Cine a fost Hortensia, femeia fatală care l-a împins pe Odobescu la sinucidere

Orbit de iubirea pentru profesoara de geografie Hortensia Racoviță, divorțată de dramaturgul Alexandru Davila și văduvă a fostului șef de cabinet al lui Titu Maiorescu, o femeie cu 30 de ani mai tânără decât el, Alexandru Odobescu și-a pus capăt zilelor luând o supradoză de morfină. Scriitorul a murit pe 10 noiembrie 1895, la București.

George Călinescu, în studiul său, ne spune următoarele:

„Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest om surâzător să moară cum a murit. Devenise morfinoman din vina, se vede, a unui medic, s-ar zice parizian, care îi uşurase nişte nevralgii…

În ultimii ani ai vieţii, face cunoştinţă cu o profesoară… Femeia fatală era Hortensia Keminger, al cărei bunic, baronul Keminger de Lippa (era) urmaş al unui Ignace Bernard baron de Lippa, comandant de oaste al lui Wallenstein…“

După cum se vede, o familie de aventurieri nobili care s-au aşezat în Moldova, la Iaşi şi apoi la Bacău. Tatăl Hortensiei era Scarlat Keminger, iar Hortensia a ajuns elevă la Azilul Elena Doamna, unde a cunoscut-o Alexandru Davila, autorul de mai târziu al dramei istorice „Vlaicu Vodă“, fiul doctorului Carol Davila.

Tânărul Davila avea o aleasă educaţie patriotică, datorită mamei sale, Ana, născută Racoviţă-Golescu, care a murit de tânără (1835 – 1874) şi căreia fiul i-a închinat drama „Vlaicu-Vodă”. Căsătoria Hortensiei Keminger cu Al. Davila a avut loc în decembrie 1885, în capela Azilului Elena Doamna, deci la vârsta de 20 ani ai Hortensiei, şi, în cei trei ani de căsnicie, s-au născut copiii Dorel (Theodor) şi Citta, foarte iubiţi de Alexandru Odobescu.

În 1888, cei doi au divorţat, doi ani mai târziu Hortensia s-a recăsătorit cu şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu, D. Racoviţă, care însă a murit în 1891, rămânând Hortensia „văduvă veselă“, căci în situaţia aceasta i-a fost recomandată de Anghel Demetrescu lui Alexandru Odobescu.

Hortensia, acum Racoviţă, preda geografia la externatul nr. 2 de fete din Bucureşti, fiind şi directoarea şcolii. Era exact cu 30 de ani mai tânără decît Odobescu. Scrisese nişte manuale de geografie publicate în 1888 şi era autoarea Dicţionarului geografic al jud. Bacău, apărut în 1895 sub numele de Hortensia Racoviţă.

Relaţiile lui Odobescu cu Hortensia erau privite cu îngăduinţă de către soția scriitorului şi, după cum scria I. L. Caragiale, acesta o ceruse în căsătorie chiar prin Saşa, dispusă la orice sacrificiu, inclusiv la un divorț la bătrânețe, pentru a-i oferi bărbatului libertatea și fericirea alături de femeia fatală. Caragiale ne spune că doamna Odobescu o chemase pe mama Hortensiei de la Bacău pentru a-i propune înțelegerea, însă mama şi fata au refuzat şi a urmat desnodământul.

Sasa Prejbeanu Odobescu — Sașa Prejbeanu Odobescu

După o primă încercare de sinucidere de la care a fost salvat de Saşa, care s-a întors la Curtea de Argeş încrezătoare că nu se va repeta gestul, în noaptea de 8 spre 9 noiembrie, Alexandru Odobescu i-a scris o scrisoare prietenului său, Anghel Demetrescu, apoi s-a sinucis cu morfină.

Era miercuri seara, 8 noiembrie, când a introdus doi medici pe intrări diferite în reședința din Cuza Vodă, spre a-i face injecţii fără să ştie unul de altul. Agonia a durat până vineri, 10 noiembrie, ora 2 p.m., când a murit.

La mormânt, în numele Academiei Române, a vorbit Gr. Tocilescu. Presa vremii, în unanimitate, a cerut pedepsirea femeii care l-a exploatat şi l-a înjosit pe Alexandru Odobescu în timpul vieţii, iar ministrul Petre Poni a transferat-o pe profesoară la Botoşani.

Ulterior s-a recăsătorit a treia oară cu profesorul de geografie Gh. Buzoianu.

Familia Odobescu a avut un singur copil, pe Ioana (Nini, cum o mângâia tatăl), născută pe 26 iulie 1865. Crescută într-un libertinaj voit, bine educată în vestul Europei, fiica a fost independentă faţă de părinţi. Știm despre ea că a călătorit cu mama sa la Paris, a mers și la Kamenka, în Rusia, pentru a o vizita pe bunica maternă când era grav bolnavă, iar în septembrie 1891 s-a stabilit la Curtea de Argeş, căsătorindu-se, dintr-un capriciu, cu Theodor Damian, originar din Piteşti. Bărbatul a ocupat diferite funcţii administrative în plasa Curtea de Argeş.

În 1906, Ioana a divorţat de Theodor Damian, care se pare că era un om dur, şi s-a recăsătorit cu avocatul Petre Gr. Demetrescu, mai tânăr decât ea cu 11 ani, pe 10 decembrie 1907. Cei doi au trăit împreună timp de 33 ani, stabilindu-se la Pitești, pe strada Egalității nr. 19. Saşa, văduva lui Odobescu, și-a urmat fiica și ginerele locuind împreună cu ei până la moartea sa, pe 18 iunie 1922, la vârstă de 82 de ani. A fost înmormântată la Cimitirul Sf. Gheorghe din oraș, într-un cavou al familiei ginerelui, rămășițele ei fiind mutate în 1963 la Bellu, lângă cele ale scriitorului.

Avocatul Demetrescu a murit pe 15 sau 17 august 1940, iar Ioana, pentru că își irosise între timp toată averea, a rămas pe drumuri. Nemaiavînd nici un ajutor de la nimeni, a fost internată la azilul de bătrîni „Ion Stănescu“ din Pitești, unde a murit pe 4 aprilie 1942 (actul de deces nr. 187), „săracă lipită pământului“. Avea 77 de ani.

I-a rămas un fiu, Alexandru (1896 – 1960), din căsătoria cu Theodor Damian, despre care nu se ştie aproape nimic. Generalul Gr. Odobescu relata că a locuit undeva în Transilvania, că fusese funcţionar la Prevederile Sociale și că la un moment dat ar fi cerut şi a obţinut dreptul să poarte numele Odobescu.

Pentru a justifica gestul sinucigaș al lui Odobescu, Hortensia Keminger (fostă Davila, fostă Racoviță, fostă Buzoianu) scria în memoriile sale că scriitorul fusese somat să dea socoteala „totdeauna penibilă pentru el, a mânuirii fondurilor Societăţii de arheologie”.

După moartea lui Odobescu, Hortensia, care se recăsătorise cu profesorul Buzoianu, a fost transferată disciplinar la Botoşani şi până în 1919 nu avem prea multe informații despre ea. Aflăm doar dintr-un anunț publicat la rubrica Decese a ziarului Universul din mai 1916 că profesoara a anunțat moartea mamei ei, Maria Teodor Keminger născută Constantinidis (Samos), la Bacău.
Dintr-un studiu al lui George Călinescu, aflăm că al treilea soţ, G. Buzoianu, a murit în 15 mai 1906, astfel că Ortensia (prenumele nu mai era scris cu H) a rămas văduvă din nou și nu s-a mai recăsătorit niciodată până la moarte ei, în 1953, deci timp de 47 de ani.

Începând din anul 1919, o întâlnim la Abrud, menționată în anuarele şcolilor secundare din oraș. Un tablou cu primii absolvenţi de patru clase de la Școala Civilă (1919 – 1920) cu motto-ul: „Mult pot puţinii buni împreună“ şi „La revedere în 21 iulie 1925“ o are şi pe Ortensia Buzoianu în rândul corpului didactic.

O mai găsim amintită în „Anuarul Şcolii medii pentru fetiţe din Abrud“ pentru anul 1920 – 1921, unde figurează ca profesoară de geografie la clasele I-IV, cu opt ore, şi la şcoala medie de băieţi, cu 2 ore. Vârsta ei era acum de 57 ani.

În „Anuarul Şcoalei medii de băieţi Andrei Şaguna“ din Abrud pe anul şcolar 1921 – 1922, Ortensia Buzoianu este trecută cu data naşterii, 25 iulie 1864, și având menționate studiile: Şcoala normală (Azilul Elena Doamna) şi concurs universitar de geografie, titulară definitivă de geografie, predând 8 ore de geografie şi 11 de franceză la clasele I-IV.

Din 1923, apare ca directoare a Şcolii medii de fete din Abrud, unde predă istorie, română și geografie. Amintirea ei în oraș era încă vie în anii ‘60. Fusese o profesoară excelent pregătită, cu o bună metodă de predare, dar multe din eleve care îşi aduceau aminte că îi plăceau cadourile şi primea covoare, obiecte scumpe şi stufe de aur de la fiicele proprietarilor de mine.

Din Abrud, Ortensia Buzoianu s-a retras la Bucureşti, unde a murit pe 22 februarie 1953, îngrijită de o nepoată pe nume Ela Buhoreanu. Acesta a fost finalul vieții celei care i-a scurtat viaţa lui Odobescu. A trăit 89 de ani… Într-un articol viitor vom publica și interviul pe care bătrâna profesoară l-a oferit scriitorului Horia Oprescu cu un an înainte de a înceta din viață.