Testamentul lui Alecsandri. Academia Română în proces cu nepoatele poetului

Cu patru ani înainte de a înceta din viață, poetul Vasile Alecsandri și-a făcut testamentul, lăsându-și întreaga avere Academiei Române, iar uzufructul, soţiei, Paulina Alecsandri. Aceasta, la rândul ei, a lăsat uzufructul nepoatelor sale, Mărgărita și Elena Catargi (fiicele Mariei, unicul copil al poetului). După moartea Paulinei, surorile Catargi au refuzat predarea unora dintre lucruri Academiei, susținând, pe bună dreptate, că doar casa aparţine înaltei instituții.

În iunie 1928, Elena Catargi explica într-un interviu acordat ziarului Dimineața:

“Am convingerea că adevărul iese la lumină până la urmă. De aceea n-am căutat să împrăştiem atmosfera dureroasă de suspiciune care s-a creat în jurul nostru. Am fost înfăţişate cu cruzime, ca lipsite de pioasa veneraţiune cuvenită marelui nostru bunic.

S-a spus cu o vinovată lipsă de informaţie că am lăsat în părăginire casa poetului, că am neglijat mormântul său şi că, avide de bunuri materiale, am tăiat lunca şi astăzi, pentru aceleaşi cause, ne judecăm cu Academia. Inexactităţi plate. Oficialitatea şi îndeosebi Academia ne-a ignorat până la ofensă. Veţi vedea că, dimpotrivă, în calitatea noastră de nepoate ale poetului şi de donatoare, avem dreptul la un dram de condescendenţă şi v-o spun aceasta înlăturând ipocrita modestie cuvenită. (…)

Credeam cu naivitate că Academia ne datorează numai respect şi simpatie. În ziua morţii bunicei noastre, când trupul ei nu se răcise încă bine, portăreii trimişi de Academie au strâns lucrurile aplicând o brutalitate şi o lipsă profanatoare de respect şi pentru noi, şi pentru văduva poetului, care intrase de-abia cu câteva ceasuri mai înainte în viaţa veşnică.

De ce a sigilat Academia? Voia mobila şi obiectele din casă. Noi nu donasem decât casele, cum spune precis actul nostru, şi era cu cuviinţă să ni se ceară nouă în altă manieră aceste scumpe relicve de familie. De când custozii s-au instalat în casa bunicului, o bună parte din ele s-au răvăşit, fără explicaţii. Şi erau lucruri rare de artă, strânse cu pasiune de un artist îndrăgostit de tot ce întruchipa frumosul. De ce a procedat aşa Academia, nu ştim. De ce ne-a jignit, şi de ce a lăsat să ni se arunce cu perfidie o ploaie de calomnii, pe când ea avea datoria să restabilească adevărul şi să pună în lumină atitudinea noastră? Nu înţelegem.

În urmă cu două zile, prea sfântul episcop de Roman a venit să ne roage, în numele ministrului de arte, să încuviinţăm ridicarea sigiliilor! Nu se ştia măcar că nu noi le-am pus! Academia şi oficialitatea în genere ne datoresc o reparaţiune morală pe care noi o aşteptăm!”

Litigiul s-a desfășurat în instanțele de la Iași și s-a întins pe o durată de doisprezece ani. O relatare a complicatului proces o avem datorită unui articol publicat în anul 1933, în cotidianul Universul:

“Înainte de a descrie natura acestui proces, reproducem în întregime textul Testamentului prin care poetul şi-a exprimat ultimele dorinţe, testament care se află la Academia Română, în original:

„Eu, subsemnatul, Vasile Alecsandri, născut şi trăit în sfânta religie ortodoxă a lui Hristos, ajuns în maturitatea vârstei şi bucurându-mă de întregirea facultăţilor mele, iau următoarele dispoziţiuni în privirea averii ce posed astăzi, făcând acest testament de bună-voia mea şi scriindu-l întreg eu însumi.

În urma căsătoriei fiicei mele, Maria, cu Dimitrie A. Catargi la 9 octombrie 1877 şi a înzestrării sale conform legii, dându-i moşia Bârzeşti din judeţul Bacău şi un trusou în valoare de două mii galbeni, în urma vânzării moşiei mele Pătraşcani din acelaşi judeţ al Bacăului pentru plata tuturor datoriilor ce am avut, astăzi averea mea se compune din moşia Mirceşti, aflătoare în plasa Moldova din judeţul Roman, şi din via de la Socola, comuna Buciumi, lângă Iaşi.

Las soţiei mele, Paulina, uzufructul acestei moşii Mirceşti şi a pădurii de pe dânsa, precum şi acela al viei de la Socola, pe tot timpul vieţii sale, cu dreptul de a le cultiva însăşi sau de a Ie arenda, fără a fi supusă la nici o dare de seamă către nimeni, de dispoziţiunile ce va voi să fie în privinţa lor, fără însă de a le putea vinde sau înstrăina prin schimb.

Soţia mea va locui pe Mirceşti dacă-i va conveni, sau în casele cele vechi, sau în casele cele nouă, şi va dispune de tot ce alcătuieşte gospodăria lor, fără a fi răspunzătoare de degradările caselor, acaretelor şi mobilelor, etc., fie parţiale, fie generale. După săvârşirea din viaţă a soţiei mele, Paulina, atât moşia Mirceşti, cât şi via de la Socola vor rămânea, conform voinţei mele, dreaptă şi deplină proprietate a copilelor Mărgărita şi Elena, născute din căsătoria fiicei mele, Maria, cu Dimitrie A. Catargi — însă dacă soţia mea s-ar muta din viaţă înaintea epocei majorităţii ambelor copile sus numite, mama lor se va bucura la acea epocă de uzufructul moşiei Mirceşti şi al viei de la Socola.

Pun în însărcinarea soţiei mele să îmbunătăţească şcoala primară din Mirceşti, încurajând dezvoltarea învăţăturilor folositoare şi să înzestreze trei fete sărace din satul Mirceşti, dându-le câte o pereche de boi şi una vacă la fiecare din ele.

O rog, dacă va dispune de mijloace, să clădească o şcoală încăpătoare şi să construiască pe piaţa satului de lângă casă o biserică mică (capelă), cu beciul boltit, destinat rămăşiţelor părinţilor mei şi ale întregii mele familii.

Pentru această clădire, precum şi pentru meremetul caselor şi acaretelor, se va lua din lunca de pe malul Mirceştilor lemnul necesar de construcţie.

Făcut, scris şi subscris de mine în Mirceşti, astăzi, 21 Septembrie 1886.

V. ALECSANDRI

NOTA. — Urmaşii lui Vasile Şi Gheorghe, ai prinţesei Bălaşa, ai Mariei Surdoaei, precum şi dascălul Constantin şi Iordache, cu urmaşii lor, toţi locuitori din Mirceşti, vor rămâne stăpâni pe locurile de casă şi de grădină şi pe pământurile dăruite lor de mine, după aplicarea legii rurale. Dorinţa mea este ca moşia Mirceşti să nu se înstrăineze de familie şi frumoasa luncă de pe malul Siretului să nu se taie niciodată în mod de a fi desfiinţată.

21 Septembrie 1886, Mirceşti

V. ALECSANDRI

Din testamentul poetului, se vede nemărginita lui dragoste de moşia şi conacul de la Mirceşti, acolo unde, divin inspirat, a scris plasticele sale „Pasteluri” şi cea mai mare parte a operelor sale, dragostea de luncă, de malul Siretului şi de oameni din sat şi grija-i părintească de a-i lumina prin biserică şi şcoală.

DONAŢIA CĂTRE ACADEMIE

Timp de trei decenii, văduva lui Alecsandri a urmat şi păstrat cu sfinţenie dorinţele ilustrului ei soţ, de la moartea lui, 27 August 1890 (stil vechi), și până la moartea ei, 18 februarie 1920 (stil nou), fiind strajă neclintită la Mirceşti, unde şi ea a închis ochii.

În timpul vieţii, pe 28 Martie 1919, la adânci bătrâneţe, Paulina Alecsandri a vândut nepoatelor ei întregul uzufruct testamentar, pentru suma de 25.000 lei, cu obligaţiunea ca ele, Margareta şi Elena Catargi, după două luni de la facerea acestui act de vânzare, să doneze Academiei Române „casa cu toate acaretele şi cu împrejmuirea în suprafaţă de una falcie şi trei prăjini, sau un hectar şi 48 ari, lăsând din interiorul casei către Academie biroul şi biblioteca defunctului meu soţ, aşa cum se găsesc întregi, fără a clinti nimic din ele“.

Paulina Alecsandri luase această hotărâre în vara anului 1915, când s-a comemorat la Mirceşti primul pătrar de veac de la moartea lui Vasile Alecsandri, comunicând în acea zi această dorinţă defunctului dr. C. Istrati, la acea dată preşedintele Academiei Române, academicianului istoric D. Onciul şi d-lui I. G. Duca, ministrul instrucţiei.

PROCESUL

Ambele nepoate ale poetului s-au conformat întocmai dorinţei exprese a bunicii lor şi la 3 Iunie 1914, văduva poetului fiind în viaţă, au semnat un „Act de danie” autentificat de Tribunalul Roman sub Nr. 111/1914. După moartea Paulinei Alecsandri, s-a sechestrat averea, casa din Mirceşti fiind sigilată la cererea ambilor moştenitori, respectiv surorile Catargi şi Academia Română, lăsându-se totul intact, în seama custozilor C. I. Lungulescu şi agronom Tebeiia.

De aici a început procesul dintre părţi, pentru a intra în posesiunea lucrurilor (mobile, tablouri, picturi, bronzuri), care, dacă n-ar fi legate de viaţa şi numele lui Alecsandri, evident că nu ar avea valoarea ce li se atribuie şi pentru care ambele părţi succesoare, nepoatele lui Alecsandri şi Academia Română, depun o foarte lăudabilă stăruinţă, care proslăveşte memoria poetului.

În dosarele procesului pendinte de secţia I a Curţii de Apel Iaşi se află INVENTARUL obiectelor din conacul de la Mirceşti. Reţinem cele mai interesante:

Masa de lucru a poetului — de stejar, cu postav roşu. La această masă poetul a aşternut pe hârtie operele sale, în versuri sau proză;

Două fotolii de stejar;

Două albume cu fotografii, personalităţile epocei;

Portretele Paulinei şi al lui V. Alecsandri (picturi) cu o coroană de stejar pe ele;

Tabloul lui Mistral, marele poet felibrist şi prieten al lui Alecsandri;

Două statuete ale lui Napoleon al III-lea al Franţei, prietenul lui Cuza Vodă şi al lui Alecsandri;

Tabloul inaugurării statuii lui Alecsandri, în faţa Teatrului Naţional din Iaşi;

Portretele Regelui Carol I şi al Reginei Carmen Sylva, cu copiliţa lor; Albumul Comisiunei Dunărene de la 1856;

Tabloul inaugurării şcoalei primare din Mirceşti;

Uniforma de paradă a lui Alecsandri (ţinută de gală)

Portretele lui Golescu şi C. Rolla;

Tabloul „Pohod na Sibir”, care a inspirat marelui bard celebra sa poezie cu acest titlu (opera fiind a unui mare pictor polon);

Bustul de bronz al poetului;

Diferite tablouri cu scene de răsboi;

În sfârşit, istorica Cupa de la Montpellier, care se află trecută în „inventar”, în care figurează numai cutia ei;

Toată mobila, biblioteca şi gospodăria.

De multe din aceste obiecte, precum am notat, sunt legate scumpe amintiri. Cupa de la Montpellier este darul oferit poetului pentru imnul divin al „Gintei Latine”. Portretul Carmen Sylvei a fost pictat de Alecsandri, ca o scumpă şi nepreţuită amintire, în urma darului pe care Regina-Poetă l-a făcut bardului, un pergament artistic reprezentând ilustrat „Concertul în luncă”.

Ca răspuns la acest dar, Alecsandri a trimis, la 1882, Suveranei următorul Sonet:

Arătat-am Luncii lucrarea de zână

Prin care concertu-i l’ai înnemurit,

Şi ca’ntr’o oglindă scăldată’n lumină

Lunca radioasă cu drag s’au privit.

Frunzele mişcate de adiere lină

Oaspeţii săi veseli, dar cu glas uimit,

Florile-i cu gura de miresme plină,

Pân’şi macul însuşi din greu somn trezit,

Mă’ntrebară ’n freamăt, vroind a le spune:

Cine-au putut face splendida minune

Ce pe noi ne duce sus în cer deschis?

Le-am spus: „E Regina! mândra ţesătoare

De raze de lună cu raze de soare

În care va prinde ce-i trece prin vis!

În dorinţa explicabilă de a intra în stăpânirea acestor sfinte obiecte, Academia Română a intentat proces. Procesul s-a judecat la tribunal, la Curtea de Apel Iaşi şi la Curtea de Casaţie. Toate instanţele au dat câştig de cauză surorilor Catargi. Acum procesul se află sub o nouă formă la Curtea de Apel secţia I Iaşi, pe aceeaşi chestiune a obiectelor, cu termen de judecare pe la finele lunei, nepoatele poetului fiind reprezentate prin d. avocat Ghimpeţeanu din Bucureşti.

*** C. Săteanu, Dimineaţa, noiembrie 1933

De-abia la sfârșitul lui noiembrie 1940 judecătorii au luat o decizie cu privire la conflictul dintre nepoatele poetului și Academia Română, admiţând în parte acţiunea Academiei şi obligând pe moştenitoarele Catargi să pună la dispoziţia instituției lucrurile şi mobilierul aflate în biroul lui Vasile Alexandri.

 

Surse:

Adevărul, 1930

Dimineața, 1915, 1928

Curentul, 1940

Universul, 1915, 1928

Viitorul, 1915

Revista Muzeelor, 1988

Foto: George Călinescu, Istoria Literaturii române

Puteți citi și:

Secrete de familie. Povestea soției și a unicei fiice a poetului Vasile Alecsandri