Domnia regelui Fuad I a fost marcată de ambiții politice puternice și de numeroase controverse care au însoțit transformarea Egiptului din sultanat în regat. Inteligent și cultivat, dar foarte autoritar, a încercat să consolideze puterea monarhiei într-o perioadă dominată de presiunea naționalismului și de influența continuă a Regatului Unit asupra țării. În spatele imaginii de lider modernizator s-a aflat un suveran hotărât să-și extindă prerogativele, iar această ambiție a făcut din domnia lui una dintre cele mai disputate perioade din istoria modernă a Egiptului.
Fuad I s-a născut pe 26 martie 1868 la Palatul Giza din Cairo și a fost al cincilea copil al lui Isma’il Pașa, cunoscut și ca Ismail cel Magnific, și al soției acestuia, Ferial Qadin.
În 1879, când avea doar 11 ani, tatăl său, khedive al Egiptului, a intrat în conflict cu autoritățile franceze și britanice care erau foarte prezente în administrația țării și a fost înlăturat de la tron prin decizia sultanului otoman Abdulhamid al II-lea. Întreaga familie a fost nevoită să plece în exil la Torino, cu excepția fiului cel mare, Tewfik Pașa, considerat mai maleabil, care a condus Egiptul timp de trei ani.
Fuad și-a petrecut copilăria la Napoli și a fost înscris apoi la Academia Militară din Torino, iar după ce și-a finalizat studiile a revenit în țara natală și s-a implicat în procedurile administrative pentru înființarea Universității din Cairo. În 1908, prințul a devenit primul rector și a rămas în funcție până în 1913, moment în care a renunțat la conducerea instituției de învățământ în speranța că va primi tronul Albaniei, țară care obținuse independența față de Imperiul Otoman cu un an înainte.
În acel moment, Egiptul și Sudanul erau conduse de nepotul său, Abbas al II-lea, iar șansa ca el să devină monarh părea aproape imposibilă. Deși dinastia Muhammad Ali din care făcea parte era de origine albaneză, marile puteri au decis să numească un suveran creștin, iar acesta a fost Wilhelm de Wied, nepotul reginei Elisabeta a României.
În cele din urmă, Fuad a urcat pe tronul Sultanatului Egiptului în 1917. După mișcările revoluționare din 1919, Regatul Unit și-a încheiat protectoratul asupra țării, recunoscându-i suveranitatea trei ani mai târziu. Pe 15 martie 1922, Fuad a emis un decret prin care și-a schimbat titlul de sultan în cel de rege al Egiptului.
După un an, a fost adoptată o Constituție care îi acorda puteri sporite, iar suveranul și-a folosit frecvent dreptul de a dizolva Parlamentul și Guvernul, Egiptul trecând prin momente de instabilitate politică și prin crize economice greu de gestionat.
“Fuad I, primul rege al Egiptului redevenit stat suveran şi independent prin proclamaţiunea din 15 Martie 1922, e fiul lui Ismail Magnificul, Kedivul care, la inaugurarea în 1869 a Canalului de Suez, a rostit cuvintele pline de tâlc: “Ţara mea nu mai e aşezată în Africa, de-acum ea face parte din Europa”.
Actualul rege mai e strănepotul marelui Mehmet-Ali, Kedivul care în prima jumătate a secolului XIX (1841) smulgea Sublimei Porţi dreptul eredităţii tronului. Graţie geniului său de organizator, Egiptul s-a desprins din haosul medieval şi luă înfiriparea unui stat modern. Sub rodnica lui iniţiativă, se clădesc şcoli, se creează industrii, se dă un nou avânt agriculturii prin întoarcerea la sistemul irigaţiunilor moştenit de la vechii faraoni, iar cultura bumbacului devine o inepuizabilă mină de aur. Marina de comerţ egipteană ajunge să fie a treia din lumea întreagă.
Fuad I are toate însuşirile unui monarh destoinic de a da directive pentru înălţarea ţării sale. Înzestrat cu o frumoasă cultură generală căpătată în şcolile din Europa, se mândreşte cu titlul de a fi întemeietorul Universităţii egipţiene, al Societăţii de economie politică şi de legislaţie, al Institutului de hydrobiologie şi al altor societăţi savante. E un intelectual în cea mai largă accepţiune a cuvântului — ceea ce dă o deosebită strălucire tronului restaurat al vechii regalităţi, a cărei mărire e atestată de vestigii printre care acelea care izbesc mai mult imaginaţia lumii sunt faimoasele piramide. Oprindu-şi armata la picioarele acestora (1798), marele Napoleon a rostit doar faimoasa frază: „Soldaţi, patruzeci de secole privesc la voi în jos”, scria presa de la București despre eveniment.
Fascinat de trecut, regele Fuad a angajat o mulțime de istorici și arhiviști pentru a copia, traduce și aranja cele optzeci și șapte de volume de corespondență ale înaintașilor săi din arhivele europene, iar mai târziu a adunat toate documentele vechi din bibliotecile egiptene constituind, în 1930, Arhivele Regale.
Prima soție a suveranului a fost Prințesa Shivakiar Khanum Effendi, care era verișoara lui primară și singura fiică a mareșalului Ibrahim Fahmi Ahmad Pașa, ceremonia de căsătorie având loc pe 30 mai 1895, la Palatul Abbasiya din Cairo. Cuplul a avut doi copii, un fiu, Ismail Fuad, care a murit în copilărie, și o fiică, Fawkia, dar cuplul a divorțat în 1898. În timpul unei dispute cu fratele femeii, prințul Ahmad Saif-uddin Ibrahim Bey, Fuad a fost împușcat în gât, rămânând cu o cicatrice vizibilă tot restul vieții.
Fuad s-a căsătorit cu cea de-a doua soție, Nazli Sabri, la Palatul Bustan din Cairo pe 24 mai 1919. Aceasta era fiica lui Abdu’r-Rahim Pașa Sabri, fost ministru al agriculturii și guvernator al orașului Cairo, iar din mariaj au rezultat cinci copii, viitorul rege Farouk, și patru fiice, prințesele Fawzia (care a devenit regina Iranului), Faiza, Faika și Fathia.
Ca și în cazul primei căsnicii, relația lui Fuad cu cea de-a doua soție a fost furtunoasă, cei doi având conflicte permanente, provocate, se pare, de autoritatea excesivă a regelui egiptean care îi interzicea consoartei chiar și cele mai comune lucruri. Nazli nu avea voie să părăsească sub niciun motiv palatul regal, iar când regele a murit, pe 28 aprilie 1936, s-a spus că femeia și-a vândut toate ținutele de ceremonie unui magazin de haine la mâna a doua, pentru a se răzbuna pe restricțiile din perioada mariajului.
Fuad a fost înmormântat la Mausoleul Khedival din Moscheea Ar-Rifai din Cairo și după scurt timp regina văduvă a părăsit Egiptul și a plecat în Statele Unite.
Femeia s-a convertit la catolicism în 1950, și-a schimbat numele în Maria Elisabeta și și-a pierdut toate drepturile și titlurile pe care le avusese ca regină a Egiptului.
Cea mai bogată și mai elegantă femeie a epocii, proprietara uneia dintre cele mai mari colecții de bijuterii din lume, a preferat să trăiască o viață lipsită de onorurile pe care le primise ca suverană.
Din banii obținuți din vânzarea bijuteriilor ei fabuloase și-a cumpărat o casă cu 28 de camere în Beverley Hills, unde a trăit cu fiica sa, Fathia, și cu familia acesteia, până la sfârșitul zilelor, pe 29 mai 1978.
