Nicolae Leon s-a născut pe 5 martie 1862 la Botoșani și a fost fratele vitreg al lui Grigore Antipa, care era cu cinci ani mai mic. Rămași orfani, copiii au fost luat sub ocrotire de moș Panainte, un unchi matern din Băiceni – Curtești, care i-a îndrumat spre învățătură. Studiile pe care Nicolae le începuse la Pensionul lui Ion Mărgineanu din Botoșani au fost continuate la Iași sub îndrumarea unor iluștri pedagogi și oameni de știință cum ar fi G. Cobălcescu, Petru Poni și Alexandru Xenopol. O influență directă asupra tânărului au avut-o frații Nădejde și ideile propagate de revista „Contemporanul”, motiv pentru care mai târziu a fost eliminat din școală. Nicolae Leon a urmat un timp cursurile Facultății de științe și medicină, apoi a plecat la Jena, în Germania, unde și-a susținut cu succes teza de doctorat în științele naturii, elaborată sub directa îndrumare a filozofului și naturalistului Ernst Haeckel.
Întors în țară, a devenit profesor universitar și, în scurt timp, decan și apoi rector al Universității din Iași. În plus, a avut un rol decisiv în organizarea școlii în Moldova. A fost ani de-a rândul inspector general școlar sub ministeriatul marelui Spiru Haret, iar activitatea lui era apreciată ca indispensabilă.
„A pus suflet, sufletul lui mare și bun, pentru dotarea învățământului secundar și superior cu tot ce-i trebuia, ca să-i ridice nivelul la înălțimea institutelor din străinătate; a pus obiectivitate și asprime – când trebuia – la triajul corpului didactic, și-a expus situația susținând o cauză pe care o credea legitimă și dreaptă. Prestanța pe care o punea în exercitarea atribuțiilor lui, ca profesor sau inspector, (o spun cei ce l-au avut șef, profesor sau colaborator) nu o întrecea decât devotamentul cu care le servea pe amândouă.
Ca părinte, a fost de o duioșie și de un devotament neînchipuit. A rămas la 30 și ceva de ani văduv, cu 4 copii. Nu s-a mai recăsătorit și a dedicat toți anii lui, lipsiți de tinerețe, bucuriilor copiilor lui, cărora le-a dat o educație strălucită și locurile cele mai invidiate în societate. În cartea lui, care a facut atâta vâlvă pe vremuri, „Amintiri” din “Biblioteca pentru toți”, a pus,o bogăție de spirit, o risipă de sentimente delicate, de judecăți peremtorii asupra oamenilor și lucrurilor”, scria despre dascăl doctorul M. Plătăreanu.
Din proprie inițiativă și cu o contribuție voluntară, savantul a reamenajat în 1920 bojdeuca lui Ion Creangă, iar un an mai târziu, în 1921, a fost unul dintre susținătorii reformei agrare.
Profesorul a lăsat moștenire aproape 100 de lucrări științifice ce au stat la baza parazitologiei românești. Nicolae Leon a încetat din viață pe 4 octombrie 1931. Cărturarul Nicolae Iorga spunea la dispariția lui: „La Iași s-a stins doctorul Leon, una din figurile cela mai simpatice ale universității moldave. (…) Unui astfel de om, chiar în atmosfera de ură obișnuită în anumite cercuri intelectuale ieșene, nimeni nu i-ar fi putut ieși în cale cu vorbă rea”.
Într-o evocare publicată câțiva ani mai tîrziu, Ziarul Științelor și al Călătoriilor i-a făcut blândului savant un portret duios, pe care îl reproducem integral:
“Până acum vreo cincisprezece ani, a trăit în Iașul acela patriarhal, Iașul literelor și al științelor, al preocupărilor sublime și al realizărilor frumoase, un om de o distincție deosebită și ca suflet, și ca înfățișare. Retras de lumea zgomotoasă a zilelor noastre, își ducea viața asemenea unui filosof din antichitate, frământat de marea problemă a creației și fermecat de marea operă a Naturii.
Iubea animalele și florile, gazele și fluturii, cărțile și tablourile, își iubea mai cu seamă copiii, elevii și prietenii. În căsuța lui luminoasă, cu grădiniță în față și cu mușcate totdeauna la ferești, se aduna un tineret studios ce-l asculta cu pasiune. El îi vorbea de concepțiile sale asupra vieții și universului, de puterea științei și mai ales de puterea iubirii. Vraja ce răspândea împrejur subjuga pe toți. Când trecea pe străzile Iașilor, impresia era tot atât de puternică.
Închipuiți-vă un visător, coborât pe pământ. Mergea privind în depărtări, bucurându-se de razele soarelui la fel ca și de umbra copacilor. Pășea agale, cu gândurile duse către fel și fel de probleme. Știa că lumea este rea, veșnic pornită să te iscodească și niciodată dispusă să-ți ierte cea mai mică eroare. De aceea în ținuta lui căuta să fie tot atât de perfect ca și în conduită. La eleganța spiritului, adăuga eleganța hainei, după cum îl caracterizase profesorul Nicolae Iorga, și lucrul acesta i-a atras admirația tuturor.
Purta o pălărie cu boruri mari, așezată pe cap cu mult gust, avea un costum impecabil, floare la butonieră, de toată frumusețea. Nicolae Leon, profesorul de istorie naturală de la Facultatea de medicină, era cunoscut de toată lumea. Impunea ca înfățișare, dar mai aleste ca minte și ca suflet.
A trecut prin viață ca un savant idealist, lăsând în urma lui amintirea unui Petronius modern și o dâră de lumină. Nicolae Leon a fost primul nostru entomologist. Lucrările lui i-au adus o faimă binemeritată prin importanța, prin varietatea, ca și prin numărul lor. A studiat mulțime de insecte cu pasiunea bătrânului Fabresci și cu priceperea renumitului Hackel. Viața și-a închinat-o numai științei și frumosului. Și ce viață minunată, viața acestui om!
Tinerețea l-a ridicat în sferele sublime ale dragostei și l-a purtat pe aripile celor mai nobile avânturi. Maturitatea l-a absorbit în studii temeinice, l-a ținut departe de zădărniciile lumești și, deși l-a trecut prin destule încercări, i-a dat înțelepciunea resemnării într-un cămin lipsit de căldura soției pierdută mult prea devreme, dar înviorat de ciripitul zglobiu al copiilor săi. Nu s-a mai recăsătorit. Devotat casei și cărților, a rămas întruchiparea părintelui și a savantului. Bătrânețea așa l-a găsit și așa l-a lăsat. N-a mai avut nimic de schimbat!
Scurgerea anilor a însemnat doar înmulțirea lucrărilor, pătrunderea adevărurilor, liniștirea gândurilor. Ea i-a adus o accentuare a dragostei pentru tineret și o sporire a binelui către aproape. În ceasurile de reverie, tot mai numeroase spre sfârșitul vieții, Nicolae Leon retrăia mulțime de întâmplări apuse. Sub năvala lor s-a așternut atunci pe scris, lăsându-ne patru minunate volume de „Amintiri”. Din ele se desprinde un parfum al trecutului care și astăzi ne îmbată și vrăjește…
Prima pagină din cartea vieții tuii Leon începe cu anul 1863. Este anul nașterii sale în orașul Botoșani. Acolo a zburdat în zilele copilăriei, acolo și-a terminat clasele primare – la Institutul Mărgineanu – și de acolo a pornit în lume. S-a oprit mai întâi la Iași pentru a-și facă liceul. Înscris la Institutul Academic, se arată în primii patru-cinci ani un elev sârguitor. Adolescența îl transformă însă într-un sentimental, într-un altruist în care clocotesc ideile generoase, într-un neastâmpărat.
Abia ajuns în clasa 7-a, începe alături de Ion Nădejde să colaboreze la revista „Comtimporanul” și să se agite pentru ideile ce sa frământau în timpul acela. Drept urmare, este exclus fără discuție din școală! Realitatea nu-l poate însă dezarma! Liceanul eliminat și rătăcind fără rost pe străzile lașului rămâne credincios ideilor sale, încearcă totuși să învețe singur, dar nu reușește. Când inima este prinsă, mintea nu poate zbura la carte! Tinerețea îi dă curaj, dragostea îi dă avânt!
Se căsătorește deci fără să-i pese de numărul anilor cu fiica unui inginer. Căminul ce a întemeiat astfel a reprezentat un adevărat colț de rai. Fericirea de pe tot pământul se strânsese acolo, iar Nicolae Leon se afla în mijlocul ei. Evident, când inima este mulțumită și lucrul sporește.
De aceea imediat după nuntă, în 1882, el își trece bacalaureatul cu succes și se înscrie la Medicină. Doi ani mai târziu își dă însă seama că suferința din spitale nu se potrivește cu structura lui sufletească. Renunță deci la medicină și se apucă de studiul Științelor Naturale. Abia de acum înainte el se află pe linia adevăratei sale înclinări, abia de acum înainte se simte la largul său.
În 1884 pleacă în Germania, împreună cu soția sa, și se fixează la Jena. La Universitatea de aici strălucea renumitul naturalist Ernst Haeckel. Impresia lăsată de profesorul german asupra celor doi tineri români este formidabilă. Amândoi fac imediat cerere să fie admiși ca elevi ai marelui învățat și cu toate că pe vremea aceea la Universitățile germane nu se primeau studente, Haeckel le satisface dorința.
Leon devine student regulat, iar doamna, auditoare la cursuri și cercetătoare particulară în laborator. Mai mult nici ei nu doreau. Epoca de muncă încordată ce a urmat a fost una din cele mai frumoase epoci din viața lor. Haeckel era un mare om de știință, dar în același timp și un mare filosof. El avea concepția sa monistă asupra Universului și împărtășea cu căldură teoria transformismului. Părerile sale le susținea cu multă convingere în discuții admirabile. Leon s-a bucurat prin urmare nu numai de o temeinică pregătire științifică, ci și de o vastă cultură filosofică. Pe amândouă le-a însușit cu nesaț. Prima l-a transformat într-un priceput entomolog, cea de a doua, într-un înfocat adept al doctrinei moniste.
Între timp urmează și alte cursuri, lucrează în laboratorul embriologului Oscar Hertwig și în ai fiziologului Preyer. În vara anului 1885, pleacă împreună cu alți asistenți ai lui Haeckel la Bergen, în Norvegia, unde a lucrat biologie marină în tovărășia vestitului explorator Friedjof Nansen. La reîntoarcere, continuă să studieze cu mai multă ardoare. Sub lentila microscopului, pătrunde în lumea nesfârșită a fluturilor, a gândacilor, a furnicilor, a viermilor și atâtor alte minuscule făpturi. În scurtă vreme ajunge un specialist desăvârșit în entomologie și un tehnician fără pereche în microscopie.
La 13 martie 1888, trece în fața unei comisiuni prezidată de Haeckel examenul de doctorat cu lucrarea „Über die Mundteile der Hemipteren” și obține diploma cu cea mai mare mențiune posibilă „Magna cum laude”. Mulțumirea succesului nu are decât un singur regret: acela al despărțirii. Viața la Jena se terminase. Capitolul acesta se încheia.
Instalat din nou la Iași, Nicolae Leon este numit profesor suplinitor mai întâi de istorie naturală medicală la Facultatea de medicină, apoi la botanică și la Facultatea de Științe. În 1895, i se încredințează Catedra de zoologie medicală de la Universitatea din București. La 1 Aprilie 1899 se reîntoarce ca titular la Iași, la aceeași catedră de istorie naturală medicală la care și-a început cariera. Aici a lucrat cu toată râvna până în ultima clipă a vieții sale.
A fost un profesor deosebit, care pentru studenții săi a realizat un laborator din cele mai înzestrate și a scris pentru ei numeroase cursuri și tratate de zoologie și botanică, ba și o Carte unică în felul ei, intitulată “Călăuza zoologului”.
În toată Facultatea de Medicină, Leon era singurul profesor care nu era doctor în medicină. Cu toate acestea, întrunea unanimitatea simpatiilor. A fost ales de câteva ori decan, iar între 1918 – 1919 și 1929 – 1901 a fost al rector al Universității ieșene.
Dacă pentru profesori Nicolae Leonera cel mai bun coleg, pentru studenți el a fost un adevărat părinte. Se trudea să-i învețe cât mai multă știință, dar să le insufle și cât mai multă bunătate și idealism. După el, tinerețea trebuia să se dedice numai cauzelor drepte, să se trudească după adevăr și să râvnească după iubire. Nu propovăduia cu vorba, ci mai ales cu fapta. Și fapta lui era totdeauna exemplară. Pe teren științific, a continuat să lucreze și în țară fără întrerupeie. A făcut câteva descoperirii de mare valoare. Dintre toate, cea mai importantă rămâne descrierea aparatului bucal al țânțarului anophel și a pompei cu care el suge sângele omenesc. Din cauza unui înveliș gros de chistină în care e ascuns, acest organism rămăsese cu totul necunoscut tuturor cercetătorilor. Cu o răbdare de fier, Leon a stat săptămâni întregi aplecat asupra microscopului, până când în cele din urmă o idee genială îl conduce la găsirea mijlocului de a dizolva chitina și implicit la descoperirea modului de propagare a malariei prin intermediul țânțarului anophel. Profesorul arată în amănunt cum anophelul înțeapă epiderma, cum aspiră cu lăcomie sângele omului și cum prin pompa sa îi injectează odată cu saliva și câțiva spori de-ai malariei. A studiat apoi în amănunt problema malariei la noi și toate rezultatele le-a publicat într-un volum intitulat „Culicidele în România”, care va sta multă vreme la baza cercetărilor antimalarice. Asupra viermilor intestinali a publicat de asemenea foarte mult. Prin studiile făcute în această direcție s-a afirmat ca un mare parazitolog, rezultatele obținute și grupate în volumul „Monografia cestozilor în România” fiind apreciate nu numai în țară, ci și în toată străinătatea, unde au fost reproduse.
Opera științifică a lui Leon este însă mult mai vastă. A studiat toate soiurile de gândaci, a publicat două volume asupra insectelor vătămătoare plantelor din România, a întocmit „Istoria naturală medicală a poporului român”, a catalogat toți fluturii de la noi, precum și multe alte gaze ce trăiesc pe meleagurile noastre.
În viața sa intimă, Nicolae Leon a fost un om de o delicatețe rară. „Amintirile” sale îl trădează nu numai ca un talent literar, ci și ca un suflet deosebit. Pentru că a polemizat cu profesorul dr. N Paulescu, a fost socotit de multe ori drept ateu. De fapt, a fost un elev credincios magistrului său, îmbrățișând sistemul filosofic al lui Hackel și susținând teoria darwinismului. Nimeni n-a iubit însă cu mai multă pasiune opera Creatorului și pentru ea nimeni n-a găsit mai frumoase cuvinte de admirație ca Nicolae Leon. De aceea, când în ziua de 5 octombrie 1931 a închis ochii pentru totdeauna, a fost convins că trece în alte sfere spre a-și continua acolo ciclul evoluției.”
*** Ziarul Ştiintelor şi al Călătoriilor, 1943
Pingback: Charles Darwin și “Originea speciilor”. Polemica dintre creaționiști și darwiniști continuă - Dosare Secrete / November 12, 2023
/