Marele cineast Jean Pierre Melville îl considera pe Alain Delon “un interpret unic, în orice caz interpretul ideal al filmelor sale. Fără el, multe din ideile mele n-ar avea niciodată un chip. Am ajuns să ne cunoaștem atât de bine, încât uneori este de ajuns să ne privim și totul este pus la punct”.
Profesionist riguros, Alain Delon vrea să știe totul despre aparatul de filmat, despre ceea ce intră în raza lui vizuală într-un cadru sau într-altul. Operatorilor, însă, fermecătorul Delon obișnuia să le spună: “Nu vă sinchisiți de felul cum arăt. Nu țin să apar frumos. Luați-mă din ce unghi vreți, puteți chiar să mă pociți».
Într-un interviu realizat de revista L’Express în 1969, marele actor francez a vorbit despre valorile care i-au guvernat viața.
— Nu v-aţi gândit niciodată că ați putea deveni actor?
— Niciodată.
— Cinematograful vă interesa?
— Deloc. Singura mea amintire de spectator în acest domeniu se situează la Saigon, pe strada Catinat, unde am văzut „Nu pune mâna pe bani!“ Habar n-aveam ce înseamnă cinematograful… Înainte de a face armata, locuiam la Bourg-la-Reine. Pe vremea aia, cum ştiţi, era foarte la periferie, departe de Paris. La Paris nu veneam niciodată.
— Azi cinematograful vă interesează?
— Sunt prizonierul cinematografului.
— În ce sens? Prizonierul personajului pe care l-aţi creat? Al reputaţiei? Al mitului?
— Nu. Sunt prizonierul mediului în care evoluez. Prizonier în sensul că sunt încorsetat în acest mediu. Îmi place să joc, îmi place comedia, îmi place să mă aflu pe o scenă sau în faţa unui aparat de filmat. Dar tot restul mă plictiseşte grozav, ca să nu spun că nu-mi place deloc. Cinematograful e o mare plină de rechini. Primul care sare îl prinde pe celălalt. Nu pot suporta așa ceva. Nu-mi stă în fire.
— Nu sunteți niciodată fericit în clipele în care vă exercitaţi meseria?
— Ba da. Între momentul în care se spune „motor” şi cel în care se spune „tăiaţi”.
— Deci nu prea mult timp. Cum vă înţelegeţi cu regizorii, domnule Delon?
— Bine. E un lucru indispensabil. Fără asta, totul e ratat. Dacă eu joc într-un colţ, iar el regizează în celălalt, rezultatul e catastrofal. Comuniunea e necesară.
— V-a ajutat în meserie faptul că sunteţi frumos?
— Și da, şi nu. Fireşte, fizicul m-a ajutat mult. Dar, în acelaşi timp, a fost pentru mine un handicap foarte greu. Prefer să nu vorbesc despre mine. Să vorbim, de pildă, despre Jean Marais. Da, fizicul i-a servit grozav. Dar în același timp l-a incomodat grozav. În asemenea cazuri, nimeni nu crede că ai putea avea şi talent.
Ţi se lipeşte imediat eticheta de „june prim“. Ba, mai mult, „june prim romantic“. Trebuie să munceşti foarte mult ca să dovedeşti că, pe lângă asta, eşti şi un actor adevărat. Am mulţi camarazi care au debutat în cinema fără să fie, fiziceşte, deosebit de frumoşi. Criticii i-au decretat pe loc geniali. I-au comparat foarte firesc cu Charlie Chaplin.
Nu vorbesc, bineînţeles, de Jean-Paul Belmondo, care are un talent foarte real. Chiar dacă, la început, s-a spus că are capul lui Michel Simon.
— Alain Delon, sunteţi în concurenţă directă cu Belmondo? Pe piaţa franceză, el e singura vedetă de talia şi de onorariile dumneavoastră.
— În generaţia noastră, da. În cea precedentă, Gabin, Bourvil, de Funes. Dar nu ne luăm unul altuia rolurile. Turnăm ce ne place. Restul îl iau ceilalţi.
— Jeanne Moreau?
— N-am reuşit niciodată să fac un film cu ea.
— Aţi încercat?
— De mai multe ori. A refuzat ea. Doreşte numai roluri pe măsura ei. E intransigentă în ce priveşte scenariul. Nu e niciodată partenera unui alt actor; actorul acela trebuie să fie partenerul ei.
— Înclinaţia către sfidare e o trăsătură de caracter a dumneavoastră?
— Cred că da.
— Ce înseamnă pentru dumneavoastră prietenia, domnule Delon?
— Lucrul cel mai important de pe lume. Cel mai de preţ lucru pentru mine e prietenia, nu dragostea. Vă spun de la început că nu mai cred în dragoste. Nu mai cred decât în pasiunea care nu ţine mult. Cred în pasiunile multiple şi le trăiesc intens, până când ele se sting.
— Dar tandreţea vă spune ceva?
— Tandreţea, da. E foarte importantă.
— Păstraţi relaţii tandre cu femeile pe care le-aţi părăsit?
— Cu femeile pe care le-am părăsit? Vreţi să spuneţi cu femeile care m-au părăsit.
— Ce-aţi face dacă i s-ar întâmpla ceva rău lui Romy Schneider?
— Aş căuta îndată să fiu lângă ea.
— Dar dacă i s-ar întâmpla ceva lui Nathalie Delon?
— Cu atât mai mult: e mama fiului nostru.
— Cum a putut Alain Delon, care pune atâta preţ pe prietenie, să aibă încredere în Stepan Marcovici?
— Ne putem înşela.
— Când v-aţi dat seama că aţi început să vă înşelaţi?
— N-am ştiut niciodată că m-am înşelat cu adevărat. Am descoperit asta mai târziu, citind acele scrisori. Am descoperit că m-am înşelat la poliţie, şi acum descopăr tot mai mult, în fiecare zi, că m-am înşelat.
— De ce nu v-aţi protejat mai bine? Nu închideţi uşa niciodată nimănui?
— Nu. Ţin uşile larg deschise. Copilăria mea, firea mea, viaţa pe care am dus-o m-au făcut să fiu bănuitor. Dar când mă încred în oameni, mă încred în ei definitiv.
— Încrederea dumneavoastră îi cuprinde şi pe toţi prietenii lui Stepan Marcovici?
— Nu. De ce citiţi jurnale rele? Casa mea n-a fost niciodată invadată. Toţi oamenii care pretind azi că au fost prieteni cu Stepan şi că veneau la mine, toţi ăştia trăiesc de şase luni, materialmente, din afacerea asta.
Primesc bani declarând orice, povestind tot felul de poveşti. Sunt şi unii care vor să scrie cărţi, să facă filme despre treaba asta… Apar nu se ştie de unde nenumăraţi veri ai lui Stepan. Toţi au câte-o versiune despre întreaga afacere. Au ieşit din umbră şi n-au altceva de făcut. Dacă n-au ieşit din umbră, au ieşit din închisoare. Dacă n-au ieşit din închisoare, intră în închisoare. Poate că i-am întâlnit o dată ori de două ori, dar nici nu locuiau cu mine, nici în casa mea. (…)
Au fost încercări de a mă masacra, de a mă ucide pur şi simplu în faţa spiritului public. Uite-aşa, fără nici o pricină, pe nimic, numai fiindcă Parisul mănâncă un rege pe zi. Dar s-a mers prea departe. Unii au vrut să asmută asupra mea opinia publică. În cele din urmă, am fost mai degrabă eliberat. Prin exagerare, lucrurile s-au întors în favoarea mea.
— Opinia publică nu v-a fost niciodată ostilă, din moment ce un sondaj al Institutului francez al opiniei publice vă plasează printre „cei zece oameni vii cei mai admiraţi dintre francezi“.
(…)
— Ce vârstă are fiul dumneavoastră?
— Patru ani şi jumătate. E superb. E formidabil. Îşi respectă şi mama, şi tatăl. E o comoară.
— El e punctul fix al vieţii dumneavoastră care se scurge cu 2.000 km pe oră?
— Da. Din clipa când s-a născut.
— Îl vedeţi des?
— Tocmai o să se întoarcă de la şcoală. Înţelegerile noastre, cu Nathalie, sunt foarte firești. Nu e nici o problemă.
— Cum îl veţi proteja de insecuritatea permanentă care pare să constituie climatul dumneavoastră natural?
— Am să încerc s-o fac fără ca copilul să bage de seamă. Am câțiva ani înaintea mea și sper că am să evoluez, că am să ajung la acea maturitate care poate că încă îmi lipseşte. Sper să nu-mi dezamăgesc niciodată fiul.
— Amintirea pe care v-a lăsat-o divorţul părinţilor dumneavoastră nu v-a oprit totuşi să vă despărţiţi de soţia dumneavoastră?
— A fost cel mai mare eşec din viaţa mea. Singurul. Celelalte nu înseamnă nimic. Am vrut să am un copil la douăzeci de ani. Totuși a trebuit să aștept, ca să fiu sigur că voi putea să-i dau tot ceea ce n-am avut eu.
— Există o frază în filmul „Samuraiul“…
— „Nu există singurătate mai mare decât cea a samuraiului, sau poate cea a tigrului în junglă“. Asta e?
— Vi se potrivește foarte bine.
— Asta pentru că trăiesc într-o junglă, și cred, într-adevăr, că sunt un pui de tigru.
*** L’Express, 1969
Marele actor Alain Delon s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, au anunțat cei trei copii ai săi într-o declarație comună pentru Agenția France Presse.
