Ionel Fernic s-a născut pe 29 mai 1901 la Târgoviște, apoi familia sa s-a mutat la Galați, unde copilul a urmat liceul „Vasile Alecsandri”. Aici l-a cunoscut pe profesorul și compozitorul Teodor Fuchs, de la care a primit primele lecții de chitară și pian.
Pasionat de muzică și în egală măsură de aparatele de zbor, Ionel Fernic a dat admitere la Conservatorul din București, a fost admis la clasa profesorilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriade, a absolvit universitatea în 1924, apoi și-a satisfăcut stagiului militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești, oraș în care a rămas timp de câțiva ani.
Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără: “Balada crucii de mesteacăn”, „Romanța celei care minte” (pe versuri de Ion Minulescu), „Iubito, cu ochii verzi ca marea” (1926), „Din ochii care-au plâns vreodată”, „Romanța de pe urmă”, „Rămâi, oh, nu pleca”, “Țiganca”, “Păi, calu’ bălan” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Să nu glumești cu ochi frumoși” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Minciuna” sau „Pe boltă când apare luna” (1931, voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Îți mai aduci aminte, doamnă” (1932, voce și pian, versuri de Cincinat Pavelescu), „Pe aceeași ulicioară” (voce și pian, versuri de Mihai Eminescu, „Iubesc femeia” (1933, pian și versuri de Ionel Fernic)
Pasionat de aviație, inspirat de vărul său, marele aviator George Fernic (care a încetat din viață într-un accident la Chicago), în 1935 Ionel s-a încris la şcoala de pilotaj de la Bănesa şi a primit brevetul de aviator. A făcut apoi cursuri de parașutism și a participat la o serie de demonstrații în țară: “Nu simt nici un fel de rău sau gol la stomac. Sunt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Niciun zgomot, cât de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d’Anunzzio, ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului”, nota în jurnalul său.
Jurnaliștii revistei Ilustrațiunea română l-au însoțit într-unul din zborurile lui temerare și au consemnat într-un articol publicat în 1937:
“Ionel Fernic! Nume plin de rezonanțe, evocând câte una din melodiile pe care le-a născocit sensibilitatea acestui trubadur popular, ca să ne putem cânta cu toții mai minunat dorințele și tristețile noastre.
Poet, muzician, pamfletar, temerar parașutist și pilot, Ionel Fernic a putut să cunoască toate înălțimile, de pe care, privindu-ne, noi ceilalți suntem atât de mărunți…
Avem pe malurile Dâmboviței un autentic Cyrano de Bergerac, adică un om ce vrea neapărat să se ridice până la lună, fie cu ajutorul ouvântului și al melodiei, fie cu ajutorul aripilor de metal, care, mulțumită tehnicii moderne, înlocuiesc acum faimosul magnet zburător imaginat de eroul lui Rostand.
Dacă ar fi trăit acum câteva sute de ani, desigur Ionel Fernic ar fi purtat un panaș lung și semeț. Ghitara lui se urca alături de o spadă. Și ar fi ucis Ionel Fernic o mulțime de dusrnani…
Cel mai mic avion din Romania nu putea să fie decât avionul lui Ionel Fernic! Parcă nu e un avion, ci o glumă. Un planor, căruia i s-a atașat un motor și o elice.
O bicicletă zburătoare.
Dar tocmai aceste dimensiuni reduse dau avionului aspectul unei bijuterii, în care totuși încăpem, și Fernic și subsemnatul.
Și zburăm, deasupra Bucureștilor, deasupra României, deasupra pământului… E cam strâmt în carlinga asta, dar, ce să facem, ne consolăm: dedesubtul nostrum e Capitala, cu toate palace-urile și catedralele ei, e un oraș micuț, de turtă dulce parcă. Văzduhul confirmă și de data asta virtuozitatea zburatorului nostru.
Dar perfecționarea în ale zburatului a impus lui Ionel Fernic o regulă care nu-mi place chiar în avion și care chiar lui i s-ar fi părut acum câțiva ani absurdă: prudența.
Chiar în momentele acestea suntem la 3.000 de metri și observ că Fernic a uitat “choc-ul” deschis și pârghia rămasă lânga motor într-o poziție nereglementară ne dă oricum emoțiile morții.
După câteva volute deschise pe fondul senin al cerului, aterizăm. E frumoasă lăcusta asta mecanica, e în stare să facă, cu noi cu tot, salturi peste o țară întreagă. Fernic își privește avioneta cu duioșie, cu orgoliu, cu pasiune. N-a botezat-o încă.
– E cât o brichetă. Cât un bibelou. Un moft.
– Ce-ar fi s-o botezăm “Moft”, Fernic?
Dar interlocutorul meu e vexat, pentru că vede totul în proporții uriașe:
– Am să-i spun “Pasărea gigantă”!
Apoi sincer și gradând:
– Sau “Bestia albastră…”
Ne luăm la revedere de la aripele azurii-azurii, ca să se topească mai ușor în văzduhul care-l absoarbe pe Fernic”.
Foarte iubit pentru muzica sa în anii ‘30, pentru pofta de viață pe care o avea în orice împrejurare, înconjurat în permanență de prieteni, Ionel Fernic s-a stins prematur la doar 37 de ani
Compozitorul a murit pe 22 iulie 1938, într-un accident aviatic. Se afla la Cernăuţi, unde conducea Școala de Pilotaj, dar a vrut să vină de urgență la Bucureşti pentru a participa la funeraliile Reginei Maria a României. A reuşit să găsească un loc în cursa companiei LOT, Varşovia–Cernăuţi–Bucureşti, convingându-şi un prieten să-i cedeze biletul, dar avionul s-a prăbuşit din motive necunoscute în pădurea Negrileasa, lângă satul Stulpicani, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc.
Revista “Ilustrațiunea română” a scris la acel moment:
“Fatalitatea a vrut ca în catastrofa de la Negrileasa să-și afle moartea o seamă de aviatori încercați, cum e cazul piloților polonezi, a căpitanului aviator George Ionescu și a lui Ionel Fernic, cunoscutul și șimpatizatul cupletist și parașutist. Îi închinăm acum o lacrimă de sincer regret, pentru sufletul lui bun și pentru posibilitățile ce mor odată cu dânsul”.
Trupurile pasagerilor au fost aduse cu trenul în Capitală și au fost incinerate la Crematoriul din București, marele compozitor Ionel Fernic fiind condus pe ultimul drum de zeci de prieteni și admiratori care au ascultat, cu mare jale, romanțele neuitate ale ilustrului compozitor. Piesele sale, imprimate pe discuri Columbia în anii ’30 și aflate acum în arhiva de aur Electrecord, au fost cântate de-a lungul timpului de Cristian Vasile, Ioana Radu, Jean Moscopol, Alexandru Giugaru, Titi Botez, Zavaidoc, Mia Braia, Gică Petrescu, Doina Badea sau Margareta Pâslaru.
Surse:
Realitatea ilustrată, Ilustrațiunea română, 1937 și 1938
