Isabelle Bogelot s-a născut pe 11 mai 1838 la Paris și a fost fiica lui Antoine André Cottiaux, un comerciant de bumbac, și a Mariei Anne Thérèse Cottiaux. Rămasă orfană la vârsta de doi ani, după ce tatăl ei a murit în 1840 și mama – doi ani mai târziu, Isabelle a fost adoptată de Maria Deraismes, una dintre primele franțuzoaice care au luptat pentru drepturile femeilor în acea epocă, și de sora acesteia, Anna Féresse-Deraismes.
Pe 7 mai 1864, Isabelle s-a căsătorit cu Gustave Bogelot, care era avocat la Curtea de Apel din Paris, cuplul având doi copii. Bărbatul a scris mai multe lucrări pe tema vieții în penitenciare și a fost foarte implicat în activitatea filantropică.
Deși știa din familia adoptivă cât de complicate erau problemele femeilor, iar mai târziu a aflat despre dramele sociale ale acestora de la soțul ei, Isabelle Bogelot a declarat că avut o „revelație filantropică” de-abia în 1876, când soțul i-a adus un buletin al “Œuvre des libérées de Saint-Lazare”.
Atunci a realizat că este de datoria ei să se dedice situației femeilor aflate în închisoare. Două zile mai târziu, a participat la o întâlnire a unei societăți de caritate și le-a cunoscut pe Émilie de Morsier și Sarah Monod, două militante feministe foarte cunoscute la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Societatea pentru femeile eliberate din Saint-Lazare a fost creată în 1870 de Pauline Grandpré și a avut drept scop sprijinirea femeilor și a copiilor care își ispășiseră pedepsele în închisoare, pentru a-i proteja de eventualele recidive. Închisoarea Saint-Lazare, care fusese inițial o leprozerie, a fost în 1632 donată Congregației Sfântului Vincent de Paul, în această perioadă devenind loc de detenție pentru persoanele care “aduseseră rușine” familiilor lor.
Clădirea a fost transformată în închisoare în timpul Domniei terorii, în 1793, apoi în închisoare pentru femei la începutul secolului al XIX-lea. Numai în 1837, de exemplu, un număr de 11.063 de femei și fete fuseseră încarcerate aici. În 1838, la inițiativa baronului Delessert, pe atunci prefect al poliției din Paris, custodia deținutelor a fost preluată de femei, fiind încredințată Congregației Marie-Joseph, cunoscută ca Surorile închisorilor.
În jurul anului 1857 penitenciarul, aflat în administrația prefecturii de poliție, avea 1.300 de femei internate și era împărțită în trei secțiuni principale. Prima era dedicată inculpatelor și condamnatelor, a doua era loc de pedeapsă temporară, dar și spital pentru prostituate, iar a treia găzduia fetele tinere care erau fie condamnate de justiție pentru fapte mai puțin grave, fie trimise aici pentru o corecție chiar de familiile lor, cu acceptul unui judecător.
Din 1883, Isabelle a creat, din banii ei, adăposturi temporare pentru a găzdui femeile la ieșirea din închisoare, iar asociația pe care a înființat-o a fost recunoscută ca organizație de interes public pe 26 ianuarie 1885.
Războiul franco-prusac a determinat-o să se implice în ajutarea militarilor răniți, astfel că în 1886 s-a înscris la școala de asistente medicale, obținând și o diplomă de paramedic anul următor.
Restul vieții și l-a dedicat cauzei femeilor oropsite, implicându-se în inițierea unei legislații specifice pentru femei, în promovarea igienei, a educației și a asistenței de urgență. Isabelle Bogelot a murit pe 14 iunie 1923 la Boulogne-Billancourt, la vârsta de 85 de ani.
