Legenda lui Badea Cârțan, dacul coborât de pe Columnă

Gheorghe Cârțan, devenit cunoscut ca Badea Cârțan, s-a născut pe 24 ianuarie 1849 la Cârțișoara și a fost fiul lui Nicolae și al Mariei Budac, unul dintre cei șapte copii ai familiei de țărani nevoiași. Când a împlinit opt ani, bunicul patern, Avram, l-a luat de-o parte și i-a spus că a decis să-l trimită la școală, la Pojorta, apoi la Recea sau la Făgăraș, explicându-i că vremurile s-au schimbat și, fără știință de carte, nu va izbuti în viață. Speriat, copilul i-ar fi răspuns:

-Nu mă duc, moșule! Ce-mi trebuie mie școală? Nu mă fac dascăl sau popă, mă fac cioban ca tata. Ce să fac cu învățătura? Oilor nu le trebuie dascăl, le trebuie cioban!

Îndemnurile bunicului au rămas fără ecou, dar dragostea de carte a venit mai târziu, peste vreo zece ani.

George Cârțan a devenit cunoscut pentru că a început să distribuie cărți românești, aduse clandestin din Regat, în satele transilvănene, iar în 1896 a călătorit pe jos până la Roma, pentru a vedea cu ochii săi Columna lui Traian.

„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran îmbrăcat în straie naționale, un dac la picioarele Columnei lui Traian”. Presa din Roma a scris:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri și Badea Cârțan a fost invitat în mediile politice, culturale și jurnalistice din Italia, fiind peste tot primit cu multă simpatie și prietenie.

De-a lungul vieții a călătorit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt și Germania dar, după fiecare aventură, se întorcea acasă.

Dorința lui era de a face negoț cu cărți românești și, pentru că nu a primit autorizație, a pleacat la Vac, unde era închis Ioan Slavici și, apoi, la Seghedin, unde erau închiși Memorandiștii de la Cluj, pentru a-i vizita pe delegații români care solicitaseră drepturi egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare a populației românești.

Nu a primit acceptul autorităților maghiare pentru niciuna dintre întrevederi, așa că s-a plimbat prin fața temnițelor cântând, în speranța că va fi auzit de cei dinăuntru.

În perioada 1904-1905, autorităţile maghiare i-au confiscat şi ars 76.700 de cărți dintre cele pe care țăranul le adunase pentru a-și pune planul în aplicare.

Pe 4 iunie 1907, şeful chesturii poliţiei, căpitanul Farkas M. raporta: „toate cărţile şi imprimatele de la Gheorghe Cârţan au fost transportate sub pază şi în prezenţa mea de către căruţaşul Schmidt Lajos la fabrica de cărămizi «Schmidt şi soţii»”, unde au fost arse.

 

Bărbatul a fost condamnat la un an de temniţă grea pentru răspândirea de carte românească.

Badea Cârțan a murit pe 7 august 1911, la vârsta de 62 de ani, la Poiana Țapului, în casa doamnei Lahovari, soția ministrului român la Roma, doborât de o congestie pulmonară, și fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, așa cum și-a dorit. Pe mormântul său au fost înscrise cuvintele: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”. Istoricul Nicolae Iorga a scris atunci: “Badea Cârțan n-o să mai bată la poarta nimănui cu cererile lui stăruitoare și cu cimiliturile lui istețe. A avut norocul să moară aici, pe pământ românesc, și în loc să-și petreacă ultimele ceasuri în arestul vechilor dușmani, a închis ochii în casa unde-l așezase mila unei soții de ministru plenipotențiar”.

Compozitorul şi folcloristul Grigore Teodossiu, secretar de redacţie și administrator al revistei Albina, i-a dedicat în 1923 un articol emoționant, în care a evocat mai multe întâlniri și convorbiri inedite:

“În ceasul acesta de liniște, când n-aud în odaia caldă de la școală decât zgomotul gazului aerian în lampă și ticăitul ceasornicului de părete, îmi trece prin minte chipul unui cioban de dincolo de Carpați, care o bună parte din viatä s-a străduit să lucreze numai numai pentru luminarea neamului său. Mi se duce gândul la Badea Cârțan, pe care-l văd aievea răsărind în căsuța noastră din ulița Vișinilor, ca să-i dau cărțile pe care i le făgăduisem atunci când venise la școala unde învățam carte copiii poporului.

 

Badea Cârțan! Cioban răslețit de la turma lui de oi pribegind ani de zile de la el din Ardeal la noi în Vechiul Regat și de la noi înapoi, ca să ducă desagile pline cu cărți dobândite de la domnii de aici, pe care el îi cerceta când și când ca un sol al Ardealului robit pe atunci.

Era slăbuț ciobanul Cârțan, dar avea o voință de oțel. De sub sprâncenele-i bălane, stufoase, răsăreau doi ochi iscoditori și scânteioși care spuneau multe, când te uitai în lumina lor.

Totdeauna, și vara și iarna, badea Cârțan purta cămașa desfăcută la piept, un piept uscat și păros, pe care parcă anume îl lăsa să-l bată vântul și ploaia, ca și cum și-ar fi zis: “Nu mă tem de urgia vremii, cum nu mă tem nici de urgia oamenilor!”

Venea adeseori la mine cum se ducea și la alți mânuitori ai condeiului, să-i dăm cărți și reviste pentru frați. Îl pofteam să stea jos, dar ți-ai găsit cu el:

– Cărțile, unde-s cărțile, că de ședere îs sătul. Am tot venit pe tren până mi s’o urât: o zi întreagă am tot stat până am ajuns la București, în inima românimii. Toate cărțile îs bune numai să fie citite. Stiu eu că dumneata nu ții cărți rele. Acelea nu-s pentru oameni buni.

 

Odată îmi luase urma de-acasă și m-a găsit în cancelaria școalei. Stam la sfat cu colegi. Copiii erau afară în curte, căci sunase ceasul de recreație. “Trăiască domnii învățători!”, “Să trăiesti și dumneata”. (…)

După ce se întorsese de la Roma îi pusesem întrebarea:

– Ia spune-ne, bade Cârțane, ce-i pe la Roma?

– Ei, na, că fiecare român ar trebui să vadă măcar odată cetatea unde or trăit strămoșii lui. Eu am făcut mai mult decât atâta.

– Ce-ai făcut, bade Cârțane, spune, că ne umpli inima de bucurie.

– Toată ziulica cutreieram cele 7 dealuri ale Romei și seara cădeam mort de obosit; dar nu mă lăsam, a doua zi o luam de-a capul. Noaptea o petreceam la picioarele ruinelor de palate și de temple romane. Îmi ziceam în mine: Pe aici o trecut cezarul August în carul lui de triumf, pe aici or venit patricienii romani în ținuta lor de sărbătoare; pe aici o trecut divul Traian cu cortegiul lui cu robii daci și sarmați legați în lanțuri. Aici, de unde au privit strămoșii alaiurile împărătești și consulare, aici în pulberea zidurilor, îmi voi pune eu sarica și sacul de drumeț și voi dormi păzit de stelele cerești.

Și badea Cârțan, ca să fie cât mai aproape de strămoșii lui, de locurile pe unde ei si-au purtat viata lor măreață, se culca și dormea la picioarele coloanelor maiestoase și-n umbra zidurilor amintitoare ale unui trecut glorios. Iar ca să poată intra în Coloseu și să doarmă acolo, a trebuit să sară un palan nalt de scânduri. Noaptea nu l-a văzut nimeni. A dormit nevinovatul suflet liniștit, cu capul pe pietrele sfinte, martore ale unui trecut îndepărtat de glorie și de cultură, de bucurii mari și de suferințe mari, învelit în sarica-i ciobănească. A doua zi, în revărsatul zorilor, badea Cârțan voia să se întoarcă pe același drum… sărind palanul. Dincolo de gard era însă sergentul de post. Așa cum era ciobanul cu haina lui lățoasă și sălbatecă, i s-a părut omului stăpânirii că are în fața lui un pângăritor al trecutului.

L-a înșfăcat de mâna și a început să-l întrebe în limba italiană:

– Ce-ai căutat în ruine?

– De-a surda n-am intrat eu. Am vrut să fiu aproape de strămoșii mei, de romanii mei și ai tăi. De ce m-ai arestat?

Sergentul l-a dus la comisariat și acolo s-au deslușit lucrurile. Badea Cârțan era românul care revedea și admira pe mama sa, pe mama părinților săi, pe maica Roma. Și i-au dat drumul.

O, dar a pățit multe badea Cârțan de la noi și de la ungurii!

La noi l-au găsit noaptea târziu ieșind de la un scriitor de seamä, cu sacul plin cu cărți, pe care voia să le strecoare pe cărări neumblate în Ardeal. La acea oră târzie, sergentul, luându-l drept hoț, l-a arestat.

Dus la secție, l-au făcut să doarmă noaptea în arest Și un subcomisar necinstit i-a șterpelit 150 de lei. Dar badea Cârțan nu s-a lăsat. Cum a scăpat din mâna polițiștilor, s-a și dus la prefectura politiei și a reclamat. Prefectul poliției îl cunoștea. A dat îndată poruncă să i se întoarcă banii, iar pe subcomisarul nevrednic l-a dat afară din slujbă. Dar ce-a pățit badea Cârțan de la unguri?

În două rânduri l-au prins cu desagile de cărți în spinare împărțindu-le pe la săteni. L-au arestat și l-au ținut închis în nu știu ce temniță, ca pe făcătorii de rele. I-au ridicat toate cărțile pe care le-au găsit la el acasă, încă neîmpărțite, și le-au dat foc. Cum scăpa însă din pușcărie, badea Cârțan își uita necazurile și începea iarăși mișuna lui de furnică și fapta lui de apostol.

Și făcea să pătrundă la frații noștri cartea românească, în care înțelegea el că este nădejdea, scăparea, mântuirea.

În 1906 l-am întâlnit la biblioteca românească din Sibiu. Ajuta bibliotecarului să așeze cărțile în rafturi. Le strângea la sân ca pe o comoară sfântă neprețuită. Cum m-a văzut, m-a recunoscut și mi-a zis:

– Îți place la noi domnule Teodossiu?

– Îmi place, cu atât mai mult că aici te găsesc tot inimos cum te știam.

– Apoi fără carte omu-i ca vita necuvântătoare, zise Badea Cârtan și-și văzu de cale într’altă odaie.

Mai târziu mergeam împreună pe Bulevardul Elisabeta. El era necăjit că ceruse niște cărți – pare-mi-se Cronicile lui Kogălniceanu – la ministerul Instrucțiunii și nu i se mai dădeau. Cineva, răuvoitor, răspândise zvonul că el, când le ia, le vinde.

– Auzi dumneata, zicea el, când fratele-ți cere lumină, tu să-i zici: Mai stai și pe întuneric, că mâine o să-ți dea lumină soarele. Apoi soarele nostru nu-i sfânta învățătură din cărți? Mă trimit de la Ana la Caiafa și nimeni nu-mi mai dă cărțile de care am nevoie.

– Apoi se spune că n’ai împărțit cărțile cari le-ai fost dus dincolo și ți le-au luat ungurii.

– Cine-o spus asta?

– Așa se aude.

– Asta a răspândit-o dușmanii, ca să nu-mi mai dați cărți…

De atunci nu l-am mai văzut pe Badea Cârțan. Era însă slab, slab de tot, că-i numărai coastele. Parcă și din statură mai pierduse. Prea era câinos traiul pe care-l ducea el. Să te strecori cu sacul greu cu cărți din spinare prin potecile munților, să stai mereu cu urechea ațintită la orice mișcare a frunzișului, la orice cădere a unei pietricele din munte, de frica jandarmului!

Și de multe ori, zile întregi, să rabzi de foame, ca să saturi cu lumina sfântă a cărților pe cei flămânzi de ea, pe neamul tău…

Badea Cârțan, lovit de o boală fulgerătoare de plămâni, a căzut pradă apostolatului său. Iubitorii de patrie l-au îngropat în pământul Sinăii între brazi, acolo pe unde el și-a purtat adesea pașii, ca să vadă la ei acasă pe viitorii Suverani ai României Mari.

Acum zăpada cerne fulgi moi pe mormântul lui. O, bade Cârțan, aș fi vrut să te văd în viață atunci când primul rege al Românilor își punea pe cap coroana de Suveran al tuturor Românilor. Știu că ai fi fost cel mai fericit dintre oameni. Totuși, viața ta n-a trecut zadarnică. Ea a fost toată a datoriei și a iubirii de neam. Poate sluji ca îndemn multora din vremea de azi”.

 

Sursa:

G. Teodossiu, Badea Cârțan, Revista Albina, 15 – 31 ianuarie 1931