Grigoraș Dinicu s-a născut pe 3 aprilie 1889, la București, în cartierul Scaune, într-o casă modestă de pe strada Sfinților, și a fost fiul muzicantului Ionică Dinu. Tatăl său, foarte cunoscut și apreciat în epocă, era coleg de taraf cu Sava Pădureanu, un lăutar care cântase la curtea imperială de la Sankt Petersburg și fusese în turnee în Franța și Rusia. Mama copilului, Elena, era fiica celebrului naist Angheluș Dinicu și sora lui Dimitrie Dinicu, prim-violoncelist al Orchestrei Filarmonice din București, profesor la Conservator și unul dintre muzicienii foarte apreciați de regina Elisabeta. La câteva luni după nașterea lui Grigoraș, bunicul și tatăl au participat la Expoziția Universală de la Paris, iar interpretarea „Ciocârliei” de către taraful celor doi a fost, la acel moment, menționată în ziarele franceze.
George Costescu scrie în volumul său, Bucureștii Vechiului Regat: “Bucureștii ajunseseră și au rămas multă vreme orașul academic al lăutariei. Sediul “academiei” lor era celebra cafenea lăutarească de la răspântia străzilor Bolintineanu, Potcovari și Sfinților, local ținut de un bătrân, fost lăutar și el, pe nume Panait. Acolo își petreceau pe vremuri cei mai strașnici lăutari bucureșteni timpul lor liber, în fața unui pahar de ceai sau a unei cafele turcești și în așteptarea să le pice… o cântare, cum ziceau ei.
De altfel, mai toți lăutarii noștri cu faimă locuiau în mahalaua aceea, cunoscută ca atare, și care cuprindea partea de oraș de la Biserica Potcoavari (din spatele Spitalului Colțea) spre Caimata și Sf. Gheorghe; iar mai încolo, pe străzile Sfinților, Melodiei (nume dat parcă înadins) și Speranței, până la biserica lui Popa Chițu.
Dintre aceia, cată să însemnăm la locul cel mai de frunte pe neuitatul și neîntrecutul cântăreț din nai, pe Angheluș Dinicu, tatăl celor trei Dinici deveniți mari muzicieni ai țării noastre, socru al flautistului profesor Elinescu și bunic de pe mamă al neasemănatului Grigoraș, singurul care a păstrat locul de frunte în breasla lăutarească a orașului nostru, fiind în același timp un excelent și virtuos muzicant în înțelesul cel mai savant și mai modern al acestui cuvânt. Locuința bătrânească a acestora, din Strada Sperantei Nr. 4, dăinuiește și azi așa cum era atunci, și nu ne putem opri de a exprima speranța noastră ca onorata comisiune pentru nomenclatura străzilor acestui oraș își va aminti cândva de aceasta, spre bucuria celor ce poartă Bucureștilor o dragoste adevărată.
Angheluș Dinicu a fost cel mai înzestrat și mai desăvârșit cântător din nai pe care l-a avut țara noastră și breasla ei lăutărească. Faimoasa “Ciocârlie”, cocarda muzicii românești în toate manifestările ei din afară de hotare sau față de marile personalități ce ne vin dintr-acolo, a cărei melodie a fost schițată încă de pe vremea lui Barbu Lăutarul, a fost adăugită și desăvârșită de acest neîntrecut depozitar artistic al stilului curat al adevăratului cântec românesc. Când scotea Angheluș din buzunarul din dreapta al vestei lui boabele de fasole sau de mazăre uscată și le împărțea în țevile naiului său ca să zică o Ciocârlie, toată lumea adunată în localul unde cânta taraful lui încremenea cu paharul la gură, pentru ca apoi, la trilurile sfârșitului. să izbucnească în aplauze ce deveneau adevărate ovațiuni. Iar când se arăta el în toane bune și pentru muzica de Operă, și începea, cu acompaniamentul tarafului în surdină, să dea drumul vreunei “Fantezii” din Traviata, Rigoletto ori Trovatore sau Valsului din Faust înmărmurea literalmente lumea cu simțul lui muzical și cu preciziunea cu care le cânta numai după ureche, deoarece el nu învățase să citească notele muzicale.
Anghel Dinicu, staroste al lăutarilor bucureșteni din vremea lui, a fost (ca și nepotul lui, Grigoraș, care i-a urmat la aceasta demnitate de breasă), desfătătorul nelipsit al ospățurilor domnești și al boierimei bucureștene. De aceea el a fost ales sa formeze și să conducă orchestra românească ce a alcătuit, împreună cu Sava Pădureanu și cu Dinică Ciolac, acel celebru taraf în costume naționale ce atrăgea la Pavilionul românesc toată lumea ce a vizitat Expoziția Universală de la Paris în anul 1889, fapt înregistrat și de revista franceza L’Illustration” din octombrie acel an”.
Grigoraș a intrat inițial în corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” și mai târziu, alături de Trandafir, fiul cunoscutului lăutar Dobrică, a luat primele lecții de vioară le-a luat de la Moș Zamfir, un lăutar bătrân care i-a învățat să cânte „Doina haiducului”, „Lume, lume, soro lume”, „Arde foc la București” și „Ciocârlia”. Copilul a fost admis la Conservatorul de muzică din București, unde profesor era chiar unchiul lui, și unde a studiat vioara și compoziția în perioada 1902-1906, după ce fusese pregătit de pedagogul Carl Flesch.
La fel ca bunicul și tatăl său, a cântat la tradiționalul „târg al moșilor” și în localurile de la „Șosea”, iar în 1906 și-a dat examenul de absolvire pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră de Niccolo Paganini.
Timp de doi ani a avut contract cu Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, a devenit apoi solist al formației și, în același timp, șef de taraf la restaurantul-grădină de la „Bufet” (Bufetul de la Șosea), unde cânta în fiecare seară.
“Cine ascultă vioara lui Grigoraș, aude și vede în același timp muzica”, va scrie Alexandru Vlahuță despre măiestria tânărului muzician. Grigoraș Dinicu a cântat apoi timp de șase luni în restaurantul „Gambrinus” al lui Ion Luca Caragiale, dar și-a continuat studiile la Conservator, aprofundând repertoriul clasic cu profesorul Vasile Filip. În 1913 a încheiat un contract cu restaurantul lui Ionică Enescu, unde va cânta timp de 22 de ani și unde, printre spectatorii săi, se vor afla George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra sau Ioan Alexandru Brătescu-Voinești.
În 1916, la intrarea României în Primul Război Mondial, Dinicu a participat la concerte de binefacere în spitalele pentru răniți sau bolnavi de tifos exantematic, iar după război și-a format propriul ansamblu, împreună cu țambalagiul Vasile Budișteanu (tatăl lui Ionel Budișteanu). Regretatul muzicolog Viorel Cozma povestește că politicianul Victor Filotti i l-a prezentat la Budapesta lui Rácz Laci, cel mai cunoscut lăutar al Ungariei, supranumit „prințul lăutarilor”, iar acesta, după ce l-a ascultat, ar fi spus: “Dacă eu sunt prințul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.
Artistul a primit apoi un contract la Green Park Hotel din Londra, prezența sa fiind semnalată printr-o mare firmă luminoasă pe care scria “Grigoraș Dinicu, king of the gypsy players and his band”.
De la Londra, Dinicu a plecat la Monte Carlo, apoi în Franța unde a primit un contract la Ambassadeur, cel mai vestit restaurant parizian al epocii.
Întors în țară în 1932, Grigoraș Dinicu s-a alăturat Orchestrei Filarmonicii din București, dar a continut să cânte și la restaurantul „Continental”. Trei ani mai târziu muzicianul a urcat din nou pe scena Ateneului Român, interpretând, sub bagheta dirijorului George Georgescu, Concertul în sol minor de Max Bruch și, împreună cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach.
În 1937, Dinicu a fost invitat să cânte în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris și a devenit apoi concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte” din București, un ansamblu de 80 de instrumentiști sub conducerea dirijorului George Cocea.
În 1939 taraful lui Grigoraș Dinicu a fost ales să reprezinte România la Expoziția Mondială de la New York, iar muzicienii au fost însoțiți de această dată de Maria Tănase. Artiștii au rămas în America timp de patru luni, perioadă în care au cântat împreună la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, revenind în țară în septembrie, în momentul declanșării celui de al Doilea Război Mondial.
Grigoraș Dinicu s-a angajat apoi la restaurantul „Modern” din Sărindar, dar și-a continuat spectacolele în țară și în străinătate. În 1942, în timpul unui turneu la Ankara și Istanbul, a suferit un accident vascular cerebral în urma căruia a fost nevoit să renunțe la reprezentațiile artistice.
Ultima perioadă a vieții artistului a fost rememorată de fiul său, Grigore Dinicu, în “Memorii”:
“După succesul primelor seri la „Modern”, mai mulţi clienţi şi chiar noi, cei din orchestră, observarăm la Grigoraş Dinicu anumite stări de depresiune în timpul executării diferitelor piese, care ne făcură să ne întrebăm: ce are Grigoraş? Suferă? De ce?
Azi aşa, mâine aşa, şi lumea începu să-l privească pe Grigoraş cu multă compătimire, găsindu-l foarte obosit şi nesigur pe vioară.
Tata părea să evite prietenii şi cunoştinţele şi mereu spunea în familie:
— Ah, dacă aş avea cu ce să trăim, nu aş mai cânta. Sunt extenuat, nu mai pot. Din zi în zi cânt mai prost. Ce să mă fac? Dacă mă lasă mâinile, mă omor. Eu nu voi putea să trăiesc fără să cânt. Şi dacă trăiesc, şi să cânt ca acum, mai bine aş muri. Am ajuns să nu mai nimeresc arcuşurile şi dreapta nu mai are coeziune cu stânga. Sunt distrus!
Lumea venea la restaurantul „Modern” spre a-l vedea pe Grigoraş Dinicu ca pe o curiozitate. Era pentru prima dată când Grigoraş Dinicu îşi angajă un violonist care să-i cunoască bine repertoriul, spre a-l dubla. Cu angajarea acestui violonist, lucrurile s-au mai aranjat cât de puţin înspre bine, fiindcă mulţi dintre clienţii restaurantului îmi mărturiseau :
— Dacă ai şti ce rău ne făcea la toţi, când auzeam cântând pe Grigoraş Dinicu puţin cam fals, nu ştiam ce să mai credem.
Eram fericit în sinea mea când îl vedeam pe tata mai vesel. Atunci, în starea sufletească pe care o avea, cânta miraculos, ca întotdeauna, bine și frumos, ca după o oră, din nou să scadă. Cum se auzea dânsul că a greșit, se uita la Mihalache, contrabasistul, zâmbindu-i şi, în seara aceea nu mai cânta, spre a pleca devreme acasă.
La restaurantul „Modern” am concertat până în vara anului 1945, când acest local a devenit cantină. Începurăm să ne punem problema unde să ne mutăm. La Continental nu voia nici în ruptul capului. Alte restaurante nu mergeau pentru orchestra lui Grigoraş Dinicu.
Acasă apăreau lipsurile. Și astfel am stat fără să lucrăm vreo 3 luni până ce, într-o seară urâtă de octombrie, când eram pe punctul să ne culcăm, soneria ne vesti că cineva vrea să vină la noi. Am fost surprins când l-am văzut pe Fănică Paraschivescu, un cântăreţ care în cartierul Dorobanţi – Ştefan cel Mare avea un stagiu artistic de 20 de ani.
Sfios şi plin de respect, mă întrebă dacă poate vorbi cu maestrul. L-am invitat să aştepte. Dânsul era în pat şi se simţea obosit. A rugat să vină Fănică a doua zi, când doreşte, fiindcă va fi acasă toată ziua. Mai curios, îl reţinui şi-l întrebai despre ce este vorba:
— M-a trimis Dobrică, patronul restaurantului Velodrom, pentru a propune maestrului, dacă dorește, să cânte la dînsul.
Îmi luai la revedere de la Fane și-i promisei ca în cazul când tata va accepta propunerile domnului Dobrică şi el să facă parte din orchestră.
După ce îi spusei lui Grigoraş Dinicu noua veste, nu se prea bucură, dar îmi spuse:
— În tot cazul, sunt aproape de casă și asta contează foarte.
A doua zi, seara, pe la vreo 8 jumătate — 9, apare Fane împreună cu Râul (eminent cântăreț al epocii sale), încercând într-un fel sau altul să-l convingă pe Grigoraş Dinicu de frumuseţea restaurantului, ca şi de condiţiile materiale ce s-ar fi putut obţine de la domnul Dobrică, patronul de la Velodrom.
Eu tăceam, fiindcă nu înţelegeam să-l influenţez pe tata cât de puţin în noua perspectivă de a începe undeva un nou angajament. În sfârşit, după vreo 20 de minute, Grigoraş Dinicu se lăsă convins şi spuse:
— Eu merg, însă să ştiţi că nu am voie să întârzii, să nu încercaţi să mă reţineţi, fiindcă voi pleca imediat după ce voi vorbi cu patronul Velodromului. Ne-am înţeles?
Dar cei doi nici nu apucară să răspundă, că Grigoraş Dinicu continuă, de data aceasta la adresa mamei mele:
— Aurico, hai cu mine. În timpul cât a lipsit în seara aceea, rămas singur, îmi făceam fel de fel de presupuneri şi planuri. Orchestra ne era ca şi destrămată. Vasile Budişteanu începuse să cânte cu fiul său, Ionel Budişteanu. Mihalache cânta nu ştiu cu cine. Munteanu, violoncelistul, era şi el, la fel ca noi, fără angajament. Ca violonist-ajutor al lui Grigoraş Dinicu ne gîndeam să-i propunem ideea lui Costică Dinicu, care şi el cânta, dacă îmi aduc bine aminte, la restaurantul Wilson, sau la Balota. Va renunţa, oare, spre a-l ajuta pe Grigoraş Dinicu sau nu?
În fine, m-am trezit din gândurile acestea negre când am auzit telefonul sunând. Recunoscui vocea lui Grigoraş Dinicu care-mi spuse:
— Vino aci imediat. Bucuria acestui apel m-a făcut aproape să sar în sus de bucurie. Știam că acceptase propunerile domnului Dobrică. Când am ajuns acolo, mi-a făcut o foarte frumoasă impresie mobilierul restaurantului, locul unde era aranjată orchestra şi, mai cu seamă, curăţenia ce domnea peste tot.
La masă, împreună cu Grigoraş Dinicu, era patronul şi soţia sa, femeie de o energie excepţională care nu a dezminţit-o în tot timpul cât am cîntat la Velodrom.
Se fixase ca ziua de începere să fie pe 26 octombrie 1945.
Reclama şi publicitatea ce a făcut-o domnul Dobrică a ajutat mult, fiindcă în seara debutului, când ne-am prezentat la serviciu, toate mesele erau ocupate sau reţinute de diferiţi clienţi cunoscuţi nouă şi toţi doreau să-l asculte din nou pe Dinicu, care nu mai cântase de 4 luni. Succesul a fost mare ca de obicei şi restaurantul Velodrom devenise unul la modă în acel sezon.
Toţi eram mulţumiţi, dar iată că iarna şi intemperiile ei obligară clientela să se rărească. Restaurantul Velodrom mergea totuşi bine, deşi se întâmpla uneori, când era câte un viscol mai mare, ca în seara aceea să nu se facă, cum se spune popular, nici saftea.
În serile de criză deveneam noi clienţii restaurantului, consumaţia căpătând-o la jumătate preţ, iar domnul Dobrică ne oferea gratuit câte o surpriză, spre a ne flata şi în acelaşi timp a ne obliga.
Astfel am cîntat la Velodrom pînă la 13 noiembrie 1947”.
În 1947 artistul a început să se plângă de dureri intense la gât, iar medicii i-au dat un diagnostic crunt: cancer al laringelui. A fost supus unei intervenții chirurgicale, dar starea lui s-a agravat. În același an a asistat cu mare bucurie la concertul aniversar organizat la Ateneu la împlinirea a 40 de ani de activitate, eveniment la care au cântat Maria Tănase, Ioana Radu, Rodica Bujor, Ion Luican și Nicu Stoenescu.
Grigoraș Dinicu a murit pe 28 martie 1949 la București și a fost înmormântat cu mare jale la Cimitirul „Pătrunjel” (redenumit apoi „Reînvierea”) din cartierul Colentina, foarte aproape de mormintele lăutarilor Sava Pădureanu, Cristache Ciolac și Costică Pompieru, în cavoul familiei, unde fuseseră înhumați bunicul și părinții săi. La ceremonia funerară la care au participat sute de bucureșteni, Orchestra „Barbu Lăutaru” condusă de Ionel Budișteanu a cântat, în memoria lui, „Hora staccato”, compoziția artistului din 1906.
Surse:
George Costescu, Bucureștii Vechiului Regat, Editura Universul, 1944
Viorel Cosma, Figuri de lăutari, Editura Muzicală, 1960
Grigore Dinicu, Memorii, 1978
