Isabelle Bogelot s-a născut pe 11 mai 1838 la Paris și a fost fiica lui Antoine André Cottiaux, un comerciant de bumbac, și a Mariei Anne Thérèse. Rămasă orfană la vârsta de doi ani, după ce tatăl ei a murit în 1840 și mama – doi ani mai târziu, Isabelle a fost adoptată de Maria Deraismes, una dintre primele franțuzoaice care au luptat pentru drepturile femeilor în acea epocă, și de sora acesteia, Anna Féresse-Deraismes.
Pe 7 mai 1864, Isabelle s-a căsătorit cu Gustave Bogelot, care era avocat la Curtea de Apel din Paris, cuplul având doi copii. Bărbatul a scris mai multe lucrări pe tema vieții în penitenciare și a fost foarte implicat în activitatea filantropică.
Deși știa din familia adoptivă cât de complicate erau problemele femeilor, iar mai târziu a aflat despre dramele sociale ale acestora de la soțul ei, Isabelle Bogelot a declarat că avut o „revelație filantropică” de-abia în 1876, când soțul i-a adus un buletin al “Œuvre des libérées de Saint-Lazare”. Atunci a realizat că este de datoria ei să se dedice situației femeilor aflate în închisoare. Două zile mai târziu, a participat la o întâlnire a unei societăți de caritate și le-a cunoscut pe Émilie de Morsier și Sarah Monod, două militante feministe foarte cunoscute la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Societatea pentru femeile eliberate din Saint-Lazare a fost creată în 1870 de Pauline Grandpré și a avut drept scop sprijinirea femeilor și a copiilor care își ispășiseră pedepsele în închisoare, pentru a-i proteja de eventualele recidive. Închisoarea Saint-Lazare, care fusese inițial o leprozerie, a fost în 1632 donată Congregației Sfântului Vincent de Paul, în această perioadă devenind loc de detenție pentru persoanele care “aduseseră rușine” familiilor lor.
Clădirea a fost transformată în închisoare în timpul Domniei terorii, în 1793, apoi în închisoare pentru femei la începutul secolului al XIX-lea. Numai în 1837, de exemplu, un număr de 11.063 de femei și fete fuseseră încarcerate aici. Un an mai târziu, la inițiativa baronului Delessert, pe atunci prefect al poliției din Paris, custodia deținutelor a fost preluată de femei, fiind încredințată Congregației Marie-Joseph, cunoscută ca Surorile închisorilor.
În jurul anului 1857, penitenciarul, aflat în administrația prefecturii de poliție, avea 1.300 de femei internate și era împărțită în trei secțiuni. Prima era dedicată inculpatelor și condamnatelor, a doua era loc de pedeapsă temporară, dar și spital pentru prostituate, iar a treia găzduia fetele tinere care erau fie condamnate de justiție pentru fapte mai puțin grave, fie trimise aici pentru o corecție chiar de familiile lor, cu acceptul unui judecător.
Din 1883, Isabelle a creat, din banii ei, adăposturi temporare pentru a găzdui femeile la ieșirea din închisoare, iar asociația pe care a înființat-o a fost recunoscută ca organizație de interes public pe 26 ianuarie 1885. Războiul franco-prusac a determinat-o să se implice în ajutarea militarilor răniți, astfel că în 1886 s-a înscris la școala de asistente medicale. În următorii ani s-a implicat în mișcarea internațională de emancipare a femeilor, participând la conferințele organizate la Basel (1884), Roma (1885), Washington (1888), Paris (1889) sau Chicago (1893).
Nici femeile din România nu au așteptat mult pentru a adera la feminism, iar dezbaterea din societatea românească nu a cruțat tendințele de independență ale doamnelor de la București. Ziarul Evenimentul din decembrie 1896 publica, sub titlul: “Feminism, chestiunea la ordinea zilei: Femeile emancipate – cultură ori căsătorie?“, un articol care se voia o analiză echilibrată, în acord cu tendințele internaționale:
“Anul 1896 a aparținut aproape exclusiv chestiunii femeiești; patru sau cinci congrese au fost ținute in țările civilizate, destinate acestei crize. În teatru câteva piese cu mare răsunet au adus chestiuunea in fața publicului. Ziarele și revistele „feministe“ s-au înmulțit, iar literatura tuturor țărilor mari s-a îmbogățit cu opere de valoare având ca subiect aceeași cauză a emancipării sexului.
Chestionarele lansate in Franța, Anglia și Germania au întrunit părerile oamenilor mari, savanți și literați, și pretutindeni s-a recunoscut că femeia trebuie să fie primită să lupte, după dorința și interesul ei, alături de bărbat, pentru existență. Dintre răspunsuri, relativ la diversele studii și ocupații intelectuale, singură medicina, după mulți savanți, germani mai ales, ar fi mai puțin accesibilă sexului slab, cu deosebire chirurgia.
Cu toate acestea, un profesor de la Goettinge e de părere ca femeile, mulțumită agilității degetelor, sunt mai îndemânatice pentru aceasta înaltă ramură a medicinei. Fără a se îngriji de opiniunile savanților bărbați, femeile dau din ce în ce mai mare contigent universitar acolo unde le este îngăduit. Facultatea de medicină din Paris a avut până azi peste 200 de studente, cea mai mare parte străine; 35 au obținut deja diploma de doctor și multe dintre ele ocupă funcțiuni publice ori practică cu destul succes. Matematica, literele, filozofia numără mult mai multe studente încă. Chiar facultatea de drept are șase studente.
Argumentul principal și foarte serios în adevăr ce se poate opune marii mișcări de emancipare prin cultură este acel relativ în fiziologia umană, la legea supremă a firii care a destinat femeii rolul de a procrea și a perpetua specia. Este negreșit revoltătoare starea femeei în societatea noastră, redusă a nu trăi decât prin bărbat și pentru dânsul; având fizicul drept singură calitate preferată în mod fatal, atențiunea concentrându-se asupra acestei unice însușiri și cerințe, e firesc ca o mare parte a sexului femeiesc să dorească un orizont mai larg, o libertate mai mare, putința de a nu fi la discreția absolută a bărbatului.
Este nedrept ca o jumătate a omenirii să rețină cu forța pentru sine această libertate a muncii și a existenței, zice cu drept cuvânt femeia. Natura însă, pare a răspunde bărbatul, iarăși cu drept cuvânt, a făcut ea singură această separare, lăsând femeii suprema și înalta datorie de a perpetua neamul omenesc. Or, revolta în contra actualei stări de lucruri este o revoltă împotriva naturii, împotriva omenirii. Și lucrul sub această formă ne pare în adevăr o problemă serioasă. Admiterea femeii în lupta pentru trai va avea neapărat efectul dezastruos de a schimba relația sexelor; rolul delicat și greu al femeii mame va suferi nenumărate dezertări și vom asista poate la un malthusianism fără seamăn.
Iată un pasaj dintr-o nouă și mult comentată scriere feministă a lui Jules Bois, “L’ere nouvelle“, apărută de curând la Paris. E vorba de un colegiu din Willesley (America) unde sunt vreo 700 de domnișoare studente.
„În aula de marmoră înflorită cu palmieri și crizanteme, studentele, îmbrăcate cele mai multe în muselină albă, se plimblau în libertate, în timp ce unele, în salonul de primire cu scaune adânci, cu covoarele groase, alăturide tineri, vorbeau retrase de-o parte, zâmbitoare și demne; într-o galerie, deasupra, altele luau ceaiul cu niște gentlemeni, iar de jos se vedeau circulând negrii cu tăvi încărcate de fructe și se auzea în mijlocul râsetelor discrete un murmur confuz de voci bărbătești.
La masă, în sufrageria largă unde sunt așezate mesele scânteietoare, ele luau cina împreună cu profesorii lor; toate se coborâră în tublete ușoare de crep roz sau albastru pal, unele decoltate, având la corsaj ori în păr ghirlande de flori culese din parc….“
E ușor de înțeles că multe fete obișnuite cu această viață intelectuală și fără tăinuiri nu se aruncă aprinse după bărbați „comme nos petites Latines.“ Tocmai aici e problema. Revistele americane zice-se că au și stabilit că s-au împuținat cu totul căsătoriile fetelor culte. Apoi, obosite și surmenate, fetele culte măritate nu vor să aibă copii, ori cel mult unul, doi. Precum se vede, e vorba de fetele universitare. Dar nu se vorbește nicăiri de miile de femei care-și trudesc corpul în fabrici, ateliere, magazine. Toate acestea prezintă aceeași serioasă chestiune, ele rămân în mare parte înstrăinate vieții de familie din cauza lipsurilor, din pricina greutății de trai, iar nu dorului de emancipare. O organizare a societății astfel ca viața să fie mai puțin grea pentru toți și pentru toate, iată singura soluțiune a unei atât de grave probleme. Până atunci, societatea, dușmană sie insăși, se condamnă la o pieire înceată, în timp ce asistăm la o cumplită și multiformă diferență nu între sexe, ci între capital și muncă, între belșug și nevoie…”
*** Evenimentul, decembrie 1896
Marya Chéliga-Loevy
În același an, publicația Revue encyclopédique a dedicat un număr excepțional femeilor și feminismului. Scriitoarea de origine poloneză Marya Chéliga-Loevy, o pionieră a mișcării de emancipare, a publicat o serie de documente relevante și opiniile celor mai importante personalități ale epocii. Printre ele, ca reprezentante ale României, se aflau Carmen Sylva, Elena Văcărescu și domnișoara Sarmiza Bilcescu, doctor în medicină.
Isabelle Bogelot, care și-a dedicat întreaga viață femeilor oropsite, implicându-se în inițierea unei legislații protective, în promovarea igienei, a educației și a asistenței de urgență, s-a stins din viață pe 14 iunie 1923 la Boulogne-Billancourt, la vârsta de 85 de ani.
