele sesiunii C.I.O. din 1912 de la Stockholm, vizează probabil o intenție de constituire.
În sfârșit, cea de a patra mențiune din memoriile lui Coubertin apare la capitolul consacrat Jocurilor Olimpice din 1924 de la Paris.
În anul 1905, pe care Coubertin însuși îl numește “unul din cei mai util laborioși și cei mai fecunzi în rezultate solide”, a apărut în cunoscutul cotidian “Le Figaro” (nr. 270, din 6 octombrie 1905) un editorial intitulat “Prietenii noștri români” sub semnătura părintelui olimpismului modern. Articolul începe cu cuvintele-cheie: “Vorbim prea rar despre România, iar când vorbim, o facem într-un fel indiferent și superficial”.
Introducerea arată existența unei anumite apatii în cultivarea relațiilor internaționale ale Franței și este urmată de o incursiune istorică în perioada formării României moderne: “Această frumoasă și fermecătoare Românie, scria Coubertin, al cărei străvechi sânge latin păstra în taină pentru zile mai fericite calitățile moștenite de la Roma imperială…”
Fără să o fi vizitat vreodată, Coubertin ne descrie țara astfel: “Revoluția noastră din 1848 a dat avânt aspirațiilor sale. De altfel, o simpatie instinctivă părea s-o încline spre noi, iar Bucureștiul, amestec copios de palate emfatice și de lamentabile dărăpănături, era deja impregnat de viață și de idei franceze; dar, în jur, pământul continua să somnoleze, nerodnic, iar sufletul național se căuta derutat de-a lungul orizonturilor imprecise…
La Congresul de la Paris, care a parafat-o, Napoleon al III-lea s-a făcut campionul independenței românești. Mai mult, cele două principate sunt plasate sub garanția colectivă a marilor puteri: împăratul francezilor a trebuit să renunțe la realizarea pe loc a unității pe care o avea în vedere pentru protejații săi. La Viena și Constantinopol o asemenea unitate provoca îngrijorări. Dar, măcar atât, Moldova și Țara Românească (Valahia) obțin instituții identice și permisiunea de a discuta împreună anumite probleme. Era tocmai atât cât le trebuia pentru a le permite să facă singure ultimul pas.
În aceeași zi, la Iași și la București, prințul Cuza este ales ca domn. Bizuindu-se pe sprijinul Franței, care va ști să impună Europei acceptarea acestei iregularități inițiale, noul ales se intitulează prinț de România și a putut astfel spune concetățenilor în proclamația sa: “Națiunea română a fost întemeiată”. Într-adevăr, Napoleon al III-lea, a cărui privire distrată acoperea adesea idei încăpățânate, s-a bucurat de o dublă satisfacție încurajând pe malurile Dunării formarea unei noi naționalități — și încă a unei naționalități latine.”
După o serie de considerații personale privitoare la domnitorul Cuza și la instaurarea monarhiei în România, Coubertin a făcut elogiul poporului român și al românilor, vorbind despre “noblețea lor ancestrală, indiciu sigur al unei lungi afinări și pecetea unui soi autentic”, vorbind despre
acești “latini în amestecul lor de înțelepciune și turbulență”, subliniindu-le “simțul judicios al progresului” și “temperamentul vibrant și pasionat”.
Concluzia aprecierilor este aceasta: “În fapt, te și poți întreba dacă nu cumva această colonie părăsită de romanii de altădată nu ne dă despre ei o imagine mult mai vie decit o poate da Italia actuală… Nu cumva adevărații urmași ai Romei sunt pe cale de a renaște în România?”
În privința necesității de a cimenta prieteniile internaționale ale Franței, Coubertin notează: “Când e vorba de România, nici nu e nevoie. Acolo trăiește un popor care ne cunoaște, care ne poartă recunoștință și afecțiune, care-și trimite cu plăcere fiii să se instruiască în școlile noastre și face un ecou simpatic la toate ideile lansate de uzinele noastre intelectuale…”
Finalul articolului apelează la o metaforă: “Ne-ar trebui o planisferă pe care să apară colorate în albastru de Franța locurile unde ne numărăm prietenii adevărați, calzi și sinceri. Regiunile albastre n-ar corespunde deloc cu ceea ce ne imaginăm pe bulevard și poate că am resimți chiar o rană de amor propriu negăsindu-le mai vaste și mai numeroase. Cel puțin lecția ne-ar fi de folos și ne-am simți îndemnați să evaluăm mai bine de-acum înainte simpatiile dovedite și să ne dăm mai multă silință pentru a le întreține și a le apăra. În orice caz, pe această nouă hartă a Dragostei, România va apărea într-un costum în care albastrul domină încă. E treaba noastră să albăstrim restul…”
Așa cum era de așteptat, articolul a avut un ecou răsunător în presa românească a vremii. Două cotidiene (de limbă franceză) din București (“L’Indépendence Roumaine” și “La Roumanie”) l-au reprodus integral la cinci zile după apariția sa la Paris. Mai mult, “La Roumanie” l-a însoțit de un comentariu pe prima pagină, sub titlul “Un editorial din Le Figaro”, care începe astfel:
“Prietenilor noștri francezi, chiar când comit oarecare erori căutând pe de o parte să expună istoria noastră națională sau pe de altă parte să ne afle fizionomia particulară, trebuie să le fim recunoscători pentru intenția simpatică. Poate că d. Pierre de Coubertin nu ne-a studiat îndestul de aproape înainte de a-și fi încărcat paleta, dar nici unii din compatrioții săi care au petrecut săptămâni sau luni în România nu s-au descurcat mai bine încercând să ne facă portretul cu condeiul; așadar, exprimăm, înainte de toate, sincera noastră gratitudine autorului articolului pe care-l reproducem in extenso, rezervându-ne dreptul de a adăuga câteva observații necesare…”
Printre altele, apreciind “debutul articolului d-lui de Coubertin drept perfect… sau aproape”, comentariul are accente reparatorii susținând:
“Și-apoi, noi suntem mult mai vechi de 1848, și încă de secole s-au manifestat aspirațiile noastre naționale, și, fără să ne întoarcem la potop, 1821 marchează o etapă decisivă…” Comentariul se încheie astfel: “Zicând “albastrul domină în costumul nostru”, domnul de Coubertin se referă la culorile franceze. “Nouă (francezilor), zice dânsul, ne incumbă să albăstrim restul”. De-ar accepta țara sa această invitație! De-ar trata ea întotdeauna România ca pe un Prâslea al Latinității! Ocazia e propice…
De altfel, albastrul ne vine bine, una din cele trei culori ale drapelului nostru, ale acestui tricolor dunărean pe care aurul recoltelor noastre înlocuiește albeața de crin a marii și simpaticei națiuni surori!”
În scurte note, articolul lui Coubertin este menționat și în ziarele “Adevĕrul” (27 septembrie/10 octombrie 1905) și
“Bukarester Tagblatt” (în limba germană, din 28 septembrie/11 octombrie 1905). În aceeași zi, cotidianul bucureștean “Secolul” semnalează apariția articolului din “Le Figaro”, comentând: “În el se spune că francezii au neglijat pe români, care totuși și azi le sunt tot așa buni prieteni ca și mai înainte…”
Articolul lui Coubertin a produs și altfel de reacții. De exemplu, la o aniversare a asociației “Alliance Francaise”, desfășurată la Iași în octombrie 1905, N.C. Schina, președintele tribunalului local, l-a evocat cu căldură, terminându-și toastul cu cuvintele patriotarde: “Franța va adopta pe sora sa, România.”
O reacție neașteptată, dar plină de semnificații este cea din scrisoarea publicată pe prima pagină de “L’Indépendence Roumaine” pe 29 septembrie/12 octombrie 1905, deci a doua zi după reproducerea articolului din “Le Figaro”. Scrisoarea este semnată de avocatul și fostul deputat bucureștean Em. Culoglu și poartă titlul: “Dlui P. de Coubertin”:
Iată începutul acestei scrisori: “Rar vei găsi imprimat un cuvânt de simpatie la adresa României în ziarele franceze; un asemenea cuvânt se găsește într-un număr din “Figaro” și poartă semnătura dvs. Îmi permit să vă scriu întrucât sunt român și pentru a vă da o mică explicație. Reamintiți un fapt istoric care dă Franței dreptul să reclame un loc mai mare în inima românilor decât acela pe care-l ocupă acum, decât cel pe care crede că-l ocupă, ar fi mai corect. Întrucât România n-a uitat serviciile făcute și care i-au asigurat, pe vremea împăratului Napoleon al III-lea, autonomia.
Există totuși, ceea ce și dv. remarcați foarte discret, o răcire în relațiile acestor două țări. De ce ține și din ce parte vine? Iată întrebarea pe care îmi propun s-o examinez.”
Autorul scrisorii enumeră câteva considerente istorice sau unele fapte de domeniu diplomatic pe care le crede cauza răcelii relațiilor franco-române și încheie astfel: “Nu e mai puțin adevărat că noi iubim sincer Franța, că suntem, ca și francezii, latini și că, așa cum zice un proverb românesc, sângele apă nu se face. Vă mulțumesc încă o dată pentru bunele cuvinte pe care le-ați scris pe adresa țării mele!”
Sursa: Almanahul România Literară, 1986
