Ludovic Spiess s-a născut pe 13 mai 1938 la Cluj, într-o familie modestă, a urmat cursurile Şcolii populare de artă din Braşov, devenind ulterior solist permanent la Teatrul muzical din Braşov, la Teatrul de Operetă din Bucureşti şi la Opera Română din Bucureşti.
Deși nu a studiat la Conservator, marile scene ale lumii l-au avut invitat multe decenii, iar titani ai muzicii precum Herbert von Karajan sau Leonard Bernstein l-au ales printre colaboratori. Ludovic Spiess a fost Doctor Honoris Causa al Universitătii Naționale de Muzică din București.
“Ne-am adunat greu între două drumuri, două turnee, două spectacole, într-o casă doldora de lauri şi amintiri. Amintiri recente, pentru că Spiess e celebru numai de câţiva ani. Şi e firesc pentru viaţa itinerantă a cântăreţului să pomenim mereu datele geografiei: oraşe, ţări, lumi. În noaptea de revelion, Spiess a cântat — cu paharul în mână — o urare de spor şi belşug. Părea un uriaş dintr-o poveste a Fraţilor Grimm sau a lui Hauff.
Vocea lui Spiess a colindat şi colindă lumea. S-a scris despre el mai puţin decât despre Năstase, dar nu e mai puţin cunoscut. În orice ţară a lumii veţi fi înţeleşi imediat spunând aceste trei cuvinte: România — Muzica — Spiess.
— Nu sunt mulţi ani de când cânţi, nu sunt mulţi ani de când te-ai născut, şi totuşi să recapitulăm…
— M-am născut pe Someş, la Cluj, la 13 mai 1938. Dar, se spune că sunt braşovean pentru că am crescut la poalele Timpei. În schimb, bunicul meu era din Banat. De mic copil, ştiam că am voce şi de aceea cântam toată ziua. Cântam pentru mine. Eram timid, îmi plăcea să fiu singur şi să cânt. Eram curajos numai cu mine însumi.
Devenisem adolescent. Nu aveam nici un sprijin, nici o relaţie, pe nimeni. Simţeam însă în mine, puternică, tumultuoasă, chemarea către muzică. M-am prezentat la un mare dascăl. Dacă i-aş spune numele, ar trebui să rostesc pe al cuiva bine cunoscut în şcoala românească de canto. Dacă va citi aceste rânduri va şti despre cine e vorba şi poate îşi va pune supărat mâna pe chelie. După o lună de studiu, acest dascăl mi-a declarat „ştiinţific” cum că pierd timpul”. Speriat, deziluzionat, m-am întors acasă, cu gândul să-mi îndrept viaţa în altă direcţie. Dar, după un timp, acel „ceva” a încolţit din nou în mine şi iar am hotărât să studiez canto. Am întâlnit un bătrân cu părul alb, Vasile Corpaci. I-am cântat „înfloreşte ţara mea”, singurul cântec pe care-l ştiam. Pe atunci nu văzusem încă nici un spectacol de operă sau operetă. După prima strofă profesorul m-a oprit şi mi-a spus simplu, bătrâneşte, în grai moldovenesc: „bre, faci o carieră de celebritate. Nici nu ştii tu ce ai în tine. Totul e să fii cuminte şi să nu te gândeşti decât la voce”.
— Începutul profesional?
— Doi ani mai târziu am fost angajat la Teatrul muzical din Braşov. La 1 ianuarie 1972 s-au împlinit deci 10 ani de la debutul meu ca profesionist. La Braşov eram, zice-se, solist. Dar adevărul era mai trist. Am fost angajat solist pe post de… corist. N-aveam locuinţă, totul era provizoriu. Sigure erau doar promisiunile. A intervenit destinul… De astă dată sub forma unui concurs de verificare a soliştilor ce doreau să se prezinte la Festivalul tineretului de la Helsinki. M-a ascultat cu această ocazie şi Barbu Dumitrescu, atunci directorul Teatrului de operetă din Bucureşti. El mi-a propus să particip în două spectacole la teatrul pe care-l conducea. Pe vremea aceea poate eram aventurier, poate inconştient. Am ajuns la teatru cu un sfert de oră înainte de ridicarea cortinei. Mă aduseseră cu maşina nişte prieteni din Braşov. Nu-mi cunoşteam partenerii, nici dirijorul, Mircea Ionescu. Spectacolul era „Lăsaţi-mă să cânt”, iar eu îl interpretam pe Ciprian Porumbescu. A impresionat apariţia mea de tânăr „curat”, nealterat de frământările scenei şi culiselor. Am arătat tot ce pot. Rolul îl cunoşteam de la Braşov. Modest îmbrăcat, cu costumele aduse de acasă, şi care nu se încadrau în scenografia spectacolului, nu m-am lăsat totuşi intimidat. Duminica viitoare Barbu Dumitrescu îmi oferă un nou spectacol, de astă dată având la dispoziţie repetiţii, costumele potrivite. Altă faţă, alt curaj. Cu gândul că în scurt timp voi fi solicitat ca solist al teatrului de pe chei, la a doua confruntare cu publicul bucureştean am vrut să mă întrec pe mine. Apoi mi s-a oferit transferul. Nu l-am obţinut de la Braşov. Am plecat pentru că îmi expira contractul.
— Cariera porneşte deci de la Bucureşti.
— Da! Toamna lui septembrie 1962 m-a găsit salariat al Teatrului de Operetă din Bucureşti. Domiciliul îmi era în cabinetul medical. Am învăţat de toate. Să mă gospodăresc. Îmi făceam zilnic valiza pe care mi-o ascundeam sub canapeaua destinată consultaţiilor pentru a nu mă surprinde cu domiciliul clandestin cei de la policlinică. În loc de chirie făceam injecţii. Primii mei pacienţi injectaţi au fost chiar colegii mei de scenă. Un an şi jumătate am petrecut greu timpul, făcând toate eforturile pentru împlinirea carierei muzicale. Barbu Dumitrescu mi-a dat posibilitatea să studiez, urmărea evoluţia mea şi-mi dădea indicaţii pe care nu le pot uita. La Operetă am învăţat multe lucruri: e un gen care serveşte oricărui tânăr, oferindu-i posibilitatea să se obişnuiască cu scena, să dea şi să asculte o replică, să ia contactul cu orchestra şi publicul. Gândul imi zbura însă mereu spre operă.
— Și?
— Visul mi s-a realizat in 1964, când Mihai Brediceanu m-a angajat solist al Operei de Stat. Intrînd în această instituție și eu, ca şi alţii, n-am fost scutit d de „sfaturile” colegilor care încercau să mă descurajeze, să mă demobilizeze. Ţin minte replica unui mare tenor: „mai bine te apuci de lupte, decît de canto!” Toate aceste săgeţi veninoase au avut asupra mea un efect invers: mi-au dat curaj. Să lupt, dar nu pe arena, ci în scenă.
— Televiziunea te-a ajutat mult să te faci cunoscut.
— Din 1963 trebuia să apar la televiziune. Nu reuşeam. Eram solicitat, repetam, ajungeam până la repetiţii generale, dar nu treceam de ele. În primăvara anului 1964, orchestra de estradă a Televiziunii organizează Concertul primăverii, iniţiat de Paul Urmuzescu. În sfârşit am apărut cântând două bucăţi cu priză la public şi care mi-au adus mari satisfacţii. Amândouă din Marco Polo a lui Lopez. Apoi, invitaţiile la serile de varietăţi s-au ţinut lanţ. Acest miracol care e televiziunea are marea calitate de a catapulta talentele cu toate că popularitatea obţinută pe această cale nu e direct proporţională totdeauna cu calităţile autentice.
— Fără îndoială că ai avut şi profesori valoroşi.
— Am continuat studiile muzicale tot mai intens. În anii 1962—1964 am studiat cu marele dascăl şi profesor care e Ştefănescu Goangă. Din 1964 şi până astăzi studiez cu Gheorghe Pascu, om căruia îi datorez foarte mult în cariera mea. Ani de zile, acesta, sacrificându-şi viaţa personală şi renunţând la alţi elevi, mi-a oferit tot ceea ce putea şi tot ce ştia în măiestria cântecului. Cu nea Goguţă am multe amintiri, unele frumoase, altele mai puţin frumoase (tensiune, nervi, lucruri inerente în orele de studiu, dar de cele mai adeseori dreptatea e de partea lui). Am petrecut cu el sute de ore, studiind, cântând, discutând despre amănunte, despre ceea ce trebuie să fac sau nu trebuie să fac într-un rol. Această strânsă colaborare a rămas si azi neschimbată, îi sunt şi acum acelaşi conştiincios elev. Când intru la el, pe strada Sf. Constantin nr. 24, uit că m-am întors de la „Metropolitan” sau de la “Scala” din Milano şi redevin acelaşi silitor ucenic.
— Activitatea scenică de la Operetă ţi-a fost de folos?
— Primele roluri, primele personaje le realizasem la Teatru de Operetă. Munca la ele mi-a servit şi-mi serveşte şi astăzi, în afară de două lucrări: “Ţara surâsului” şi “Târgul de fete”, în toate celelalte am intrat pe nepusă masă. Au fost primele roluri de amploare din viaţa mea, şi am avut norocul să mă aflu sub îndrumarea regizorală a cunoscutului şi valorosului artist Ion Dacian, care a lucrat cu mine cu mult interes, oferindu-mi indicaţii valoroase, rod al experienţei sale îndelungate.
— Şi „decolarea”?
— Un moment important din cariera mea l-a constituit clipa în care am primit o bursă de studiu pentru ţara bellcanto-ului — Italia. Din toamna lui 1965 până în vara anului 1966 am studiat la Scala din Milano. Am ascultat cele mai mari voci ale lumii, am privit spectacole de mare calitate. Toate acestea mi-au oferit imaginea stadiului celui mai înaintat al creaţiei lirice de operă, şi această imtinire nu se putea să nu mă îndemne spre căile care duc la marea muzică cu toate dificultăţile legate de aceasta.
Nu pot uita şi trebuie să subliniez importanţa concursurilor internaţionale, care oferă cântăreţilor posibilitatea de a fi ascultaţi de directori de operă, impresari. Am avut norocul să fiu laureat al unor concursuri în Olanda, apoi în Franţa, la Toulouse, în Brazilia, la Rio de Janeiro. Începutul carierei mele se leagă de spectacolele susţinute în Franţa, unde am avut posibilitatea să-mi fac un repertoriu de circulaţie mondială. Din păcate, e trist că în ţară recomandarea mi-a venit din afară… Mai există încă mentalitatea de a accepta numai acele valori confirmate în străinătate. Acest fapt este strâns legat de incompetenţa celor care alcătuiesc asemenea criterii. Contactul cu publicul bucureştean l-am făcut la sfârşitul stagiunii 1965— 1966, când, întorcându-mă de la Milano, am obţinut rolul lui Cavaradossi în Tosca, apoi pe cel al lui Don Carlos în opera lui Verdi. Au urmat invitaţii în Franţa şi Elveţia. Ecourile realizărilor mele au ajuns până la Herbert von Karajan, care în primăvara anului 1967 m-a invitat la o audiţie la München. Am declinat invitaţia. De ce? Numai cu o seară înainte susţinusem rolul lui Radames în Aida la Opera din Zürich. În dimineaţa următoare, când urma să plec la audiţia lui Karajan, mi-am cumpărat automobilul pe care-l doream de mult. Faptul că nu m-am prezentat la audiţie, legat de noua mea calitate de automobilist, a făcut ca presa, radioul austriac să anunţe că am avut un grav accident de maşină. A fost şi motivul cu care s-a scuzat impresarul meu faţă dle Karajan. Adevărul este că nu puteam susţine o audiţie de valoare după un spectacol care se terminase la ora 12 noaptea şi în care înfruntasem o partitură atât de dificilă. Ştirea accidentului mi-a alarmat însă familia, care două zile mai târziu m-a primit la Braşov cu bucuria cu care întâmpini un om venit de dincolo de mormânt.
Audiţia a fost fixată cu o lună mai târziu. Am izbutit. Am fost invitat să cânt la Salzburg rolul lui Dimitrie din opera Boris Godunov sub conducerea lui Karajan. Acesta a fost momentul care mi-a deschis porţile mari ale teatrelor lirice din lume.
În toamna lui 1967 am cântat la Opera Mare din Viena (tot Radames), obţinând un mare succes. Criticii de specialitate anunţau că a apărut o nouă stea în lumea operei. În 1968, după o serie de spectacole în Europa, directorul Operei din Stuttgart îmi oferă la premiera operei Turandot rolul lui Calai, atât de important în cariera mea. Datorită acestui rol un an mai târziu eram invitat pe continentul american, la San Francisco. Tot tot după un an, la Coloni, în Buenos Aires, unde am fost primul român care după 61 de ani urma pe această scenă uriașă marii Darclee.
În toamna anului 1969, făceam premiera operei Dalibor de Smetana la Viena, un eşec, o greşeală în cariera mea. Am fost tentat de rol, de premieră, fără să mă gândesc mai profund că rolul nu e deosebit de realizat, şi nici cu „priză” la public. În toată această perioadă am cântat mereu în ţară, am apărut la televiziune, am colaborat cu Electrecordul, ţinând un contact permanent cu publicul român.
În 1969, o impresie de neuitat: prezenţa mea pe celebra arenă din Verona, unde am cântat în Turandot. Apoi, am pornit din nou spre America, la Los Angeles, la San Francisco. În 1970, am cântat rolul lui Calaf pe scena operei Scala din Milano. O săptămână mai târziu eram împreună cu colectivul bucureștean în cadrul turneului oficial al Operei la Wiessbaden, Stuttgart și Liege.
O dată în plus, am putut verifica aprecierea pentru acest colectiv valoros, care în ansamblu a realizat un frumos şi prestigios succes. Dar cum mi-a plăcut totdeauna să privesc adevărul cu curaj în faţă, nici de astă dată nu voi ezita să spun că dificultăţile semnalate încă acasă s-au adeverit şi în confruntările cu publicul şi specialiştii genului din străinătate. Mă refer, în primul rând, la regia vetustă şi demodată, la conducerea muzicală lipsită de viaţă şi colorit, lipsuri semnalate în presă şi care au dăunat unui colectiv talentat.
Din acest turneu subliniez reuşita spectacolului “Boema”, realizat într-o nouă viziune la cererea părţii contractuale, lucru care s-a dovedit folositor. Regizorul Hero Lupescu a dovedit că poate fi creatorul unui spectacol interesant, de ţinută. În 1970 m-am aflat din nou la Coloni, în Buenos Aires, cântând rolul lui Ricardo din “Bal Mascat”, rol pe care l-am susţinut şi pe valoroasa scenă a Operei din München într-un spectacol care a produs o adevărată dispută de presă. La San Francisco am jucat în premieră “Tosca”, pare-se, de asemenea, un succes.
— Ştiu că ai lucrat cu Bernstein. Ce-mi poţi spune despre el?
— În martie 1970 am cântat la Roma sub bagheta lui Bernstein, atât de cunoscut azi şi la noi pentru minunatele sale „concert-lecţii” de duminică dimineaţa. Am cântat în “Fidelio”. Personalitatea lui Bernstein este uluitoare. Nu e numai un mare dirijor, ci totodată un mare regizor, un gânditor al scenei, un pedagog desăvârșit. Ne-a uluit puterea sa de tălmăcire a rolurilor, modul în care ne introducea în atmosfera specifică momentului dramatic-muzical. A fost o întâlnire de neuitat.
Am avut apoi marea cinste ca la încheierea festivităţilor muzicale dedicate centenarului Beethoven la Bonn să fiu interpretul lui Florestan. Modesta mea participare a fost încrustată şi ea în bronzul amintirilor din muzeul închinat titanului din Bonn. Câteva zile mai târziu mă reîntâlneam cu Karajan la pupitrul Filarmonicii din Berlinul occidental. Am interpretat ciclul de lieduri “Cântecul pământului” de Mahler. Concertul a fost transmis de radio și televiziune. A urmat apoi interpretarea integrală a operei “Boris Godunov”, cu garnitura de la Salzburg, Ghiaurov, Galina Vișnevskaia, Spiess și Karajan ca dirijor. De pe urma acestei colaborări s-a realizat un disc ce trebuie să apară în curând.
— Să continuăm ocolul pămîntului cu rolurile cântate…
— Anul 1971 l-am început la București, imprimând pe disc fragmente din opera lui Sabin Drăgoi, “Năpasta”. Am cântat apoi pe scena operei San Carlo din Napoli în “Trubadurul”. În luna martie am apărut în fața publicului bucureștean cu un rol despre care se auzise: Calaf din Turandot. Apoi am participat la o serie de specacole la München, Viena, apoi din nou la Napoli. Cronicarii au socotit momentul culminant al carierei mele muzicale prezenţa pe scena Metropolitanului din New York, în iunie 1971. Aici am cântat în “Trubadurul” şi “Fidelio”. Fără falsă modestie, citez din New York Times: „Spiess este unul din cei mai valoroşi tenori ai timpurilor noastre”. În aceeaşi vară am cântat pe scena termelor lui Caracalla din Roma rolul lui Hadames la centenarul operei “Aida”. Reuşită de la Metropolitan a făcut ca în luna septembrie să fiu invitat iar la deschiderea stagiunii, la spectacolul festiv, în rolul Canino din “Paiaţe”. Se pare că rechemarea mea a fost semnificativă. De altfel, în întreaga mea carieră m-am ghidat după ideea că o adevărată reuşită este aceea când după un spectacol eşti… rechemat. Am fost invitat ca oaspete de onoare la Memphis şi Houston- Texas. Să amintesc în treacăt că am vizitat NASA, ca invitat al primarului local. Am participat la exerciţiile cosmonauţilor şi am luat loc în Appolo. I-am cunoscut bine pe texani, am participat la petrecerile cowboy-ilor și am aplaudat la Rodeo.
Între timp, harnicul si inimosul regizor Paul Orza a imortalizat pe pelicula “O voce în jurul lumii” câteva din turneele mele.
Am cântat la sfârşit de an pe scena Operei Mari din Moscova în “Aida”, apoi la Viena, “Paiaţe”, pentru ca în ultimele două săptămâni ale anului să am câteva confruntări cu publicul bucureştean. După cum ştiţi, am avut şi o revedere cu cei care m-au încurajat la debut: colectivul de la Operetă, în rolul tinereţii mele muzicale: Ciprian Porumbescu. A fost nu doar o simplă întâlnire patetică…
— Şi pentru viitor?
— Calendarul activităţii mele viitoare este completat până în anul 1973. După “Bal Mascat” la München, voi cânta aceeaşi operă la Napoli. Apoi voi reapărea la München. Urmează Viena şi apoi o mare întâlnire cu Zubin Mehta, sub a cărui baghetă voi interpreta “Requiemul” de Verdi. Sub conducerea lui Karl Rohm voi interpreta “Fidelio”.
O noutate din primăvara acestui an: îmi voi face debutul ca regizor montând “Boema” pe scena teatrului muzical din Braşov. E o muncă ce-mi dă o mare satisfacţie şi pe care doresc să o continui. La anul voi realiza pentru prima oară în România opera lui Puccini, “La Rondine”.
— Rolul favorit?
— Rodolfo.
— Dirijorul preferat?
— Bernstein.
— Partenera favorită?
— Cântăreaţa americană de culoare Martina Arojo.
— Dar despre legile teatrului, opera şi problemele ei ce îmi spui?
— Mă preocupă în mod deosebit problemele legate de interpretarea scenică. Aş vrea să fiu departe de expresia „joci ca un tenor”. Marile mele întâlniri internaţionale mi-au prilejuit totodată şi mari confruntări cu tainele interpretării dramatice. Cred că elementele principale rămân naturaleţea, sinceritatea în modul de a juca, eliminarea manierismului care a dominat multă vreme acest gen artistic. Astăzi, în lumea întreagă nu se poate concepe un mare spectacol de operă dincolo de coordonatele unei reprezentaţii scenice de o mare tensiune emoţională.
În ceea ce priveşte opera original, cred că ea va căpăta un public mai numeros atunci când compozitorii vor înceta să scrie muzică vocală — melodie. De altfel, publicului trebuie să-i oferi mereu o varietate de repertoriu dublată de „capete de afiş” mai ales că se ridică destul de încet şi de greu noi cântăreţi, şi în mod special noi tenori. Nu cred că la Conservator ei găsesc cele mai bune căi de dezvoltare. Spun aceasta nu din pricină că eu n-am făcut Conservatorul. Elementele acceptate la admitere fie că renunţă pe parcurs, fie că la sfârşitul facultăţii sunt rupţi de profesiunea pe care au studiat-o. În ceea ce priveşte canto-ul e o situaţie foarte alarmantă.
— Şi viaţa personală?
— Pentru viaţa mea personală am foarte puţin timp. Sunt aproape tot timpul plecat, muncesc enorm, nu am timp pentru mine, pentru prieteni. Rămân mereu acelaşi iubitor de literatură, mai ales de poezie. Am o fetiţă de 9 ani şi n-aş dori să devină cîntăreaţă pentru că ar însemna să trăiască o viaţă plină de sacrificii”.
*** Teatrul, 1 februarie 1972, un interviu realizat de Alecu Popovici
Ludovic Spiess a fost ministru al Culturii între 1991-1992 și director al Operei Române din București între 2001–2005.
Marele tenor a încetat din viață la vârsta de 67 de ani, pe 29 ianuarie 2006, după ce a suferit un atac de cord în timp ce se afla la o vânătoare în județul Teleorman.
