Fuad I s-a născut pe 26 martie 1868 la Palatul Giza din Cairo și a fost al cincilea copil al lui Isma’il Pașa, cunoscut și ca Ismail cel Magnific, și al soției acestuia, Ferial Qadin.
În 1879, când copilul avea doar 11 ani, tatăl său, khedive al Egiptului, a intrat în conflict cu autoritățile franceze și britanice care erau foarte prezente în administrația țării și a fost înlăturat de la tron prin decizia sultanului otoman Abdulhamid al II-lea. Întreaga familie a fost nevoită să plece în exil la Torino, cu excepția fiului cel mare, Tewfik Pașa, considerat mai maleabil, care a condus Egiptul timp de trei ani.
Tânărul Fuad și-a petrecut copilăria la Napoli și a fost înscris apoi la Academia Militară din Torino, iar după ce și-a finalizat studiile a revenit în țara natală și s-a implicat în procedurile administrative pentru înființarea Universității din Cairo. În 1908, prințul a devenit primul rector al universității și a rămas în funcție până în 1913, moment în care a renunțat la conducerea instituției de învățământ în speranța că va primi tronul Albaniei, țară care obținuse independența față de Imperiul Otoman cu un an înainte. În acel moment, Egiptul și Sudanul erau conduse de nepotul său, Abbas al II-lea, iar probabilitatea ca el să devină monarh părea aproape imposibilă. Deși dinastia Muhammad Ali din care făcea parte era de origine albaneză, marile puteri au decis să numească un suveran creștin, iar acesta a fost Wilhelm de Wied, nepotul reginei Elisabeta a României. În cele din urmă, Fuad a urcat pe tronul Sultanatului Egiptului în 1917, iar în urma Revoluției egiptene din 1919 Regatul Unit și-a încheiat protectoratul asupra țării, recunoscând că este stat suveran trei ani mai târziu. Pe 15 martie 1922, Fuad a emis un decret prin care și-a schimbat titlul de sultan în cel de rege al Egiptului.
Un an mai târziu, noul stat a adoptat o Constituție care îi acorda sultanului puteri sporite, iar Fuad și-a folosit frecvent dreptul de a dizolva Parlamentul și Guvernul, Egiptul trecând prin momente de instabilitate politică și prin crize economice greu de gestionat.
“Fuad I, primul Rege al Egiptului redevenit stat suveran şi independent prin proclamaţiunea din 15 Martie 1922 e fiul lui Ismail Magnificul, Kedivul care, la inaugurarea în 1869 a Canalului de Suez, a rostit cuvintele pline de tâlc: “Ţara mea nu mai e aşezată în Africa, de-acum ea face parte din Europa”. Actualul rege mai e strănepotul marelui Mehmet-Ali, Kedivul care în prima jumătate a secolului XIX (1841) smulgea Sublimei Porţi dreptul eredităţii tronului. Graţie geniului său de organizator, Egiptul s-a desprins din haosul medieval şi luă înfiriparea unui Stat modern. Sub rodnica lui iniţiativă, se clădesc şcoli, se creează industrii, se dă un nou avânt agriculturii prin întoarcerea la sistemul irigaţiunilor moştenit de la vechii faraoni, iar cultura bumbacului devine o inepuizabilă mină de aur. Marina de comerţ egipteană ajunge să fie a treia din lumea întreagă.
Fuad I are toate însuşirile unui monarh destoinic de a da directive pentru înălţarea ţării sale. Înzestrat cu o frumoasă cultură generală, căpătată în şcolile din Europa, se mândreşte cu titlul de a fi întemeietorul Universităţii egipţiene, al Societăţii de economie politică şi de legislaţie, al Institutului de hydrobiologie şi al altor societăţi savante. E un intelectual în cea mai largă accepţiune a cuvântului — ceea ce dă o deosebită strălucire tronului restaurat al vechii regalităţi, a cărei mărire e atestată de vestigii printre care acelea care izbesc mai mult imaginaţia lumii sunt faimoasele piramide. Oprindu-şi armata la picioarele acestora (1798), Marele Napoleon a rostit doar faimoasa frază: „Soldaţi, patruzeci de secole privesc la voi în jos”, scria presa de la București despre eveniment.
Fascinat de trecut, regele Fuad a angajat o mulțime de istorici și arhiviști pentru a copia, traduce și aranja cele optzeci și șapte de volume de corespondență legate de strămoșii săi din arhivele europene, iar mai târziu a adunat toate documentele vechi din arhivele egiptene constituind, în 1930, Arhivele Regale.
Prima soție a suveranului a fost Prințesa Shivakiar Khanum Effendi, care era verișoara lui primară și singura fiică a mareșalului Ibrahim Fahmi Ahmad Pașa, mariajul având loc pe 30 mai 1895 la Palatul Abbasiya din Cairo. Cuplul a avut doi copii, un fiu, Ismail Fuad, care a murit în copilărie, și o fiică, Fawkia, dar cuplul a divorțat în 1898. În timpul unei dispute cu fratele femeii, prințul Ahmad Saif-uddin Ibrahim Bey, Fuad a fost împușcat în gât, rămânând cu o cicatrice vizibilă tot restul vieții.
Fuad s-a căsătorit cu cea de-a doua sa soție, Nazli Sabri, la Palatul Bustan din Cairo pe 24 mai 1919. Aceasta era fiica lui Abdu’r-Rahim Pașa Sabri, fost ministru al agriculturii și guvernator al orașului Cairo, iar din acest mariaj au rezultat cinci copii, viitorul rege Farouk, și patru fiice, Prințesele Fawzia (care a devenit regină consort a Iranului), Faiza, Faika și Fathia.
Ca și în cazul primei căsnicii, relația lui Fuad cu cea de-a doua soție a fost furtunoasă, cei doi având conflicte permanente, provocate, se pare, de autoritatea excesivă a regelui egiptean care îi interzicea soției chiar și cele mai comune lucruri. Nazli nu avea voie să părăsească palatul regal, iar când regele Fuad a murit, pe 28 aprilie 1936, s-a spus că, triumfătoare, femeia și-a vândut toate ținutele unui magazin de haine la mâna a doua, pentru a se răzbuna pe restricțiile vieții ei anterioare.
Fuad a fost înmormântat la Mausoleul Khedival din Moscheea Ar-Rifai din Cairo și după scurt timp regina văduvă a părăsit Egiptul și a plecat în Statele Unite.
Femeia s-a convertit la catolicism în 1950, și-a schimbat numele în Maria Elisabeta și și-a pierdut toate drepturile și titlurile pe care le avusese ca regină a Egiptului. Cea mai bogată și mai elegantă femeie a epocii, proprietara uneia dintre cele mai mari colecții de bijuterii din lume, a preferat să trăiască o viață lipsită de onorurile pe care le primise ca suverană. Din banii obținuți din vânzarea bijuteriilor ei fabuloase și-a cumpărat o casă cu 28 de camere în Beverley Hills, unde a trăit cu fiica sa, Fathia, și cu familia acesteia, până la sfârșitul zilelor, pe 29 mai 1978.
