HomeVizionariiScriitoriPanait Cerna, poetul stins la Leipzig, la doar 31 de ani

Panait Cerna, poetul stins la Leipzig, la doar 31 de ani

Panait Cerna

“…În odaie, linişte. Două făclii de ceară răspândesc la căpătâiul unui pat lumina lor de prisos, până când soarele de primăvară se uită pe fereastră şi le întreabă mirat: la ce lumina asta plăpândă, câtă vreme cutreier eu firmamentul vostru?… Flori, roze multe la căpătâiul, la pieptul, la picioarele unuia care doarme. O hârtie de pergament, mare, gigantică, cu litere de-o şchioapă, latineşti, tipărite de curând, de câteva zile — pe masa de scris: „Summis auspiciis regis augustissimi potentissimi Friderici Augusti… Panaitus Cerna, tradita dissertatione… et examine superato philosophiae doctor et bonarum artium magister creatus atque hac tabula publice declaratus est”, spune hârtia, adeverind titlul de doctor în filozofie tânărului „Panaitus Cerna”.

…Şi Panait Cerna, care a muncit ani de zile, conştiincios ca o albină, ca să ajungă în stăpânirea acestei hârtii, ca să o aibă când se va întoarce în ţara sa şi să o arate celor cari l’au trimis cu încredere în străinătate, Panait Cerna doarme — nu somnul nostru obișnuit, ci somnul de veci… Atât de tânăr şi atât de îndrăgit din partea morţii!

„Simţirea-şi gura morţii pe fruntea mea ferbinte !” a izbucnit odată poetul în poezia-mărgăritar: „Logodnă”, când şi-a văzut iubita dusă în faţa altarului, de altul, şi — acum, iată, dorinţa i s’a împlinit — gura morţii l’a sărutat…

Toată truda, toate visurile sale pentru viitor, toate nopţile sacrificate întru ajungerea unui singur, suprem scop — s’au prefăcut în nimic. Cât de brutală, cât de revoltătoare a fost soarta lui! Stai în faţa trupului neînsufleţit, dacă nu altfel, cu gândul, scrâşneşti dureros din dinţi: „Nu, neamul nostru n’are noroc !” şi durerea îţi este şi mai mare când acela care s’a dus ţi-a fost prieten, prieten adevărat…

L’am văzut pentru întâia dată în Bucureşti, după apariţia volumului „Poezii” (1910). Am avut o decepţie — sinceritatea îmi impune să o declar fără înconjor.

În urma poeziilor citite îmi închipuiam să dau de o faţă inspirată de poet, de o frunte larg boltită, de o înfăţişare care avea să oglindească cât se poate de bine meditaţiile lui Panait Cerna, poetul. Nimic din toate acestea — dimpotrivă, ca domnişoara care a plecat să se întâlnească cu Balzac, idealul ei visat, şi care a dat de un măcelar mastodont în locul scriitorului subţirel, aşteptat de fantezia ei sburdalnică — tocmai aşa am fost atins şi eu neplăcut întâlnind pe Cerna.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor, căci Cerna cel visat de mine era altul, iar Cerna cel din carne şi oase avea statura mică, umbla cu pas mărunţel, arunca priviri nervoase, îşi purta părul rebel, mic, vorbea la început cu graiul lipsit de cadenţa armonioasă dorită de mine. Un prieten care a stabilit drept axiomă experienţa sa: „Să te ferească Dumnezeu să vezi aievea pe scriitorii tăi favoriţi! Vei îndura decepţii amare!”, ar fi avut, în parte, dreptate şi aici, dar numai în parte.

Omul acesta mărunţel, de care nu-ţi venea să crezi că este Cerna, era altul îndată ce aveai prilej să vorbeşti mai multe cu dânsul. La început era îmbumbat la vorbă, încât răspunsurile sale dodonice nu te prea invitau să urmezi o conversaţie înfiripată pe jumătate — dacă câştigai însă prietenia lui, eraa schimbat cu desăvârşire. La primele întâlniri înainta greu conversaţia, dar cu cât ne întâlneam mai des, cu atât găseam mai multe şi mai multe puncte de mânecare pentru discuţii.

În Bucureşti, unde lucram la teza mea de doctorat, nu ne-am întâlnit de multe ori, cu atât mai des însă ne-am văzut în Lipsca, din toamna anului 1910 începând. Aveam acelaşi profesor de estetică şi pedagogie, pe profesorul Volkelt, şi Cerna plănuia tocmai să înainteze la dânsul teza sa de doctorat. Par’că-l văd şi acum pe Cerna îmbrăcat în haină neagră, de vizită — lucru foarte neplăcut poetului! — cum se duce şi vine de la Volkelt, profesorul drept, comunicativ şi iubit al studenţimei din Lipsca. Când era neliniştit, îşi frământa poetul mâinile şi se plimba în coridoarele universităţii, unde aşteptam sosirea profesorilor, la lecţii. De câte ori nu mi-a descris, pe îndelete, întreg planul conceput pentru teza sa grea şi interesantă: „Die philosophische Gedankendichtung”, (Poezia filozofică de idei), trecându-mi în revistă pe poeţii-cugetători mai remarcabili, după dânsul, vrednici de a fi tractaţi în teză!

Farmecul conversaţiei cu Panait Cerna zăcea tocmai în analiza aceasta amănunţită care ţi-o aducea înaintea ochilor. Motiva pro sau contra cu adânca sa pătrundere, înarmat cu serioase cunoştinţe de logică şi de estetică. Dacă trupul său n’ar fi fost atât de puţin rezistent, dacă sănătatea nu i-ar fi fost zdruncinată, ce mai profesor minunat de estetică ar fi avut Universitatea din Bucureşti!

Om cu o mare doză de simţ de responsabilitate — lucru atât de rar la literaţii noştri de astăzi! — păstra şi în aprecierile sale literare o oareşicare rezervă, conştiu fiind cât de greu este să-ţi dai verdictul asupra unui scriitor, care trăieşte încă şi evoluează pe zi ce merge. Punctul acesta de vedere însă nu-l reţinea să aibă un adevărat dispreţ faţă de reclama de bâlci a poeţilor minores gentium, cari voiau să-şi stabilească renumele dând cu coatele încoace şi încolo. De aici neparticiparea lui în ceata gâlcevitorilor literari, de aici ţinuta lui — bruscă pentru mulţi — faţă de ademenirile de a colabora la reviste minuscule, de aici ţinuta lui olimpică, în faţa criticilor săi, buni sau răi, cărora nu le da prea mare importanţă.

Panait Cerna

* * * Biografia lui se poate spune în câteva cuvinte. S-a născut în Dobrogea, într’un sat, lângă râul Cerna, acum 31 de ani, pe 25 septembrie 1881. Numele lui adevărat a fost Panait Stanciov. Tata, învățător, i-a murit înainte de a se fi născut dânsul, mama, săracă, de-abia avea din ce să trăiască. Studiile secundare şi le-a făcut la liceul „Nic. Bălcescu” din Brăila, apoi a cercetat Universitatea din Bucureşti. Pretutindeni elev bun, între cei dintâi. Dând ore de meditaţie, manifestându-se cu lucrări serioase la societăţile de lectură şi la seminarii, a atras atenţia profesorilor săi.

În Bucureşti a studiat filologia modernă şi filozofia. Dl Titu Maiorescu l’a luat sub scutul său când s’a convins despre realele calităţi ale elevului său. După terminarea cursurilor universitare din Bucureşti primeşte o bursă pentru străinătate, la insistenţa dlor Maiorescu şi Mehedinţi. Astfel studiază în Heidelberg, în Berlin şi în Lipsca, la profesorii Windelband, Erich Schmidt, Riehl, Foerster, Volkelt, anglistică, istoria filozofiei, estetică, istoria literaturilor europene, etc.

După o muncă încordată, conştienţioasă şi-a luat doctoratul cu distincţie în 25 Februarie a.c, cu teza amintită mai înainte. În privinţa publicării poeziilor sale a fost zgârcit.

La 18 ani a tipărit în „Revista modernă” poate prima sa poezie publicată: „Tristeţa Leonorei”. În „Sămănătorul” dlui Iorga au apărut poeziile care au atras atenţia publicului asupra poetului (…) Organul literar, în care şi-a publicat Panait Cerna poeziile în timpul din urmă a fost „Convorbiri literare”. N’a publicat mult nici aici, fiindcă cizela cu mare conştienciozitate, urmând sfatul poetului latin: să ţii în saltarul mesei cât mai mult cele scrise pe hârtie. În privinţa aceasta semăna cu marele său prieten Caragiale, care refăcea şi el, şlefuia de zeci de ori, până când primea fraza forma visată de dânsul. Dar nu numai felul de a scrie al acestor doi scriitori seamănă, ci îi lega deolaltă şi o alianţă de prietenie personală, care s’a potenţat cât timp a stat Cerna în Berlin şi în Lipsca. Am avut fericirea să fiu des în societatea celor doi dispăruţi şi am putut constata deseori grija părintească, prietenească, care o nutrea scriitorul mai bătrân „nenea Iancu”, faţă de scriitorul mai tânăr, Cerna.

Într’o scrisoare îmi scrie Caragiale, râzând părinteşte: „Spune-i lui Cerna să nu gândească decât în versuri, că ochii albaştri ai saxonelor sunt mai puţin primejdioşi decât cei negri ai brăilencelor noastre, îl salut şi doresc o vorbă bună de la el. Valete, pueri!”

Dorinţele „de vorbă bună” se înteţeau de câte ori Cerna nu scria din Lipsca şi grija Iui „nenea Iancu” era nespus de duioasă. Ceea ce îl deosebeşte pe Cerna de mulţi din scriitorii noştri de astăzi şi îl aduce în apropierea lui Caragiale este adevărata cultură literară, care şi-a însuşit-o în urma unei stăruinţe de fer. Mulţi din poeţii noştri tineri cred că este de ajuns să te fi „născut poet”, să ai o călimară şi un petec de hârtie, ca produsul inspiraţiei tale să fie, nici mai mult, nici mai puţin, „genial”. (…)

Cât de mult era cuprins de cea mai mare şi mai sfântă frenezie a artei şi afară de poezie, am putut-o pricepe odată foarte bine. Era concertul domnişoarei Cella Delavrancea, în Lipsca (8 Noemvrie 1910) şi Panait Cerna îşi îndreptase ochii săi mari cu „sălbateca lor tinereţe” (cum spune un critic al lui) spre arătarea nespus de gingaşă, de eterică, a pianistei române. Schumann, Chopin, Claude, Delbussy, Beethoven renăşteau sub puterea evocatoare a domnişoarei Delavrancea şi fiecare accent al baladelor, mazurcelor, etudelor şi sonatelor simţeam prea bine, eu, care mă aflam în apropierea poetului, cum îl cutreieră prin toţi nervii, cum îl frământă, cum îl zbuciumă, cum găseşte un teren ideal de rezonanţă.

Panait Cerna

În clipele acelea avea obiceiul să te prindă de braţ, să-şi încleşte în extaz mâna în braţul tău, întrebându-te parcă: simţeşti şi tu ceva din durerile acestea sfinte ale creaţiunilor măiestre? Şi alte daţi, de multe ori, simţeam, cutreierând muzeele sau asistând la concerte, cât de bine şi de adânc pricepe Cerna manifestaţiile artistice.

Îi plăcea o arie poporală cehă, care i-o fredonam câteodată în plimbările noastre. Aria este simplă, sfântă în simplitatea ei, dar nespus de dureroasă, par’că ar fi biografia unui neam întreg schinguit, a unui neam care lihneşte după libertate şi după lumină. Când dorea să se dea pradă gândurilor, mă ruga: fredonează-mi aria cehă şi Rosenthalul german din Lipsca vedea atunci pe doi tineri români cum se plimbă prin parc cu gândurile duse departe, căci durerea neamului ceh o împrumutam neamului nostru, care nici el n’are să se laude cu o viaţă meritată, în urma suferinţelor îndurate…

Odată, după o atmosferă de acestea plumburie, ne-am întors la cafeneaua „Münchener Hof” de lângă muzeul Grassi, locul nostru de întâlnire, după amiezile. Plana ceva în aer, încât instinctiv prevesteam că unul din noi va mărturisi ceva mai de seamă şi nu m’am înşelat: Panait Cerna şi-a aţintit ochii lui cuminţi asupra mea şi mi-a spus: „Multe am suferit în viaţă! Mizeria şi-a împlântat ghearele în tinereţele mele şi m’a făcut să plătesc înzecit, cu vlaga sufletului meu, traiul care-l purtam ca un condamnat. Nu-ţi poţi închipui câtă poftă de muncă a zăcut în trupul ăsta al meu! Eram mult mai musculos, mai bine legat, mai plin de viaţă! Să nu fi pătimit atâta, alt om aş fi astăzi! Tata mort, fără să-l fi văzut vreodată, mama — biata! — săracă, eu avizat să dau lecţii şi să învăţ în odăi reci, neprietenoase. Până să ajung la limanul verde, să capăt bursa, să pot să mă arăt şi eu la lume, am fost nevoit să trăiesc o viaţă de salahor, mai rău decât de salahor!

Multă vreme am locuit într’o casă de mahala, ocolită de oameni, fiindcă se dusese zvonul că ar umblă strigoii prin odăile ei. Îţi poţi închipui trai în toiul iernii, fără de foc, cu uşi care abia de se închid, cu ferestre lipite cu hârtie. De fier să fi fost, şi ţi-ar fi intrat frigul până ‘n măduvă. O, ce mai nopţi şi ce mai zile necăjite!

În sfârşit, i-a fost milă unui om de mine, era bogat şi bun de inimă şi mi-a dat mână de ajutor, Dumnezeu să-i răsplătească… Dar… să nu mai vorbim de asta… Poate că a fost bine şi aşa. Altfel cine ştie ce direcţie ar fi luat şi talentul meu. În tot răul este şi un bine.

Şi-acum este vorba să primească un monument Cerna, poetul care a flămânzit, el, căruia i-ar fi prins atât de bine un codru de pâine în anii tinereţei sale! Trupul lui neînsufleţit, după ce a fost frământat de boala care nu iartă — de ftizie — zace astăzi în cimitirul cel nou de la periferia oraşului Lipsca, în apropierea monumentului gigantic, ridicat în amintirea căderii lui Napoleon în 1813, lângă „Völkerschlacht denkmal”, lângă monumentul luptei popoarelor.

De aici înainte îşi vor aduce românii aminte şi de unul de-al lor, care a căzut în Lipsca, nu pe câmpul de luptă al încrucişărilor de spadă, ci pe câmpul de luptă al spiritului, învins de o soartă ingrată şi brutală. Se adună bani ca trupul acesta scump nouă să poată fi adus în România, să doarmă în pământul patriei.

Dacă apelez şi eu, de aici, de pe catedră, rugându-vă pe dumneavoastră să contribuiţi la fapta aceasta bună, românească, cred că nu depăşesc sfera mea de competenţă. Gândindu-ne la mânuitorii de condei care şi-au smuls din inimă ce-au avut a spune neamului, ne ridicăm în faţa conştiinţei noastre, căci un neam care vrea să trăiască trebuie să ştie preţui pe fiii săi mari. (…)”

*** Amintiri personale și biografie de Horia Petra-Petrescu, Revista Cosânzeana, 8 iunie 1913

Aceeași publicație scria:

“…Am vorbit de versurile nefericitului Cerna, şi altceva am voit să spun în acest articolaş. Am luat condeiul în mână sub obsesiunea unei viziuni de o adâncă melancolie. Trăeşte în ţara românească o biată bătrână pe care fiul ei a cântat-o în versuri duioase şi căreia străinătatea i-a păstrat odorul pe veci.

Mă gândesc la mama lui Panait Cerna, la această mamă care şi-a pierdut unicul copil, pe-acest copil care-i dăduse atâtea bucurii în viaţă şi atâtea speranţe în viitor. Voi toţi, care aveţi o mamă a cărei dragoste nepreţuită aţi încercat-o de atâtea ori, închipuiţi-o-vă pe sărmana bătrână şezând singură la lumina searbădă a lămpii, cu ochii înroşiţi de un plâns necurmat.

Gândiţi-vă la spasmul de desnădejde care o scutură de câte ori şi-aduce aminte de fiul ei şi de iluziile pe care le ţesuse ca o aureolă în jurul capului lui iubit, şi pe care o moarte neaşteptată le-a distrus ca un trăznet. Un spirit bogat cum a fost Panait Cerna e capabil să câştige multe amiciţii şi multe admiraţiuni. Prietenii lui ni-o dovedesc. Ei se pregătesc să-i ridice un bust de marmură şi să adune în volum operele lui nepublicate.

Ei ar mai avea însă o altă datorie de împlinit, de dragul amintirii aceluia care nu mai este: acea de a o mângâia pe nefericita lui mamă rămasă în lume ca într’un pustiu, de a stărui ca mizeriile materiale să nu se adauge nespuselor ei dureri sufleteşti. Insistaţi pe lângă cei în drept, voi prieteni ai lui Cerna, ca mama lui să nu sufere prea mult de neajunsurile brutale ale vieţii. Pentru această faptă, amicul vostru răposat v-ar mulţumi de sus, din cer, cu mai mare căldură decât pentru cele ce faceţi întru memoria sa.

(F. N., Revista Cosânzeana, 1913)

No comments

leave a comment