Printre documentele (manuscrise şi corespondenţă) rămase de la George Mihail Zamfirescu şi depuse de către soţia sa, d-na Florence Zamfirescu, la Biblioteca Academiei, se află şi următoarea scrisoare: Sanatoriul Filaret, 13 mai 1933
Dragă Zamfirescule,
Sunt tare necăjit. Iar mi-am făcut rău la plămâni, ieşind 4 zile de-a rândul şi obosindu-mă. Acum nu mai pot scăpa de febră, care variază între 38 gr. şi 37,5. Îmi e interzis să ies până la scăderea febrei. Ca garanţie, mi s-au confiscat ghetele. Trimite însă pe Cristobald la orice oră. Am să-i dau o însărcinare.
Cu frăţie, la revedere pe curând,
PANAIT ISTRATI
M-am dus la sanatoriul Filaret, a doua zi, duminică 14 mai. Publicasem în numărul de sâmbătă, 13 mai 1933 al revistei România literară (director: Liviu Rebreanu) un imens dublu-interviu, în care „stenografiasem” o conversaţie de o noapte întreagă dintre Panait Istrati şi George Mihail Zamfirescu, desfăşurată cu o săptămână în urmă la domiciliul autorului „Domnişoarei Nastasia”. Lui Istrati îi plăcuse (avea să mă flateze el ulterior) cum izbutisem să comprim respectiva convorbire, cu comentarii personale printre replici. Așteptam acum, intrigat, să aflu despre ce însărcinare era vorba.
— Te-am chemat (mi-a spus Istrati fără altă introducere) să te informez că am devenit bancher! N-am schițat nici o mirare. Începeam să-l cunosc, continuu frământat, între revolte şi deprimări, între sarcasme şi autopersiflare. A continuat:
— De când mă aflu în acest spital, toate soiurile de amărâţi de toate vârstele şi meseriile sau ne-meseriile, care au scris vreodată vreun rând sau ar vrea de acum încolo să scrie, şi fie că sunt săraci şi le trebuie bani pentru pâine, sau sunt viţioşi şi le trebuie pentru rachiu, tabără aici de-mi cer mie. Şi eu le dau. Am devenit, cum vezi, bancher! (iar după o scurtă pauză de tuse seacă). Şi ca să mai am bani să le dau ăstora, trebuie să facem amândoi nişte afaceri.
Am „comentat”:
— Bine v-aţi gândit! Mai om de afaceri ca mine, nici n-aţi găsi.
— Glumesc. Febra. Vorbărie datorită febrei. Iar după încă o scurtă pauză:
— Să și începem prima afacere. Uite o mie de lei. Să-mi comanzi, te rog, la tipografia „Marvan”, fiindcă eu nu pot să mă deplasez, nişte hârtie de corespondență şi nişte plicuri, cu noua mea adresă, că de mâine mă mut de-aici, şi nişte cărţi de vizită.
Mi-am notat textul care urma să fie imprimat şi-am întrebat:
— Câte bucăţi din fiecare „sortiment”?
— Păi, ştiu şi eu! Câte vreo două sute din fiecare. Vezi cât costă şi restul de bani să ţi-i opreşti ţie.
— De ce?
— D-aia! Ca să n-am bani numai eu. Să ai şi tu.
N-am avut curaj să insist. Știam că s-ar fi supărat. Apoi, timp de aproape doi ani, cât a mai trăit, Panait Istrati a mai făcut cu mine multe asemenea „afaceri”.
Una din ele s-a desfăşurat astfel: Prin luna august, cred, a anului 1934, eram eu în (cum se zice) relaţii de amor cu o… domnişoară, amor care îmi consuma, pe lângă puternice sentimente, şi mulţi bani. Iar într-una din zile, m-am pomenit că nu am bani deloc. Deci, problemă: de unde să-i procur? (Mîine-poimiine, i-oi obţine eu de pe undeva: de la profesorul Al. Rosetti, directorul Editurii Fundaţiei Regale, sau de la vreun teatru, unde am — ori aş propune — vreo traducere, sau de la Primăria Municipiului, sau… Asta, mâine-poimâine! Dar, de unde azi, acum, într-o oră?
Şi mi-am adus aminte de… bancherul de la Sanatoriul Filaret! Nu-l mai văzusem pe Panait Istrati de vreo cinci-şase luni. Locuia acum, cu tânăra şi frumoasa lui soţie, „coana Margareta”, într-o spaţioasă casă, închiriată pe o străduţă liniştită, Popa Savu, din apropierea Şoselei Kiseleff, la câţiva paşi de restaurantul-parc, numit „Bufet” (existent şi azi), situate la colţul pe care îl face şoseaua cu strada Arhitect Ion Mincu.
Margareta și Panait Istrati la Nisa
M-am dus la el, la o oră de după amiază, înspre seară. Primit îndată, şi sub scrutătoarea lui privire, cu mari ochelari, care ştia să vadă în străfundul străfundurilor sufletului omenesc, n-am găsit un pretext mai inteligent decât clasica gugumănie a celor mai inexperţi tapeuri de pe suprafaţa globului:
— E bolnavă mama… şi n-am bani pentru medici, medicamente… şi…
N-a mimat nici o suspiciune.
— Bine, Cristobald. Uite 500 de lei. Şi transmite-i mamei tale urările mele de sănătate!
Peste o oră, mă aflam cu iubita la restaurantul „Bufet”. Se înserase bine, orchestra cânta romanţios, era răcoare şi plăcut. Şi când, aşezaţi la o masă mai retrasă, ne era tet-a-tet-ul mai tandru, apare în grădina restaurantului, venind în direcţia noastră şi căutând o masă liberă… Panait Istrati!
Să intru în pământ, nu alta. Dau să mă fac că nu-l văd, el însă mă vede şi nu mă evită, şi — în cel mai firesc mod, cu cel mai degajat aer posibil — se aşează la masa noastră. Şi, pe cel mai familiar ton, ca şi când ne cunoaştem câteşitrei de când lumea, şi abia ne despărţiserăm de o oră sau de azi dimineaţă, zice:
— Bună seara, copii!
Eu, pierit, abia am putut rosti câteva cuvinte. Lui, prezentându-i-o pe dânsa: logodnica mea!, — dânsei, domnul Panait Istrati!
Şi parcă vrând să nu lase timp să se bage de seamă că eu nu mai ştiu ce să spun, Panait Istrati a continuat imediat:
— Dar ce beţi voi aici? Bere? Nu vă e ruşine?
Şi a comandat vin scump, apoi fripturi, fructe, dulciuri, cafele, coniacuri…, mie şi dânsei ţigări, lui o havană…, îndemnându-ne voios să mâncăm şi să bem, înfruptându-se el însuşi copios din toate câte nu avea, de la medici, voie…
Și întreţinându-ne, în tot timpul mesei, cu fermecătoarea lui vervă, aproape numai el vorbind, cu patos, cu fantezie şi cu umor, cu acel dar şi acea plăcere de a istorisi, care erau numai ale lui, o miraculoasă seară, pe care o voi ţine minte cât voi trăi ca pe una din puţinele mele episoade fericite din viaţă), fără să facă el, în tot acest timp, nici o cât de uşoară aluzie care să mă vizeze neconvenabil, nici un cât de mic reproş, sau o cât de insesizabilă indiscreţie,— iar la sfârşit a plătit, bineînţeles, şi toată costisitoarea consumaţie.
La plecare — mult după miezul nopţii — în vreme ce domnişoara mergea la câţiva paşi înaintea noastră, Panait Istrati îmi făcu şoltic cu ochiul, şoptindu-mi la ureche:
— Te felicit, dragă Cristobald! Frumoasă mamă ai!
*** C. Cristobald, România literară, august 1969
