“Ce aş putea spune eu despre personajul din “Liceenii” mai mult decât spune personajul însuşi? Profesoara din filmele tandemului George Şovu — Nicolae Corjos (Declaraţie de dragoste şi Liceenii) e o profesoară foarte severă, dar nu e clasicul zbir de la catedră. E severă, dar e şi simpatică, umană deci.
A fost poreclită Isoscel tocmai pentru că e cam colţuroasă, cam unghiulară. E şi puțin obtuză, dar în sufletul ei există multă bunătate. De fapt, ce pretinde ea? Ea nu doreşte decât ca elevii să cunoască şi să respecte toate regulamentele şcolii, să se încadreze rigorilor de disciplină ale învăţâmântului, ale vieţii de internat. Nu pretinde elevilor altceva decât să fie ordonaţi şi exigenţi cu ei înşişi. Ea vrea să-i ştie pe copii politicoşi, corecţi, nu numai la ore, ci şi în existenţa lor particulară.
Şi, în fond, ordine, disciplină înseamnă exactitate, adică… matematică. Ea se confundă, deci, chiar cu materia pe care o preda. Aşa că rolul nu-i lipsit de poezie, aşa cum nici matematicii nu-i e străină poezia.
E, poate, prea calculată, prea rigidă şi de aceea nu admite nici copiii să fie din cale afară de zgomotoşi, de expansivi. Şi aici vine în contradicţie cu profesorul diriginte Socrate.
În paranteza fie zis, la teatru, unde suntem colegi, Pino Caramitru şi cu mine, ne înţelegem foarte bine.
Dar această profesoară — veţi vedea — şi-a închis sufletul şi s-a dedicat profesiei. Secretul acestei eroine, surpriza acestui rol o vom dezvălui în filmul următor, “Extemporal la dirigenție”. Deocamdată, nu pot să vă spun mai mult.”
Tamara Buciuceanu Botez, Cinema, 1987
“Cine e Socrate? Pentru mine el e un vis vechi — de viaţă, nu neapărat de artă — , profesorul ideal. Fiinţă posibilă, eventual, pe ecran, practic inexistentă în viaţa de toate zilele. Mi l-am închipuit şi eu, elev fiind, am visat la el şi mă străduiesc să-l recompun acum. Jucându-l pe Socrate, cred că sunt în acelaşi timp şi elev, şi profesor. Elevul care am fost, profesorul care sunt şi, de fapt, n-o să fiu niciodată. În filmele lui Corjos am avut prilejul să joc alături de neprofesionişti, în general adolescenţi. Nu e uşor. Dificil e să-i aduci — misiunea e în primul rând a regizorului, dar şi a partenerilor — la trăiri artistice adevărate. Mai ales că pe generic nu va scrie niciodată „profesionist” şi amator”. Doar nume. Am avut parte însă de colaborare cu tineri înzestraţi cu talent şi intuiţie, graţie unei distribuiri juste de care s-a ocupat Nicolae Corjos”.
Ion Caramitru, Flacăra, 1987
Liceenii
Producție a Casei de filme patru;
Scenariul: Gheorghe Șovu;
Regia: Nicolae Corjos;
Imaginea: Alexandru Groza;
Decorurile: Ion Nedelcu;
Costumele: Lidia Luludis;
Montajul: Elena Pantazică;
Muzica: Florin Bogardo (și Stela Enache);
În distribuție: Tamara Buciuceanu- Botez, Ion Caramitru, Ștefan Bănică — junior, Mihai Constantin, Oana Sârbu, Cesarina Postelnicu, Tudor Petruț, Dorina Lazăr, Silviu Stănculescu, Cristina Deleanu, Sebastian Papaiani, Iarina Demian, Liviu Crăciun, Mihai Mereuță, Ștefan Velniciuc, Cătălin Păduraru ș.a.
Filmul Liceenii a avut un mare succes la public, fiind vizionat de 5.521.128 de spectatori la cinematografele din România, conform datelor privind numărul de spectatori de la data premierei și până la data de 31.12.2006, statistică alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.
“Am ezitat, parcurgând bogata corespondență primită la Liceenii, dacă să n-o punem sub semnul rubricii noastre de succes „Cinefilia, ca omenie”, fiindcă mai toate scrisorile, depășind remarcile de ordin cinematografic, atingeau confesiunea, mărturisirile personale ale semnatarilor”, scria revista Cinema în ianuarie 1987, continuând: “E o dovadă incontestabilă a puterii cu care acest film a mers la sufletul spectatorilor obligându-i să se dezvăluie, să se descrie, să fie personali, renunţând la o obiectivitate rece, de atâtea ori necesară şi ea, în cazul altor filme care ne ating însă mai puţin biografia.
“Liceenii” solicită la maximum omenia publicului său larg — de la adolescenţi la pensionari, cum se va vedea. Am optat însă, în cele din urmă, pentru o sinteză”. Liceenii ca „document de omenie”, sub impulsul unei expresii găsite la capătul unei scrisori semnată de Ilonca Budai: „Aş dori foarte mult ca George Şovu să citească acest „document”… iar dacă am greşit cumva, vă rog să mă iertaţi”.
Nu numai că nu credem în vreo greşeală a corespondentei noastre, dar avem convingerea că abundenţa de scrisori pentru Liceenii constituie „un documentar” al omeniei publicului nostru tânăr şi mai puţin tânăr, un document al sensibilităţii cu care spectatorii privesc şi înţeleg acele realizări româneşti capabile să-i emoţioneze. Sperăm ca aceste „documente-scrisori” să rămână în arhiva sentimentală a filmului nostru românesc…
La câteva ore după film…
„Nu ştiu cum să încep, simt nevoia să scriu cuiva, oricui… Vă rog mult să nu mă luaţi în nume de rău, să nu zâmbiţi ironic, puteţi zâmbi, dar nu ironic, încercaţi să mă înţelegeţi. Pur şi simplu nu-mi pot reveni Au trecut deja zece ore de când am văzut filmul Liceenii şi am rămas aşa… pierdută în spaţiu… Tot timpul filmului am plans. Poate că nu mă credeţi, dar am martori. Jur că nu mint. Dar de ce? Nu ştiu… Cei cu care am fost au râs de mine. Nici eu nu înţeleg de ce m-a impresionat chiar atât de mult acest film. Poate fiindcă e atât de aproape de realitate. Şi după Declaraţie de dragoste am fost în această stare, dar după puţin timp mi-am revenit, nu am mai fost cu capul în nori. Acum însă nu-mi pot reveni — închipuiţi-vă, mâine am test de verificare pentru olimpiada de geografie Mi-a plăcut Liceenii pentru că este făcut să placă. Actorii au părut într-adevar elevi de liceu. Nu pot să cred că-i doar un film și că nu s-a întîmplat totul aievea”. (Crinela Pop, Alba lulia). P.S.: „Iertaţi-mă!”
„Mă despart numai câteva ore de când am văzut Liceenii. Trebuie să vă spun că m-am dus cu sufletul plin de speranţă, şi după ce am văzut Declaraţie de dragoste, parcă eram alt om. Nu mai eram cea neliniştită, nervoasă, ma schimbasem radical, chiar şi părinţii şi prietenii mei observau schimbarea în bine
Încă de pe atunci voiam sa vă scriu, dar n-am avut destula putere. Acum, după ce-am văzut Liceenii, privesc cu încredere spre viitor, sunt mai sigură pe mine, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am apucat să vă scriu hotărât. Am intrat într-o sală plină până la refuz. Să nu vă imaginaţi că sala este mică, dimpotrivă. Totuşi, dacă voiai să arunci un ac nu avea loc unde să cadă. A început filmul, simţeam în mine o adâncă emoţie, însoţită de o oarecare nelinişte. Am să vă spun şi de ce. Pentru că eu am terminat de curând liceul. Pe mine mă leagă foarte multe amintiri de viaţa petrecută în liceu, legătura „eu-liceu” este şi va fi o legătură foarte strânsă. De câte ori văd pe stradă matricola liceului meu, o părticica din suflet vibrează puternic. Acum sper că aţi înţeles de ce filmul mi-a provocat o adâncă emoţie. După părerea mea, Liceenii este superior Declaraţiei de dragoste prin felul cum sunt tratate trăsăturile morale, psihologice. Dar ceea ce m-a determinat o dată în plus sa vă scriu este asemănarea dintre mine şi eroii filmului. Ca şi Dana, am fost nevoită să-mi spun părerea într-o şedinţă UTC despre prietenul meu. Am spus ce-am gândit. Desigur că el a reacţionat ca Şerban. După aceea au urmat cele patru litere: Adio. Orbită, dar şi supărată din această cauză, nu observam (aşa cum nici Dana nu şi-a dat seama) că un alt coleg era alături de mine la greu… Pe mine cele două filme m-au făcut să înţeleg ca poţi fi tânăr, cinstit, devotat şi fără excentricităţi, că dacă ştii să priveşti curajos viaţa, poţi găsi răspunsuri juste care să te readucă pe drumul cel bun. Mi-am dat seama încă o dată că tinereţea înseamnă muncă, bucuria de a trăi in pace printre prieteni, dragoste pentru tot ce este bun şi frumos.” (G.M.S.A. Ploieşti)
„Mi-a plăcut foarte mult filmul pentru că a fost cu adolescenţi de vârsta mea. Mi-a plăcut în special cum şi-a jucat rolul Oana Sârbu. Am simţit că fata asta are ceva din mine, ceva care ne leagă foarte mult… A fost un film exact ca în viaţă, mi-ar fi plăcut sa joc rolul Danei, dar cred că ea a fost mai potrivită în acest film. În Declaraţie de dragoste, personajele au fost mai mature, mai receptive ştiind ce vor de la viaţă, pe când în Liceenii au fost mai copilăroşi, probabil şi din cauză că aveau în faţă un examen doar de treaptă şi nu de facultate ca dincolo; oricum, doresc să le mulţumesc lui George Şovu şi Nicolae Corjos precum şi tuturor actorilor pentru acest film minunat. George Şovu este scriitorul meu preferat — am început să scriu datorită cărţii sale „O vară de dor“ şi aş dori sa am o convorbire cu domnia sa, ca de la scriitor la scriitor. Aş dori ca George Şovu să citească acest document… Vă rog frumos, iertaţi-mi acest scris, dar este ora 22 şi nu prea am destulă răbdare, fiindu-mi somn”. (Ilonca Budai, Bucureşti)
„Am observat un lucru care m-a bucurat mult. Majoritatea celor prezenţi în cinematograful „Favorit” erau tineri, liceeni de la „Industrial nr. 2”, unde învăţ şi eu. Sala era arhiplină, o linişte adâncă ne stăpânea, fapt foarte rar în acest cinematograf bucureştean. Cred ca filmul a cuprins pe toţi cu vraja lui. Filmul acesta e pentru elevi şi profesori, deopotrivă. Sunt foarte mulţi acei profesori care uită că noi, elevii, nu suntem nişte copii de care trebuie ascuns totul. Suntem tineri în care poţi avea încredere, pe care te poţi bizui. De la Liceenii pleci cu sufletul curat, cu dorinţa vie de a urma calea dreaptă şi frumoasă a vieţii cinstite. (Isaic Irena, Bucureşti).
„La premiera de la Cluj am văzut oameni maturi în număr foarte mare, aplaudând frenetic, amintindu-şi cu plăcere de zilele adolescenţei. Căci dacă pentru mine şi alţii de seama mea acest film înseamnă realitate (Mihai Constantin m-a încântat prin jocul său şi fără personajul acesta interpretat cu brio nu cred că filmul ar fi avut atâta succes), pentru cei mai în vârstă înseamnă amintiri nostalgice Ar fi păcat deci să-i frustăm de aceste momente plăcute prezentând filmul ca fiind doar „pentru tineri”. (Emanuel Petran, Cluj-Napoca)
„Aici, la Cluj, Liceenii a avut un succes enorm. Avem nevoie de filme care să dezbată problemele pe care le ridică tinereţea şi mai ales viaţa din şcoală, din licee, subliniez astfel încă o dată, necesitatea unor asemenea filme cărora adevărul le va asigura un mare succes în rândurile noastre, ale tinerilor din întreaga ţară”. (Valentin Dălălău Cluj Napoca)
„Vă scriu îndemnată de vizionarea unui film care pur şi simplu mi-a dat încredere în viaţa, Liceenii. A fost superb. Am văzut şi Declaraţie de dragoste însă nu m-a prea entuziasmat. Mi s-a părut prea sentimental, însă după ce-am văzut Liceenii, îmi venea să le zâmbesc tuturor, mă simţeam mai bună. Vor fi poate şi atacuri împotriva lui, se va critica vorbirea cam forţată (uneori) a protagoniştilor sau cine ştie ce alte amănunte. Ce contează toate acestea pe lângă starea de optimism pe care o degajează filmul?” (Mihaela Stanciu, București)
