“Despre ultimele zile ale lui Badea Cârțan ni se scrie din Sinaia. Bătrânul Badea Cârțan plecase sâmbătă să treacă graniţa şi să se întoarcă în ţara sa. Neavând însă paşaport, a fost întors înapoi. S-a dus la Poiana-Ţapului, un cătun al Sinaiei, şi s-a oprit la D. Alexandru Lahovari, fost ministru la Roma, care îl găzduia adesea, şi s-a plâns că nu se simte bine. Duminică dimineaţa a ieşit să se întindă la soare, pe iarba de lângă parcul vilei Lahovari. Acolo l-au găsit servitorii mort de o boală de inimă.
A fost înmormântat marţi de primarul Sinaiei domnul G. Manolescu, pe cheltuiala primăriei şi a Ligii culturale. Cârțan a fost îmbrăcat cu un costum frumos de mocan, cu căciulă ţurcănească, trimise de d-na şi dl. Emanoil Arghiriade, directorul fabricelor Costinescu.
Serviciul divin s-a oficiat în capela spitalului. A avut o înmormântare frumoasă, la care au asistat mulţi oaspeţi. În asistenţă, din întâmplare, erau reprezentaţi românii din cele patru colţuri. Un ardelean a dus praporul, un ungurean de lângă Arad a mânat carul, iar preotul era macedonean.
Doamna Lahovari, în casa căreia a fost găzduit zilele din urmă, a rugat pe sculptorul Palatului să-i scoată masca mortuară. Masca a fost dăruită domnișoarei Lygia Bocu, ca semn de pios omagiu “pentru cel mai curat suflet de român.”
Liga a depus o jerbă de trandafiri cu tricolor, iar românii de la noi i-au presărat mormântul cu flori del a munte. Odihnească în pace!”, consemna cotidianul Tribuna din 13 august 1911.
Același ziar scria câteva zile mai târziu, sub titlul “Amintiri despre Badea Cârțan”, despre experiențele mai puțin cunoscute ale țăranului din Cârțișoara la Paris, așa cum au fost ele relatate de poetul Avram Steuerman-Rodion:
“Cine nu l-a cunoscut pe Badea Cârțan? Nu este oraş ori ţinut mai de seamă românesc unde să nu fi fost badea Cârțan. Nu s-a ţinut în ultimele decenii vreo adunare naţională la care să nu fi participat Badea Cârțan. În Bucureşti, ca şi la Arad, Sibiu, Braşov, Iaşi, Constanţa, Craiova ori Sinaia, pe care o prefera mai mult, Badea Cârțan era la el acasă. Cunoştea pe fiecare om de seamă şi chiar mai puţin de seamă. De ai noştri şi el asemenea era cunoscut, începând de la Regele Carol, de toţi miniştrii săi şi până la cel din urmă uşier de la ministere, unde Cârțan avea intrare liberă.
Îl îndrăgise mai cu seamă pe domnul Delavrancea, despre care spunea „că mult dulce grăieşte” şi pe care îl cerceta totdeauna în Bucureşti. La Arad a fost mai pe urmă la inaugurarea palatului „Tribunei”, serbare de la care nu putea să lipsească. Aici asculta la banchet sforăitoarele discursuri. Vorbea unul dintre ai noştri. Cârțan, ridicat în picioare, asculta cu gura căscată. Mă apropii de dânsul şi îi spun:
— Om foarte cuminte, domnul X.
— Are minte multă, dar nu-i toată bună!, replică spiritual Badea Cârțan, cu instinctul lui sigur în cunoştinţa de oameni.
Dar Badea Cârțan a fost nu numai un rătăcitor al pământului românesc, ci un adevărat „globetrotter” care a cutreierat toată Europa. Cu cojocul întors, cu iţarii albi şi cu opincile rupte, el a făcut mai mult pe jos în vreo două rânduri drumul la Roma şi la Paris, în căutarea veșnică a „fiilor Romei”. Ce bucurie trebuie să fi simţit Cârțan când, după o grea călătorie pe jos, a ajuns acolo unde îl îndemna tot sufletul lui de idealist, e lesne de înţeles. Şi e lesne de înţeles şi ce mândru a trebuit să se simtă când în portul lui ţărănesc, cu iţari şi opinci, a stat la Columna lui Traian, alături de „fraţi” de-ai lui, persoane de seamă din societatea italiană. Acolo l-a cunoscut şi pe domnul Lahovari, pe vremea aceea ministrul României la Roma, care i-a dat acum o odaie, văzându-l prăpădit prin Sinaia, unde şi-a dat sufletul. În lungile sale rătăciri, nenorocitul a îndurat şi nesfârşite mizerii. Stătea pe un picior veşnic de război mai ales cu jandarmii unguri, care în vreo câteva rînduri l-au bătut şi l-au maltratat, i-au confiscat cărţile şi ziarele, unica lui slăbiciune, cu care încărca desagii şi pleca acasă în Transilvania.
Autorităţile ungureşti au transportat în vreo două rânduri cu carele comoara aceasta de cărţi și ziare vechi strânse de Cârţan la Braşov, unde li s-a dat foc. Cea mai cumplită durere a fost asta pentru Cârţan. Începea apoi din nou să cutreiere oraşele româneşti şi să-şi umple desagii cu cărţi şi ziare, pe care le cerea cunoscuţilor.
În vagabondajul acesta veșnic a fost de nenumărate ori închis şi se socotea „martir” al cauzei naţionale. Nu-l supăra persecuţia asta a jandarmilor unguri, pe care o primea cu mândrie, dar îl jignea adânc faptul că de vreo câteva ori a fost bătut şi prin beciurile poliţiei din Bucureşti, care îl strângea câteodată de pe stradă drept un vagabond. El reclamase o dată de-a dreptul la ministru împotriva unor sergenţi care l-au bătut şi ministrul i-a pedepsit pe sergenţi şi i-a dat şi bani, şi… cărţi lui Badea Cârţan, ca să-l mângâie.
Se găseau şi alţii care îl certau pentru aceste vagabondaje, ori îl ocărau ca pe un şarlatan ordinar. Dar Badea Cârţan numai şarlatan nu era. Era un exaltat, nepărat, dar nu şarlatan. Ţăranul acesta vorbăreţ cu ochiul vioi şi graiul de un farmec nespus, care a străbătut mai mult pe jos drumul până la maica Roma cea bătrână, unde s-a întins să se odihnească la picioarele statuii lui Traian, nu era un om ordinar, ci un visător cu mintea călătoare, un poet cu imaginaţia aprinsă.
Ciobanul vagabond care priveşte cu pâinea subsuori în urma frumoaselor parisiene ca să le admire, „cum mărg”, care urcă scările Eliseului şi scoboară în cavoul lui Napoleon, la „Invalides”, aventurierul care gândeşte să facă pelerinagiu la Sevilla „că acolo cică s-a născut Traian” nu este un şarlatan ordinar, chiar când, lucru greu de presupus, ar fi un şarlatan de reclamă.
Reîmprospătăm după memoriile domnului Steuerman cititorilor noştri câteva interesante peripeţii din petrecerea lui Cârțan la Paris:
“…Eri, lume adunată multă de tot se uita cu mirare la o figură speriată de-a fi obiectul curiozităţii generale, George Cârțan, baciul din Munţii Făgăraşului, cu sarică, căciulă mare în cap şi cu cojocul întors pe dos, plecat prin ţări „spre ai noştri” să descopere fii de-ai Romei.
— Dar ce caţi, Cârţane, prin paraginele astea?, îl întreb.
—Fii de-ai Romei!… fu răspunsul firesc, cum ai căuta ciuperci după ploaie.
— Şi cât ai să stai pe aici?
— Vreo patru zile, am mai fost în august trecut patru, să se facă opt în capăt.
— Dar ce te interesează mai mult?, zic.
— Invalides şi Luvru, unde se păstrează de-a Romei rămăşiţe, frumuseţi multe.
— Şi cum te înţelegi cu lumea, ce limbă vorbeşti?
— Zic: „România” cui mă întreabă câte ceva; pun pitacul lângă mine când mi-i foame, mai mă ajut şi prin semne şi tot nu mă pierd.
— Ţi-s dragi franţujii?
— Dragi, că-i libertate.
— Dar după ce cunoşti că-i libertate?
— Apoi dumneata nu vezi cum cântă şi strigă ziua şi noaptea întreagă şi nu le zice nimeni nimic?
(…)
Puţin încăpătoare, dar cochetă şi cu un aer de religioasă intimitate, biserica română e una din atracţiile Parisului pentru conaţionalii noştri. La intrare găsesc un public numeros; ai crede că te afli într-un oraş românesc care posedă un high-life ales şi curios. Ambasada, foşti miniştri — în frunte cu d. Alexandru Lahovari, d. Palladi, despărţiţi amândoi prin jovialul domn Jac Lahovari; d. Olănescu, modest, a rămas în fund, numai domnul Panu, deşi e în Paris, n-a onorat cu prezenţa d-sale biserica română. Studenţii înşiraţi în dreapta, iar în stânga, studente. Domnişoare ieşite din pension în tovărăşia părinţilor îngenunchiază cu evlavie. Aproape de intrare, retras cu multă modestie, e George Cârţan, din Transilvania.
Figura caracteristică a ţăranului, cu obrazul ars, slab şi având aerul de a se mira de toate, Cârţan face un contrast de nespus cu hainele de înaltă ceremonie a celor de faţă. Mă apropii de Cârţan la sfârşitul slujbei. Neîncrezător şi bănuitor ca toţi ţăranii, intri în vorbă cu el numai cu încetul, după ce se asigură că nu-ţi baţi joc…
O seamă de grozavi studenţi, fii de-ai Romei, au găsit în rarul exemplar de ţăran român rătăcit la Paris un obiect de glume insipide. Cu toate acestea, Cârţan e deştept, bogat în improvizaţii şi apropouri; vorbeşte nemţeşte şi a încercat chiar să se ajute şi în limba teutonilor, dar nimeni nu l-a înţeles…
La Versailles — Versalii cum zice el — a spus numai atât: Soldat roman; a mai pomenit de Napoleon Bonaparte şi i s-a făcut o primire strălucită. Posedă o sumă de însemnări de muzee unde se află antichităţi „de-a lui Iuliu Cesar…”
Publicul iese din capelă. Rămânem la urmă amândoi. Singur domnul Alexandru Lahovari daignează să adreseze câteva vorbe ţăranului, întrebându-l de impresii. Cârţan, încântat de această onoare, răspunde cam tulburat, dar cu duh, apoi îşi scoate de sub o masă căciula de oaie şi pornim amândoi să grăim în faţa unei madere.
— Or hi host ca la două sute de popor în biserică, reflectează Cârţan… Câte 50 de bani depunea fieştecare, mergeam la Madrid şi la Sevila… Ceea ce a mai reţinut Cârţan din Paris erau femeile. Simţul lui estetic a fost izbit de eleganța femeilor. Se trezeau gusturile romane în sufletul ţăranului din Făgăraş.
— Îmi place că merg frumos, zicea despre femeile Parisului.
Acum s-a stins. Sufletul lui s-a mai cerut odată după frumos şi s-a târît să moară în mijlocul celei mai splendide naturi pe care a întâlnit-o el vreodată în nesfârşitul său vagabondaj prin lumea mare”.
*** Tribuna, august 1911
