George Petcu s-a născut pe 13 ianuarie 1917, în comuna Grindu din Ialomiţa, la scurt timp după decesul tatălui său, Alexandru, căzut în 1916, în cele dintâi lupte ale Primul Război Mondial. Crescut doar de mamă, Elisabeta, viitorul poet a învățat la școala primară din satul natal, apoi a urmat, timp de șase ani, Liceul militar de la Mănăstirea Dealu din Târgovişte, având acest drept ca urmaș al unui erou mort pentru apărarea patriei. În 1937, George Petcu s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, dar a murit înainte de a încheia anul II de studii, la sfârșitul lunii aprilie 1939, răpus de tuberculoză.
Tânărul debutase cu versuri în revistele “Ancheta” din Târgovişte şi “Pământul” din Călăraşi, în 1935. Un an mai târziu a apărut primul său volum de versuri, “Tălmăciri din mine”, iar în 1938 a văzut lumina tiparului cea de-a doua și ultima sa carte de poezii, “Fata Morgana”, publicată la Editura Librăriei Pavel Suru din Bucureşti.
La câteva luni după moartea sa, Universul literar a publicat un eseu autobiografic al tânărului scriitor: “Ca o armonică, fereastra a rămas deschisă spre drum, cu butonierele perdelelor plecate. Oraşul stă închis în el ca o legendă cu iele şi vraci. Astăzi plecăm spre ţări netrecute în atlas sau cărţi geografice. Auzi paşii care vin spre tine din adânc, din fundul lumii, din toate cele patru puncte cardinale? Apleacă-ţi, vântule, urechea peste pieptul pământului şi-o să-mi auzi inima. Numai inima! E acolo un zvon de torturi şi înfrângeri, ca şi cum în sângele meu s-ar fi înecat o fată cu geană de melc şi frunte de algă crudă. Alcoolul care urca în mine necântat în nici o vioară şi ‘n niciun poem se cheamă copilărie.
Ursa cea mare rămânea în fiecare seară la geam, veghind ca o doică necununată cu somnul palmelor şi-al umerilor din leagănul făcut de bunic. Era câteodată atât de aproape cerul, că porneam cu îngerii hai-hui prin cartierele de la marginea Edenului să jucăm ţintar sau barbut. Tata purta ţoiul cu rachiu în tureacul cizmei ca un haiduc. Mâinile lui miroseau curat a ţărână şi-a grâu nesecerat. Toate calendarele au file albe şi file roşii. În fiecare ceasornic, orele dobândesc o viaţa proprie şi inedită. Câteodată minutarele se suprapun şi’n identitatea lor e o oră fixă. Marea furtună a timpului ne va găsi tot cu tâmplele spre soare-răsare şi cu orbitele mobilate de viermi. Anii mi-au rămas uitaţi undeva pe pântecul Bărăganului, cu zmeul şi praştia îndreptate spre soare ca un curcubeu.
În cărţile din şcoala primară am învăţat rugăciuni şi poezii, iar peste pozele abecedarului am răsturnat călimara cu cerneală să nu mai văd gherghinele şi liliecii plângând. Pe scoarţele caietelor am mâzgălit chipuri de arhangheli, beţi de nemurire. Am citit despre Gutenberg, despre continentele nevăzute, despre Iisus, despre tristele plecări fără întoarceri.
Şi într-o zi m-ai luat de mână, vântule, şi m-ai dus spre răsărit. În oraşul acela oamenii mâncau seminţe de floarea soarelui şi scuipau printre dinţi. La fiecare fereastră — pisici cu blănile închise încinse de polca samovarelor — se găsea câte o fată bolnavă de melancolie, pe fiecare stradă câte un măturător care aduna nostalgiile uliţei în roabă.
Anii nu mai au nicio culoare. Păsările, în ţară, au aripile albe şi ude. Peste penele subţiri şi ovale stau desenate călătorii vaste şi colorate. E o oră anume, când oamenii se roagă îngenunchiaţi în templu, iar păstorii adună ceţurile toamnei în tulnice de soc. Mai sunt şi astăzi amuguri frumoase ca un obraz de fată minoră, mai sunt şi astăzi sicrie călătoare prin ploi înalte şi reci. Am pornit cu toţii spre un liman fără soroc. În urma noastră pădurile ard. Se-aude de-aici ţipătul vieţii. Ne-aşteaptă totuşi undeva o foaie de calendar pe care nu vom mai putea scrie nimic. Nu ți-e frică, vântule, de ochiul lui Dumnazeu?
Mi-aud copilăria ‘n amintire şi tresar. Tot n-a mucegăit. Se scoală tot cu păunii şi-alunecă pe drumurile satului cu ceaţa şi cântecul surorii, înnebunită într-o noapte. O spaimă mare ca un naufragiu îmi rupe inima în două. Cu un suflet mă ‘ndemn spre periferia cu îngeri a lui Dumnezeu, cu celălalt aş vrea să mă ‘ntorc flăcău în pădure. Orele sunt umede și au miros tare de cadavre uitate în ploaie.
Vântule, de ce te uiţi atât de trist la mine? Îţi pare rău că plec? O, nu-ţi fie teamă, că nu-i aproape mai nimic. E-adevărat: prin plămânul, vecin cu sahara inimii, agonizează un corb ca un prohod de toamne sinucise. Iar de pe perina pe саге-mі сulс alba oboseală a celor douăzeci de crini, luna soră de caritate îmi adună’n fiecare zori de zi sufletul roşu şi-l aruncă în latrină”.
*** George Petcu, Autoportret, 1939
Universul literar și artistic a scris la dispariția tânărului poet:
“Prima noastră însemnare s-ar cuveni încadrată în chenar negru, pentru că aceste două nume de poeţi sunt azi numai nume. Trupurile care le purtau au plecat dintre noi. Când mă gândesc că fraţii noştri Silviu Roda şi George Petcu au plecat pentru Marele Drum, o undă rece trece prin mine: sunt primii morţi ai tinereţii noastre, primii cântăreţi tineri ale căror lire vor rugini de azi încolo în păienjenişuri. Amintirile noastre sunt mult prea calde încă şi nu pot fi puse pe hârtie decât când le vom putea scrie la rece; azi, umbrele acestor morţi ai noştri sunt cu noi, pe drumul lumii. Poemele lor nici nu şi-au zvântat cerneala şi „Fata Morgana” lui George Petcu stă în lumina vitrinelor ca o carte a fiecăruia dintre noi. Iată de ce înmărmurirea mâinii cu care împingem condeiul, iată de ce lacrima care ne-a picat pe manuscris. Din iureşul acesta nebun al cotidianului, ridicaţi şi împinşi la fund de toate valurile, nu putem, azi, decât să vestim moartea acestor doi poeţi, înfrângerea stupidă a acestor două destine. Dar despre manuscrisul lui Silviu Roda și despre cele două plachete pe care truda şi sudoarea sângerată a lui George Petcu le-a dat Ia lumină, promitem că vom mai scrie aici şi aiurea. Îngenunchiem lângă aceste două albe cruci de mesteacăn…”
*** Universul literar, 29 aprilie 1939
Marin Cosmescu, unul dintre bunii lui prieteni, a scris:
“George Petcu nu s-a împotrivit destinului. I-a primit loviturile cu fruntea senină. Cu fiecare sforţare peste puterile lui fizice, îşi simţea sfârşitul mai apropiat. Şi nu se îngrozea, cunoscându-şi ereditatea. Pierderile membrilor din familia lui nu-l înspăimântau mai mult decât orice fapt divers. Nu-l preocupa nimic lumesc, ci se încăpăţâna să-şi trăiască primăvara vieţii sale cu închipuirea. Acolo sus, deasupra lumii acesteia stăpânită de demonul materialismului, el putea să întrevadă adevăratul sens al vieţii, cutivând idealul în sufletul său şi întreţinându-se cu iluziile. Când se cobora printre semenii săi, privea cu dezgust sclavismul convenţiilor sociale, ironiza mândria prostească a celor care-l ocoleau şi închidea ochii când goliciunea spirituală a omului i se arăta sub variate aspecte. George Petcu nu s-a gândit să scrie poezii „pentru toţi orbii pământului”. S-a tălmăcit doar pe sine, adolescentul rătăcit pe stepele Bărăganului în căutarea iluziei fata-morgana. Şi a murit înainte de a o găsi.
Viaţa lui a rămas ca o enigmă pentru prietenii şi colegii săi de facultate în clipa când i-a părăsit. Ca unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui George Petcu, i-am spus-o şi lui când trăia şi-o afirm şi acum, că ducea o viaţă dublă, secretă, prin una din feţele ei. Dar cum lui nu-i plăcea să se afle cine este, mă ruga adesea să nu vorbesc nimic despre el şi intimitatea lui colegilor ori prietenilor…
Dar munса lui migăloasă, nervoasă am putea zice, de laborator, din care au izvorât cele două volume de poezii ale sale şi alte creaţii literare pe care le-am găsit ascunse în manuscrise aproape ilizibile sau preocupările studioase din care se poate vedea necontenita lui foame de a cunoaşte, până în preziua morţii? Sunt capitole din romanul vieţii lui care aduc o limpede dezlegare enigmaticului, confuzului şi întunecatului George Petcu, pe care l-au cunoscut colegii şi admiratorii săi, capitole despre care nădăjduiesc să mă ocup pe larg, în viitor, urmărind prin aceasta recunoaşterea personalităţii literare a lui George Petcu şi aşezarea lui la locul cuvenit, în antologia liricii noastre”.
Despre poetul George Petcu au scris câteva rânduri emoţionante în «Decalogul» (anul IV, nr. 95, 10 Mai 1939, Bucureşti) Coriolan Gheţie, Ion Şiugariu, Ana Maria Toader, Ion Frunzeti şi George Meniuc.
“George Petcu era un tânăr mlădiu, ca un fir de secară, îngrijit îmbrăcat şi cu un zâmbet amar între buze. N-aş putea spune că în oboseala-i de pe faţă am citit, când venise la redacţia ziarului la care lucram să-mi ofere ultimul său volum de versuri, «Fata Morgana», un sfârşit atât de apropiat; o atribuiam nopţilor albe, scuturate peste manuale, începuseră examenele şi — din câte mi-a mărturisit — trebuia să renunţe chiar la recreaţiile de câteva minute. M-am convins însă că sufletul lui George Petcu este într-un continuu zbucium.
Sub haina elegant croită, dar nu atât de rezistentă pentru a înfrunta burniţa rece a lui noiembrie de pe străzile bucureştene, am bănuit o inimă prea de timpuriu crestată de înfrângeri. Drama aceasta lăuntrică, tăinuită de cuvinte, o trădau de altfel ochii, ochii aceia pe care George Petcu nu-i putea stăpâni şi care, în străfundurile lor, adunau cu fiecare zi noi cioburi de visuri…
Mort înainte de a se împlini definitiv ca poet, George Petcu rămâne totuşi un prisăcar de frumuseţi pe care n-ar trebui să-l uite istoria literaturii noastre, când va fi să ia în cercetare realizările generaţiei tinere contemporane.
Poezia lui este străbătută de o aleasă şi caldă sensibilitate, iar când îşi înmoaie peniţa în cerneala amurgurilor româneşti, George Petcu reuşeşte să închege acorduri de toată frumuseţea, cum sunt în această «Noapte de vară», pe care o credem cea mai bună bucată din volumul «Fata Morgana»:
Cădeau pe câmp ciorchinii amurgurilor clare
Şi turmele ‘nserării mugeau prelung în baltă,
Când din afundul lumii creştea o noapte naltă,
Cu paltinu ‘nstelării, în braţele amare!
Ce vinuri vechi din crama tristeţilor,
atunci,
Cădelniţau arome sub bolta grea de vară,
De se lăsa albastră, rodirea peste ţară,
Şi tremurau nostalgic luceferii prin lunci?
Tăcerile fertile de ‘mpotmolire brună
Svâcneau aprins în seva porumburilor crude…
Bătea un vânt de noapte prin ierburile ude
Şi-un nechezat sălbatec suia cu stepa’n lună…
Peste toate cântecele lui George Petcu stau aplecate loziile tristeţii. Chiar din literele mărunte ale autografului se desprinde ceva parcă tot mai amar, o presimţire poate, care, la această oră târzie, capătă proporţii sfâşietoare…”
*** Convorbiri Literare, 1939
Surse:
Convorbiri literare, Universul, Universul literar (1939)
Puteți citi și:
