Puiu Călinescu s-a născut pe 21 iunie 1920 la București, în cartierul Grivița, și a fost fiul unei muncitoare la fabrica de ţigarete, tatăl său fiind Jean Tomescu, un actor care şi-a luat lumea-n cap după venirea pe lume a copilului. Rămas orfan, a fost crescut de bunică și a avut primele apariţii pe scenă ca elev, în “atelierele populare”. A fost apoi recrutat în armată, de unde a dezertat “de frica tunsului”, a fost condamnat la moarte în absenţă, iar între timp și-a început cariera pe scenele… cinematografelor de cartier, în pauza dintre două filme, cu o trupă în care făcea de toate. În 1939, a fost descoperit de profesorul Mihai Vulpescu, a fost sfătuit să intre în Sindicatul artiştilor și a dat examen în fața unei comisii conduse de George Vraca.
În 1948, Puiu Călinescu s-a alăturat trupei Teatrului „Constantin Tănase”, căreia i-a rămas credincios până la sfârșitul vieții.
Într-un interviu publicat de revista Flacăra în 1984, actorul mărturisea că, deși ieșise la pensie, nu putea părăsi scena, despre care spunea: “înainte de a iubi spectatorul, trebuie să iubeşti scena”:
“De foarte multi ani are statut de vedetă. Cine nu-l cunoaşte, cine nu întoarce capul după el pe stradă sau când intră într-un magazin după cumpărături!
De-a lungul anilor a fost confruntat cu fel de fel de opinii: ba că-i genial, ba că-i cabotin, ba că se repetă, ba că este infatuat, ba că nu acceptă nici un fel de sugestii, ba că se simte bine numai alături de valori mediocre.
Dar el, actorul, și-a ştiut cu precizie menirea, a răbdat cu stoicism şi cele bune şi cele rele, urcând sigur, dar anevoios, treptele consacrării. De fapt îl cheamă Alexandru Călinescu, dar, oare, cine îl recunoaşte sub acest nume? Este suficient să înlocuim prenumele Alexandru cu Puiu şi putem fi siguri că nu va exista cititor care să nu ştie precis că, în rândurile de mai jos, vom vorbi de un foarte cunoscut actor de comedie, care de peste patru decenii ne descreţeşte frunţile.
De câţiva ani a ieşit la pensie, dar acest act nu a însemnat altceva decât îndeplinirea unei formalităţi pe care chiar marele comic a cerut-o. Continuă să joace, continuă să aibă succes, continuă să facă săli pline. Toate aceste motive ne-au determinat să-l căutăm. Și l-am găsit.
— V-a surprins apelul nostru?
— Mărturisesc că da! Credeam că pentru gazetari retragerea mea aparentă înseamnă capitolul Puiu Călinescu încheiat, cu toate că, seară de seară, când văd că-i fac pe oameni să râdă, mă întreb: unde sunt cronicarii, unde sunt aprigii critici care dintr-o simplă trăsătură de condei să te facă praf, să te bage in mormânt? Mărturisesc că pentru mine o cronică răutăcioasă însemna suferinţă.
— Profitaţi că sunteţi pensionar şi trageţi fără milă în tagma gazetarilor? — Nu sunt pensionar decât pe statul de plată, de tras nu trag în nimeni. Daţi-mi voie să spun la Flacăra câte ceva.
— Cine vă opreşte?
— Deci vine cronicarul X la spectacol şi vezi că zice a doua zi: fiind în zi proastă, actorul Y ni s-a părut puţin obosit, evoluând cu un aer blazat, cu turaţii vocale incoerente, care deranjează din start. Aşa o fi, dar mă întreb şi eu, ca tot omul, cine îmi poate garanta că el, gazetarul, n-a venit la spectacol prost dispus (după o ceartă cu iubita, soţia sau cu soacra), cine îmi poate garanta că el, gazetarul, a fost atent şi că nu a bătut cu piciorul în podea, în timp ce tu, actorul, ştiindu-l în sală, făceai pe dracu în patru ca să-i placi. Din aceste motive toată viaţa m-am ferit de judecăţi tranşante. Munca unui om şi mai ales arta unui actor trebuie judecate cu foarte mult calm şi discernământ.
Şi pentru a pune punct acestui capitol vreau să amintesc că, într-o recentă lucrare, Horia Deleanu zicea că un cronicar înainte de a aşterne gândurile pe hârtie trebuie să vadă un spectacol de câteva ori. Puteţi să-mi furnizaţi un singur nume de cronicar care vede de câteva ori un spectacol şi apoi scrie?
— Legea unui interviu este clară. Eu pun întrebările. Doresc să vă mărturisesc că în ceea ce mă priveşte sunt subiectiv: îmi place Puiu Călinescu de foarte mulţi ani. Aş putea să vă zic de ce, dar sper ca acest lucru să reiasă din acest context. Îmi amintesc cu plăcere că, în urmă cu ani, un regizor, un mare regizor, susţinea că vă număraţi printre cei mai mari comici ai lumii, comparându-vă chiar cu Charlot. Nu îşi dorea decât un scenariu adecvat personalităţii dumneavoastră, fiind sigur de mare succes. Dar, pentru a spune lucrurilor pe nume, se cere menţionat că împricinatul regizor era conştient că la Puiu Călinescu se cer multe retuşuri.
— De vreme ce nu-i spuneţi numele, nu-mi rămâne decât să înregistrez faptul ca atare.
— De fapt, cine sunteţi? Şi de unde dragostea pentru scenă?
— Ca orice bun bucureştean m-am născut in Groapa lui Ouatu. Aici am învăţat de toate cele, aici mi-am petrecut copilăria. Nu ştiam ce este o scenă până în clasa a Il-a, când a trebuit să spun o poezie. Am apărut pe scenă, dar n-am scos nici un sunet. Probabil de emoţie mă schimonoseam într-aşa un hal că lumea se prăpădea de râs. Azi trebuie să recunosc că lumea râdea nu de schimonoselile mele, ci pentru că pur și simplu mi se udaseră pantalonii chiar în fața publicului.
Atunci, biata mamă mi-a zis: Băiatul mamei, actor să nu te faci. A avut dreptate. Nu m-am făcut.
— Apoi?
— Apoi a urmat liceul și primele manifestări artistice. Eram un fel de boss. Jucam, scriam texte, lipeam afişe. Am fost descoperit — iată şi eu am fost descoperit — de regretatul profesor de canto Mihai Vulpescu, care prin ’39 m-a sfătuit să intru în sindicatul artiştilor. Am dat examen. Preşedinte: marele Vraca.
— Vă amintiți ce-aţi spus?
— Cum să nu: Peneş Curcanul, apoi am făcut câteva imitaţii, şi… am fost uns actor. Fiind profesionist, am jucat la Liga Culturală a lui Iorga. Prima piesă, „Procurorul Hallers“, cu marele Storin în rolul principal.
— Îmi amintesc piesa, am văzut-o în adolescenţă. Într-adevăr, Storin era buimăcitor, mai ales în scenele de dedublare a personalităţii. Trebuie însă să recunosc că pe Puiu Călinescu nu l-am remarcat atunci…
— Mulţumesc, tocmai din aceste motive am părăsit teatrul pentru revistă, nu înainte de a trece şi pe la Naţionalul bucureştean.
— Unde aţi jucat în “Egor Bulîciov”, alături de o distribuţie de zile mari: Birlic, Calboreanu, Maria Filotti, Dina Cocea. Regizorul, Moni Ghelerter, avea cuvinte bune despre Puiu Călinescu, comediantul, cu toate că acolo jucaţi parcă pe…
— Călugărul nebun Propotei. Era la cel de-al doilea spectacol când am fost confruntat cu un mare necaz: poate de emoţie, poate din neatenţie, mi-a căzut peruca, mai bine spus am agăţat-o de un nasture. Atunci mi-am dat, poate, proba de maturitate şi aplomb artistic, căci râsetele în sală, dar şi pe scenă nu mai conteneau.
Mi s-a propus imediat angajarea la Naţional, dar eu am refuzat spunându-le: mă simt mai legat de revistă, la Naţional aş fi prea încorsetat. A nu se uita că aveam experienţa cinematografelor de cartier, care pusese amprenta pe arta mea.
— Bine că aţi atins această latură a activităţii dv. Despre evoluţia actorilor „de cartier” s-au spus multe, foarte multe lucruri. Şi bune şi rele. Zic eu că fiecare activitate artistică, la timpul său, a avut şi ceva bun, motiv pentru care vă invit să poposim puţin pe scena, astăzi dispărută, a cinematografului de cartier.
— Eu jucam la Marna, Marconi, Nisa, Paris, Aida. Reţineţi, în fiecare luni, premieră. Repetam 5 zile dimineaţa, apoi premiera. Probabil că de acolo mi se trage dragostea pentru scenă, căci pe scenă eram toată ziua. Tot acolo am învăţat că-n meseria noastră nu ai voie să te joci cu spectatorul. Cum nu erai pe placul publicului, cum urmau fluierăturile.
— Vreau să cred că spectacolele acestea, de vreme ce se bucurau de succes, erau aprobate de cineva.
— E o chestie destul de nostimă cu acele vizionări. Înainte de premieră venea gașca cartierului cu al ei boss, care dădea „viza“. Ce nu le era pe plac trebuia scos. Patronul nu avea nici un cuvânt. Boss-ul putea cere chiar şi scoaterea unui interpret. Vai de actorul care apărea în spectacol „fără viză“. Era aşteptat la ieşire, cu direcţia spital. Acesta era un aspect neplăcut, dacă vreţi, dar trebuie să recunoaştem că la cartier şi-au început cariera şi Giugaru, şi Antonescu Cărăbuş, şi Iordănescu Bruno, şi Trestian şi alţii. Rulau — de regulă — două filme, după care evolua trupa. Programul dura o oră. E bine să reţineţi că în timpul rulării filmelor sala era goală. Noi făceam însă sala plină.
— Era un fel de școală?
— Mai încape vorbă? Eu acolo am învățat să improvizez și să prelungesc spectacolul — după interesul pe care îl suscita. Trăiam din chetă. Dacă unul mai puţin expeditiv strângea banii, mă pomeneam că ne apropiam de final, iar el se afla la jumătatea sălii. Singura salvare era improvizația. — Regizor nu era? Textele aveau adesea o valoare îndoielnică, deci nu exista posibilitatea unui control obiectiv. După ce criterii vă verificați evoluțiile?
— În meseria noastră, fiecare actor exercită self-controlul. Nu există metodă universal valabilă. Am cunoscut actori care aveau un anumit loc din sală. După cum reacţiona spectatorul de pe acel loc ştia exact cum merge. Eu mă uitam la maşinişti. Ei erau barometrul meu. Nici azi nu am abandonat metoda.
— Fără îndoială, mama natură v-a înzestrat. Dar talentul primar, se zice, nu e suficient. Aţi avut modele în viaţă?
— Marii comici: Charlot, Malek, Pat şi Patashon. Filmele lor le vedeam de sute de ori, le descompuneam, învăţam gesturile, mimica, gagurile, tot.
— Un interviu, ca să fie crezut, cere sinceritate de ambele părţi. Vă întreb sincer şi doresc un răspuns pe măsură: nu vă repetaţi în ceea ce priveşte mijloacele de expresie?
— Eu zic să priviţi cu atenţie pe oricare mare artist şi veţi vedea că şi el are o arie limitată. Sigur că aici intervine ingeniozitatea, dar asta-i altă poveste.
— Se mai zice că Puiu Călinescu nu se simte bine alături de mari actori, preferând compania valorilor îndoielnice.
— Ce să-i faci, asta-i lumea. Mă îngrozesc ciând mă uit în jur și văd că partenerii, bunii mei parteneri de altădată m-au părăsit. Mă cutremur și nu-mi vine a crede: unde sunt Burmaz, Giovani, Dan Demetrescu, Tomazian, Titi Botez, Antonescu Cărăbuş, ca să-i chem aici la judecata pământeană şi să spună adevărul! Cu ei am jucat peste 30 de ani. Iată, soarta a vrut să le supravieţuiesc. Cu aceşti oameni am format o familie, am avut un țel, doream ceva. Şi am realizat ceva, pentru că, în primul rând, toţi formam o familie. Viaţa particulară venea după teatru. Azi revista nu mai este o familie. Vine vedeta, îşi spune numărul şi valea. Televiziunea, casa de cultură, turneele (bune şi ele), au rupt eşafodajul revistei.
— Aveţi dreptate. Acum 30 de ani existau la revistă nume sonore care ştiau ce e revista, care-i sunt legile. Unde sunt vedetele de ieri? Ce va fi mâine?
— Bere rece! Mă bucură acest interviu, dar mă și indispune. Mă bucură și pentru că stăm de vorbă, dar mă indispune pentru că, fără voia dumneavoastră, discutăm lucruri care supără. Aţi citit ultimul număr din Urzica? Ştie oare răutăciosul gazetar că eu ţin un spectacol fără să iau bani şi că datorită lui Puiu Călinescu şi nu memoriilor sale, salariaţii îşi fac norma? Deci, cu voia dumneavoastră, să ne întoarcem la acuza care mi se aduce, că fug de nume sonore.
Revista este un gen, comedia este alt gen, cu alte legi care o guvernează. A spune bine un monolog sau un banc nu înseamnă că eşti bun la revistă. Revista cere comedie bufă, bătaia cu frişcă, talc şi altele. Comedia cere viteză şi mai ales improvizaţie. Nu oricine e bun la revistă. Noi jucăm un spectacol de sute de ori. La un moment dat spectacolul devine plictisitor chiar şi pentru actor. Nimic nu e mai groaznic decât atunci când actorul se plictiseşte. Şi atunci, el e silit să facă şi puţină improvizaţie. Când spun improvizaţie nu înţeleg decât nişte mici intervenţii pe linia textului. Însă, vedeţi, eu am căpătat, după ani şi ani, o anumită mobilitate a feţei şi a trupului, şi…
— Lumea zice că vă strâmbaţi.
— Zică lumea orişice, eu cred că nu mă strâmb oricum, ci în funcţie de personajul pe care-l interpretez. Eu cred că atunci când o fac pe beţivul, sunt beţiv autentic.
— De unde știţi?
— De la spectatorii care mă opresc pe stradă și mă felicită. Au fost cazuri când ei au venit în culise, să vadă dacă într-adevăr joc sau sunt beat. Mai mult, în munca mea am fost confruntat cu deznodăminte de-a dreptul fatale.
— Chiar fatale?
— Nu vă vine a crede? Noi suntem doar nişte măscărici, nu? Ei bine, reţineţi că acum circa 12 ani, la un matineu, se afla in sală un spectator, un aviator, pe care l-am remarcat datorită râsului său sănătos. La un moment dat a început să râdă din ce în ce mai puternic în rafale molipsitoare. Eu mă simţeam bine şi supralicitam. Improvizam, căci spectatorul devenise partener, până când îl văd cum duce mâna la inimă cerşind aer. Continuam să joc, cu toate că sesizasem pericolul. A fost scos din sală, şi, prin plecarea lui, pierdeam poate cel mai bun partener. Deznodământul l-am aflat de la un maşinist. Actorul Puiu Călinescua continuat să joace. Lumea râdea, iar eu plângeam. Vă închipuiţi ce năpraznic este să faci comedie, să plângi, iar lumea să râdă. Comediantul este confruntat de multe ori şi cu asemenea situaţii. Altă dată am fost chinuit de o cumplită criză de rinichi, m-am dus în culise pentru a mi se face o injecţie. Mi s-a băgat acul, dar scena mă cerea, era rândul meu. Credeţi-mă, cu acul în mine am revenit la rampă. Mă strâmbam de durere. Mă credeţi sau nu?
— N-am nici un motiv să nu vă cred, reţineţi că în ceea ce-l priveşte pe Puiu Călinescu sunt subiectiv. Să continuăm. V-am văzut în ultimul spectacol, recital aş zice: „Băiatul cu sticleţi“. Talentatul regizor Bițu Fălticineanu, cu care lucraţi de-o viaţă, v-a suprasolicitat. Sunteţi totuşi la o vârstă. Nu obosiți?
— Arta cere sacrificii. Eu fără scenă sunt mort. Nu uitați că joc fără a fi retribuit. Acest amănunt vă spune, cred, destul. Bițu mă cunoaște bine și știe cum să mă folosească. Din păcate, nu prea avem regizori pentru genul nostru.
— Poate că alții vă ocolesc, căci, repet, se spune că sunteţi dificil.
— Să admitem că este aşa, dar am pretenţia să afirm că nu sunt capricios şi cred că ştiu meserie. Altu-i adevărul. Nu pot accepta orice. Iată, am refuzat multe roluri în filme tocmai din acest motiv.
— Şi la televiziune apăreţi relativ puţin. De ce?
— Tot eu sunt vinovat? Am creat, special pentru televiziune, pe Spirache. Cine este Spirache? Un om obişnuit, cu bucuriile şi necazurile lui, pe care trebuie să le escaladeze de fiecare dată. A fost abandonat. Păcat, cu acest personaj aveam multe proiecte. Știu eu, poate acum cineva îl va scoate din nou în lume.
— Cuvântul „scenă” a revenit mereu de-a lungul discuţiei. Chiar o iubiţi atât de mult?
— Toată viaţa mea am fost emoţionat de câte ori păşeam pe acest dreptunghi de scândură, care devine partenerul tău de fiecare zi. Înainte de a iubi spectatorul, trebuie să iubeşti scena, să o priveşti precum un atlet, înaintea unei sărituri, bara de înălţime, şi să te întrebi: azi voi trece scena sau voi rămâne la rampă? Vedeţi, marele şi inegalabilul Tănase, animatorul şi omul, ne judeca numai după acest criteriu, şi ştia cu precizie cine va trece de scenă şi cine nu. Ca şi ştiinţa, scena trebuie cucerită zilnic. Acel actor care crede că, odată trecută, scena îi aparţine se înşală. Iar barometrul scenei se numeşte spectatorul. Iubitul nostru spectator!”
*** Flacăra, iunie 1984
Galerie foto
Puiu Călinescu a debutat în cinematografie în 1954, în filmul “Ilie în luna de miere”, urmat de pelicula “Și Ilie face sport” (1954). Au urmat “Directorul nostru” (1955), “Băieții noștri” (1960), “O zi pierdută” (1960), “S-a furat o bombă” (1962), “Celebrul 702” (1962), “Un surâs în plină vară” (1964), “De-aș fi… Harap Alb” (1965), “Împușcături pe portativ” (1967), “Balul de sâmbătă seara” (1968), “Vin cicliștii” (1968), “Brigada Diverse intră în acțiune” (1970), “Brigada Diverse în alertă!” (1971), “B.D. la munte și la mare” (1971), “Nea Mărin miliardar” (1979), “Expresul de Buftea” (1979).
Actorul a încetat din viață pe 16 mai 1997, la vârsta de 77 de ani.
