George Ionescu, ca și atâția alți notari buni români, a fost cel mai nenorocit muritor în clipa când a primit ordin să dipună preoților din cele șapte sate ale sale să tragă clopotele în ziua când au căzut Bucureștii în mâna dușmanului. Câtă durere și câtă scrâșnire din dinți nu s-a simțit atunci în întreg Ardealul!
Soția notarului Ionescu, născută Rozalia Costina, aparținea unei familii fruntașe din Hălmagiu, având un frate pe nume George Costina, preot ortodox în Iosași, și o soră, Ecaterina, soția protopopului Birta din Hălmagiu.
Suferințele îndurate de această femeie la 1919, în timpul războiului României cu bolșevicii unguri, nu se pot descrie. Comuna Ciuciu fiind situată tocmai pe frontul de luptă (în Ciuciu erau bolșevicii unguri și în Hălmagiu trupele românești), bătrâna notăreasă a văzut-o într-o bună zi arestată de bolșevici pe fiica ei cea mică, Marioara, și ținută ostatică în trenul blindat din gară. Ce durere îngrozitoare pentru sărmanii părinți să-și vază copila ajunsă în captivitatea bolșevicilor turbați!
Fruntașul român dr. Iustin Marșieu, advocat din Arad, a adus imediat această arestare ilegală la cunoștința Sfatului național din Sibiu, care a cerut guvernului contelui Mihail Karolyi eliberarea fetei.
Dar toate reclamațiunile și intervențiile au fost zadarnice. Biata fată a fost salvată din mâna bolșevicilor de către doi vecini, bărbați de omenie și curajoși, care au însoțit-o de bună voie în arestul din trenul blindat și n-au părăsit-o până în ceasul când au reușit să fugă cu ea și s-o scape teafără.
Din cauza terorii bolșevicilor, Rozalia Ionescu a fost nevoită în cele din urmă să se refugieze și să-și lase toată gospodăria și casa din Ciuciu în mâinile maghiarilor. Toate aceste pierderi familia notarului le-a suportat cu resemnare și încredere, convinsă fiind că România Mare, pe care atunci îndrăzneau s-o viseze, nu se putea înfăptui fără jertfe. Pe măsură însă ce frontul de luptă era împins de bravele trupe românești înspre Budapesta, familiei Ionescu i se pregătea de către bolșevici o lovitură groaznică.
Sub pretext că notarul G. Ionescu era spionul armatei române, bolșevicii pun mâna pe el, îl condamnă la moarte și la Mezotur îl și execută, împușcându-l, după ce mai întâi l-au pus să-și sape singur groapa. Acest brav și cinstit român a murit strigând în fața călăilor săi care asistau la execuție: Trăiască România Mare! Prin acest strigăt a simțit el răzbunată umilita viață a notarului român de sub stăpânire ungurească.
Soții George și Rozalia Ionescu au avut trei fete, una mai frumoasă decât alta, și anume:
– Melania, autoarea sentimentelor de dragoste pe care a știut să le inspire arhiducelui Franz Ferdinand
– Lucreția, măritată cu dr. Eugen Barbu, fost vice-bibliotecar al Universității din Budapesta și apoi director al Bibliotecii Universității Regele Ferdinand din Cluj. Doctorul Eugen Barbu, nepot al mult regretatului martir din procesul Memorandumului, părintele dr. Vasile Lucaciu, este unul dintre elementele de seamă ale fraților noștri din Ardeal și a făcut parte în trei rânduri din Camera Deputaților din București.
– Fiica cea mică, cu numele Marioara, s-a măritat după război cu dr. Teodor Baniciu, prim-pretor la Hălmagiu. După cinci ani de căsătorie, a rămas văduvă cu doi copii mici și a trăit lângă buna și bătrâna ei mamă, la Hălmagiu.
Povestea de astăzi se referă la Melania, fiica cea mare a notarului din Ciuciu, care a văzut lumina zilei la 18 iulie 1889, anul tragediei de la Mayerling.
Terminând clasele primare la școala confesională din Ciuciu și apoi la cea din Hălmagiu, Melania Ionescu, bună și serioasă elevă de la început, a urmat doi ani la liceul român unit din Beiuș, ca internă a Institutului Pavelian, numit astfel după numele întemeietorului, episcopul Mihail Pavel și, apoi, ca să-și însușească limba ungurească și germană, a învățat patru ani la școala de fete a călugărițelor catolice (Notre Dame de Sion) din Timișoara.
Melania și Lucreția Ionescu erau încă din anul 1908 vestite în tot ținutul Aradului și în societatea intelectualilor români din Budapesta pentru sentimentele lor alese de românce, pentru prețiosul și inimosul concurs pe care îl ofereau în toate inițiativele culturale românești, ca și pentru frumusețea lor remarcabilă și impunătoare, ce se distingea prin linii simple, dar fine, alături de tinerețea lor din care izvorau abundent toate resursele de bogăție sufletească pentru tot ce era românesc și în folosul nației.
Frumoasele sentimente naționale ale acestor două românce încântătoare au fost din fericire bine îndrumate de către doamna Marilina Bocu, o inteligentă și distinsă regățeană, fiica primarului George Manolescu din Sinaia, care, căsătorindu-se cu dl. Sever Bocu, pe atunci director al ziarului Tribuna din Arad, apoi deputat de Timiș, a știut imprima, prin munca și farmecul ei, vieții naționale din Arad o mișcare mai vie și mai activă, contribuind să netezească asperitățile dintre români și să-i adune mai des la Arad, grație diferitelor serbări, baluri și festivități pe care le organiza cu un deosebit talent, abilitate și reușită.
În luna iunie a anului 1909, cu câteva zile înainte de vizita arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale la Sinaia, se comemorau de către intelectualii români din Arad și împrejurimi douăzeci de ani de la moartea marelui nostru poet Mihai Eminescu. Ca întotdeauna în astfel de ocazii, românii din orașul și județul Arad își dădeau tot entuzismul și prinosul sufletului lor și dispoziția tuturor era din cele mai înălțătoare.
În mijlocul serbării, o fată frumoasă, zglobie și plină de grații, tip de româncă răsărită de la poalele munților Apuseni ai Transilvaniei, se ridică mândră și trupeșă, toată parcă numai un suflet și, cu glas suav, cam tremurat, dar cald și mișcător, declară simbolica Doină a nemuritorului Eminescu. Era Melania Ionescu, fiica notaruluui din Ciuciu, presupusul „stâlp” al unității statului maghiar! Când această fermecătoare fată a rostit versurile:
“De la Nistru pân-la Tisa,
Tot românul plânsu-mi-s’a
Că nu mai poate străbate
De atâta străinătate”, privirea ei înduioșată s-a ridicat deodată într-o ardoare înfocată și a plecat însăgetată mai departe, zburând deasupra spațiului ce-i aținea gestul ei scurt și discret până la umedele celule ale temniței din Seghedin, unde se zbătuseră și se mai zbăteau încă atâția români în amar, iar de aici alerga lacomă peste câmpiile Ardealului, peste vitregii Carpați, ca și peste colinele Basarabiei până la Nistru. Era transportată tânăra și dulcea fată într-o lume nouă și ideală și în toată apologia poetică a celei mai splendide forme ce ne arată așa de clar întregul nostru trecut istoric, ea punea tot sufletul, toată puterea de evocație.
La un moment dat, auditorul avea parcă impresia că drăgălașa ființă care declama, trezită din magia unui vis măreț, sugrumată de zăvorul cătușelor fatale și de prezența reprezentanților poliției ungurești, blestema printre dinții ei albi ca zăpda, repede ca să nu înțelegă stâlpii ordinei din statul maghiar:
Cine a îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii!
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia!…
Fiori de înflăcărare comunicativă străbătură în clipa aceea toată mulțimea celor câteva sute de români prezenți, iar din ochii divini ai aceleia care evocase durerea și idealul unui neam întreg, cu o privire mândră, cruntă, aspră și necruțătoare curgeaau picături de lacrimi sfinte: Melania Ionescu plângea durerile seculare ale neamului românesc.
Sursa preluării:
Îndrăgostirea unui habsburg de o frumosă româncă din Ardeal, Ion Rusu Abrudeanu, deputat de Alba, Cartea Românească, 1928
Urmează: Întâlnirea Melaniei Ionescu cu arhiducele Franz Ferdinand la Sinaia
Recomandare de lectură:
“Sever Bocu (1874-1951). O viață, un ideal, un destin”, volum semnat de Florian Bichir și Horia Dumitrescu, apărut recent la Editura RAO, Categoria Istoria Românilor
