Nicu Buică, un lăutar uitat

Născut pe 11 noiembrie 1887 în Slatina, într-o veche familie de lăutari, Nicu Buică a fost crescut de un unchi care l-a introdus în lumea muzicii. Muzicologul Viorel Cosma menționează că la doar șapte ani cânta la berăria „Bazilescu” din Craiova, iar la vârsta de 14 ani a ajuns la București și a fost înscris la clasa de vioară a lui Carl Flesch de la Conservator.

La scurt timp după absolvire, Buică s-a căsătorit cu Elvira Pop Florantin, fiica profesorului de filozofie Ioan Pop Florantin, și s-a mutat la Paris, unde lăutarul din Slatina a primit titlul de „Mare maestru al viorii” acordat de către Conservatorul din Paris și un angajament la Teatrul „Alhambra”.

În 1911, la vârsta de 24 de ani, Buică s-a alăturat orchestrei unchiului său la restaurantul „Cafe-Schtieber” din Viena, apoi a primit angajamente la hotelurile „Wagner” și „Quarnero” din Rusia.

În 1914, odată cu începutul Primului Război Mondial, a revenit în România și a avut un mare succes cântând la restaurantele „Cișmigiu”, „Enescu”, „Grădina Otetelișeanu” și „Iordache”.

Constantin Tănase își amintea că, împreună cu Buică, George Enescu, Maria Ventura și Marioara Cinsky, colinda în perioada războiului spitalele cu soldați răniți pentru a le mai mângâia suferința:

“Ah, ce timpuri!… Ce timpuri îmi aminteşte Buică ăsta!… Au trecut mulţi ani de atunci! El a rămas cu părul tot negru, eu am albit! E şi multă vreme! 12 ani, Mitică, nu e glumă! Colindam spitalele şi descreţeam frunţile răniţilor, nu eram numai eu singur!… Maria Ventura de câte ori n-a recitat versuri la spitale? Toţi artiştii de seamă îşi dădeau concursul… Eh, ce timpuri!

Şi după o mică pauză, Tănase îmi zise cu vorbe acompaniate de arcușul lui Buică:

— Să-ți spun o amintire foarte frumoasă pe care o am din vremurile acelea. Era cam prin ajunul Crăciunului… Eu spuneam versuri sau cântam cuplete nostime, d-na Maria Ventura recita poezii patriotice, Marioara Cinsky cânta romanţe. Ion Manu spunea monoloage vesele.

După cum vezi, programul era destul de variat şi de o reală calitate artistică.

La un spital, după ce am desfășurat tot programul nostru, eu m-am apropiat de un soldat ţigan, rănit grav la mână.

— Ce ai, camarade?

— Ce să fie, camarade! Un vultur nemțesc s-a murdărit pe mâna mea! (vulturul era aeroplanul).

— Ei? Ţi-a plăcut serbarea de azi…

— Da!

— Ţi-a plăcut ce frumos a spus versurile d-na Ventura?

— Îhî!

— Dar cum a cântat romanţele d-na Cinsky?

— Mişto!

— Dar ce ți-a plăcut cel mai mult?

Țiganul, mă privi cu ochi mari de întuneric și mă întrebă sfios:

— Dar nu te superi când ți-oi spune?

— Nu…

Țiganul făcu o mică pauză și apoi zise ferm:

— Ăl mai mult plăcut lăutarul de colo. Ah, bine mai știe să vrăjească din vioară… Lăutarul era George Enescu!”

În 1918, Nicu Buică a participat la un recital alături de George Enescu la Teatrul Național din Iași, iar în 1921 a plecat în Turcia, unde a organizat o orchestră simfonică foarte apreciată ce cânta la „Petit Champs-Theatre”. În perioada 1922-1930, și-a schimbat repertoriul, renunțând la cântecele populare românești și a avut apoi turnee notabile la Londra, la Paladeum Theater, la Nisa, la Hotel Savoy, și la Bruxelles.

În ultima perioadă a vieții, Nicu Buică a cântat în Germania, la München și Dresda. Muzicianul a încetat din viață în noiembrie 1932 la București. Scriitorul Cezar Petrescu scria la acel moment:

„Cum era şi de aşteptat, Buică murit sărac. Din ziua când a căzut la pat şi n-a mai putut cânta, n-a mai avut nici ce să mănânce. Şi-a lăsat copiii pe drumuri. Copii de-o şchioapă, care n-au învăţat încă să prindă vioara sub bărbie şi arcuşul între degete. Atunci am văzut această admirabilă solidaritate de breaslă care ar putea fi socotită pentru unii ca o mustrare. Singurul ,,concurent”, dacă se poate spune așa, al lui Buică, mai norocos şi mai chibzuit, Grigoraş Dinicu, înmormântându-şi el, pe a lui cheltuială, fratele de vioară, purtând el grija orfanilor, zbătându-se să le găsească un adăpost.

Pentru noi, ceştilalţi, cu aroganţă cocoţaţi în turnul de fildeş al artei înalte unde ne izolăm cu egoismul căruia căutăm epitete sublime şi justificări laşe, stăruinţa modestului Grigoraş e o lecţie usturătoare. L-am întâlnit, aşa cum l-am regăsit altădată prin ţări străine, şi el, care nu ne-a cerut niciodată atunci să pomenim ceva despre succesele lui de la Londra, Paris sau Monte-Carlo, ne-a rugat de astădată să-i fim de-un ajutor, pentru a pune la adăpostul mizeriei copiii lui Buică. O facem cu toată inima, apelând la cititorii ,,Curentului” să subscrie la acest ajutor. Şi o începem cu modestele noastre puteri şi cu prietenii cei mai de aproape.

Au subscris pentru orfanii lui Buică: Pamfil Şeicaru – 500 lei, Cezar Petrescu – 500. Sumele se vor trimite la adresa d-lui Grigoraş Dinicu, restaurantul Enescu”. (Cezar Petrescu)

Criticul de teatru Ioan Massof, care îl cunoscuse în ultima perioadă a vieții, scria despre muzician:

„A murit Buică, lăutar virtuos, despre care generația mea nu prea ştie multe. Simpla întâmplare a făcut să stau mai mult de vorbă cu Buică anul trecut, cam pe vremea aceasta. La Craiova, mă aflam la aceeaşi masă cu maestrul Enescu, d. Cohen, impresarul maestrului, şi dl. A. de Herz, directorul Teatrului Naţional.

Buică, angajat al localului, cânta. Pe mine, nu prea priceput în ale muzicii, m-a entuziasmat jongleria lui Buică, cânta cu un pahar pe căluş, imitând vocea nazală a cântăreţilor de strană sau cânta pe o singură coardă.

Buică mi-a vorbit apoi despre vremurile de glorie ale lăutarilor, despre lăutarii „de Scaune“ sau „lăutarii de Sfinţi”. Pe vremea aceea, lăutăria era o meserie din tată în fiu. Cum se făcea băieţaşul mai măricel, tat-su îi punea vioara în mână şi începea să-l dăscălească. Avea ureche bună şi „prindea“ imediat.

Oamenii de vază şi boierii de pe vremea aceea nu înţelegeau chef fără „Jărba lui Colţatu “ şi „Hora lui Valorică“. Cu ocazia Expoziţiei de la Paris din anul 1889, Prinţul Bibescu a luat iniţiativa construirii unui restaurant pur românesc, luând ca model restaurantul lui Iordache din Covaci trimiţând şi două tarafuri de lăutari, fiecare compus din opt persoane, unul condus de Dănică Ciolac şi celălalt de Sava Pădureanu. Tarafurile acestea s-au bucurat de un succes atât de mare, încât li s-a decernat premiul întâi şi aşa a început să se ducă vestea de tarafurile lăutarilor români. Au fost chemaţi lăutarii noştri în America şi chiar în Africa. Pe la 1890, au început să se înscrie lăutarii la Conservator.

Erau vremurile când chefurile boierilor ţineau zile şi nopţi întregi şi, după ce se prindea la chef, boierul era prieten bun cu lăutarul şi dacă-i spunea „zi-i, ţigane!”, o spunea din dragoste.

Ţinea lăutarul pe genunchi şi îi punea în paharul cu şampanie cocoşei de aur. Şi „baragladina” cânta cu „glangorie” tot repertoriul naţional, „Dulce Bucovină” şi „Gândul meu la tine zboară“.

Dar chefurile la Marghiloman şi de la Nicu Filipescu? Spuneau lăutarii bătrâni că, după masa boierilor, doamna Filipescu în persoană servea lăutarii cu aceleaşi mâncăruri şi masa era acoperită cu flori.

Astăzi avem foarte mulţi lăutari şomeuri. Totuşi, numărul celor fără ocupaţie este în descreştere. Se pare că a trecut furia „jazz-urilor” — un pianist şi un saxofonist.

Cine frecventează localurile de noapte observă o nouă formaţie a orchestrelor şi anume îndepărtarea unor instrumente inutil de zgomotoase. De altfel şi noile „şlagăre” nu cer pentru executarea lor puzderia de sunete ţipătoare de anii trecuţi. Pe Buică să-l odihnească Dumnezeu în pace şi să-i cânte şi lui serafimii, aşa cum a cântat şi el altora”.

*** loan Massoff, Rampa, noiembrie 1932

Tot în noiembrie 1932, ziarul Dimineața scria despre lăutarul astăzi uitat:

“O Informaţie laconică spune că îndurerata soţie anunţă încetarea din viaţă a lui Nicu Buică, violonist virtuos, în vârstă de 45 de ani. Nu ştiu dacă a mai fost mare numărul acelora care, la citirea acestei triste veşti, şi-au putut spune că un artist de mare talent, unul din acei muzicanţi a căror simţire înlocuieşte cele mai bune şi mai îndelungate studii, s-a stins.

Buică a fost, în ce priveşte vioara, un autodidact. Târziu a învăţat şi partea teoretică a muzicii şi a instrumentului său. Şi după aceasta i-a rămas neştirbită partea primară a artei sale. Teoria nu a putut nici distruge, nici diminua ceea ce era talentul născut. Astfel el a putut îmbina virtuozitatea cu calităţile şi defectele lăutarului.

Înţelegea şi putea executa cele mai grele bucăţi din repertoriul clasic. Nu mai sunt mulţi aceia care ştiu că Ysaie, celebrul violonist belgian, se ducea să asculte pe Buică ori de câte ori venea la Bucureşti şi că avea o adevărată admiraţie pentru acest talent nativ. Buică executa cu mare pasiune şi cu o pricepere superioară muzica populară românească şi muzica cu ritm înaripat care formează repertoriul lăutarilor noştri.

În plus, moştenise de la aceştia pasiunea minunăţiilor şi isprăvilor pe vioară. El nu avea sobrietatea lui Grigoraş Dinicu, cu care începe o nouă linie în tradiţia lăutărească. Buică se complăcea în acte de jonglerie şi în capitole violinistice. În special cânta cu un singur fir din părul arcuşului şi manifesta astfel uimitoarea sa dexteritate şi stăpânire tehnică. A cânta cu un fir şi a cânta pe o strună era pentru el o jucărie, pe care o repeta de mai multe ori în toate serile și care arata că pentru dânsul vioara nu avea nici un mister şi nu oferea nici o dificultate.

A cântat multă vreme la Iordache. Apoi a călătorit mult prin străinătate şi a dispărut aproape din amintirea bucureştenilor. La Paris şi la Londra, la Berlin şi la Viena, pretutindeni a recoltat succese mari. S-ar fi putut devota sălilor de concert şi cine ştie ce mare ar fi ajuns. A preferat să rămână lăutar. Cine ştie? Poate fiindcă cunoştea limitele talentului său. Mai probabil poate fiindcă îi plăcea contactul imediat ce-l avea, ca simplu lăutar, cu publicul ce-l admira şi-l iubea. În fine, poate că a intervenit şi eterna chestiune bănească.

…Acum e mort şi nu va mai scoate din instrumentul său acele sunete care, cum spune românul, mergeau drept la inimă şi vrăjeau, îmblânzind cele mai impulsive şi violente caractere. Câteva plăci de gramofon au păstrat, desigur imperfect, o vagă amintire a artei acestui de Dumnezeu binecuvântat muzicant”.

“Ciudată breaslă! Pe când noi ne zbatem, ne frământăm, ne urâm, lovim zilnic cu cruzime unul în celălalt, muzicantul — parcă desprins de această lume şi inspirat de un geniu divin — vine să ne însenineze dacă suntem trişti, să ne înduioşeze când viaţa începe să ne împietrească inima, să ne ridice în alte sfere, unde parcă sub bagheta magică a artistului vrăjitor au dispărut meschinăriile vieţii pământeşti.

Făceam aceste reflexii pe când aşteptam pe Grigoraş Dinicu, apreciatul şi cunoscutul nostru violonist, pe care ţineam neapărat să-l întâlnesc.

— Voiţi, maestre, să-mi daţi câteva amănunte din viaţa violonistului Nicu Buică, mort de curând?

— L-am cunoscut bine, am fost prieteni… Dar prea multe nu aş putea să vă spun despre dânsul, deoarece eu am preferat să rămân la Bucureşti, iar el a cutreierat lumea întreagă… Totuşi, cu cea mai mare plăcere vom sta de vorbă peste câteva zile…

Vineri seara, Grigoraş Dinicu, care în fiecare seară face apostolatul muzicii fiind auzit într-un local public din Bucureşti împreună cu taraful său, va dezerta de astădată — prin excepţie ! — de la post…

În acea seară maestrul va urca estrada Ateneului, pentru a executa — în calitate de solist — concertul de Mendelsohn, împreună cu orchestra Filarmonicii.

Nu mi-a pomenit nimic despre acest concert. Dar cu modestie mi-a spus că are de lucru câteva zile… Și că mă va căuta la ziar… Să aşteptăm deci vizita maestrului.

Am căutat să-l văd şi pe d. Barbu Dumitrescu, despre care mi s-a spus că este unul dintre cei ce au cântat în taraful lui Buică.

— Nicu Buică a făcut furori la Londra, la Berlin, la Paris, la Constantinopol… A fost şi prin Rusia, ne spune Barbu Dumitrescu.

Îi plăcea mult să călătorească, dar a cântat şi în România, în diferite oraşe. La Terasa Oteteleşanu, în Bucureşti, orchestra lui constituia odinioară punctul de atracţie.

Natură nomadă, neastâmpărată, mult timp nu putea rămâne în acelaşi loc, oricât succes ar fi avut.

Era la Cernăuţi. Taraful lui Buică atrăgea toată lumea muzicală într-un local din centrul oraşului. Totuşi patronul, un analfabet muzical, îşi permitea să facă mereu fel de fel de observaţii şi să dea sfaturi:

— Ar fi nevoie de un clarinetist… Mai e nevoie de o tobă…

Maestrul era foarte plictisit. Ca să scape de dânsul, a adus într-o zi din Bucureşti un clarinetist, excelent muzicant, şi un bun „jazz-ist“.

La primă repetiţie, patronul a ţinut să asiste, dându-şi aere de mare cunoscător:

— Apoi văd că clarinetistul nu cântă!

— Are pauză acum… îi explică Buică.

— Bine, domnule Buică, de-asta dau eu parale? Să cânte mereu… Cum așa? I-am plătit trenul de la București până aci pentru ca să stea degeaba? Ce înseamnă asta?

Buică începuse să se enerveze, dar nu spunea nimic. Încurajat de tăcerea șefului orchestrei, patronul urmă:

— E criză, domnule Buică… Nu-mi mai convine… Vom scădea lefurile… Nu mai merge aşa… Apoi muzicanţii ăştia ai dumitale nu prea sunt grozavi. Pianistul cântă mereu la mijlocul pianului… Aveam unul care umbla iac-aşa cu mâinile… de la un capăt la celălalt şi încrucişa mereu braţele… Iar ăla cu toba, al d-tale, nu face două parale… Am avut unul care mânca foc, mânca jăratec şi arunca pe sus toate alea…

Buică se făcuse roşu de mânie.

— Apoi să-ţi arătăm şi noi ce ştim, zise maestrul.

Şi apucând o sticlă de şampanie: Paaac!… o zvârli in mijlocul unei oglinzi mari de perete, care se făcu ţăndări. În aceeaşi seară, taraful lui Nicu Buică părăsea cu trenul oraşul, luând din nou drumul pribegiei.

Altădată Buică se afla într-un oraş din nordul Moldovei, la o petrecere într-o casă veche boierească.

Toată lumea era într-al noulea cer, încălzită de arta maestrului şi a colaboratorilor săi.

Un boier mai bătrân luă — după moda veche — un pahar de vin roşu şi puse câteva monete de aur înăuntru. Apoi mai puseră şi alţii.

— Ţine!… spuse boierul moldovean întinzând lui Buică paharul.

— În sănătatea d-voastră, boieri! răspunse Buică din toată inima, ridicând paharul.

Apoi, fără se dea atenţie banilor de pe fund, depuse paharul, neatins de buzele sale, pe tava unui lacheu, care tocmai trecea pe lângă dânsul.

*** Dimineaţa, decembrie 1932