
Raluca și Gheorghe Eminovici au avut unsprezece copii și aproape toți s-au stins unul după altul. „Despre fraţii şi surorile lui Mihai Eminescu avem informații puţine”, scria George Călinescu în 1932, continuând:
„Această familie asupra căreia a apăsat o soartă tragică a fost mistuită de legendă. Opinia unei familii originale şi nevropate, în care copiii se împuşcă din senin după ce dau dovezi de sclipitoare inteligenţă, aerul de tristeţe fatală indicibilă cu care aceştia ne erau înfăţişaţi de către unii se dovedeşte, la lumina documentelor, falsă literatură. Fraţii erau oameni normali, cu o varietate de aptitudini psihologice care îi depărtau unul de altul, unii din ei poate cu o sensibilitate prea acută, care la o izbitură morală prea mare putea să le aducă zdruncinarea sufletului. Despre vreo manifestaţiune patologică hotărâtă nu avem, însă, după cum vom vedea, nici un indiciu serios.
Şerban, întâiul copil, născut în 1841, oacheş, slăbuţ, tăcut, semăna așadar mai mult cu mama, Raluca. Nu ştim nimic din соpilăria sa, petrecută în parte la Dumbrăveni, decât că a urmat liceul la Cernăuţi, unde şi-au făcut studiile toţi fraţii. Trăsătură comună copiilor, Şerban se împacă şi el destul de greu cu şcoala, rămânând repetent şi recurgând probabil la examene particulare pentru a recâştiga anii pierduţi.
Cauza nu poate fi inaptitudinea la studii, căci îi vedem deosebit de aplicaţi în şcolile mai înalte, ci o recalcitranţă la ordine, o turbulenţă care îi făcea chiar bătăuşi şi greu de ţinut laolaltă, derivat al unei copilării scăpătate, la câmp şi la pădure. Intrat în lumina cercetărilor biografice printr-o întâmplare a soartei pentru care nu se pregătise, Şerban pluteşte într-o ceaţă enigmatică din care se desluşesc vagi contururi.
Gheorghe Eminovici a trimis pe acest întâi vlăstar al său să studieze medicina la Viena şi apoi la Erlangen (Bavaria). La ce vârstă? Părăsise liceul fără să-l sfârșească pe la 18 ani (1852-53 cl. I-a; 1853-54 cl. Il-a; 1854-55 repetent cl. Il-a; 1855-56 cl. Ill-a medie rea; 1856-57 lipsă; 1857-58 cl. V-a; 1858-59 cl. VI-а media rea, retras).
Dacă în 1870, primăvara, când îl aducea pe Eminescu, bolnav, la Ipoteşti, se întorcea de la studii, înseamnă că le sfârşise destul de târziu, la 29 de ani. Lăsat de către tată fără suficiente mijloace băneşti, el a trebuit să ducă, după câţiva ani de flămânzire pe la gazdele din Cernăuţi, o studenţie amarnică, nevoit adesea, la Viena, din lipsă de lumânare, să studieze la lumina felinarelor. Asta i-a zdruncinat sănătatea. Supărase cu ceva pe morocănosul bătrân, căci poetul îl apăra în faţa lui Gheorghe Eminovici pe acest “fiu nenorocit, care desigur a greşit mai mult printr-o înăscută slăbiciune de caracter, căruia natura nu-i dăduse nici o energie şi nici o putere”.
Şerban a fost un om slab, nu un om rău, asta a fost părerea mea despre el întotdeauna şi desigur că a fost mai nenorocit de cum merita să fie. El n-a avut pentru nimeni ură în lume, n-a avut nici o patimă urâtă şi, dacă a greşit, nu din răutate, ci dintr-o nemărginită slăbiciune a greşit. El era un copil bătrân şi astfel ar fi trebuit tratat”.
Fusese, de altfel, un student strălucit şi ţinuse la Viena, o vreme, de casa unui medic vestit, Opolze. Era un chirurg remarcabil. Şerban se îmbolnăveşte de tuberculoză şi se duce la Berlin să se caute şi pentru a-şi continua studiile, pe care Eminescu însuşi nu ştia dacă și le-a isprăvit.
Henrieta, care şi ea avea hemoptizii şi a murit de o boală de piept, pretindea că tuberculoza a fost o boală ereditară în familie, negreşit dinspre partea mamei. În 1873 şi 1874, când Eminescu era la Berlin, se afla aici şi Şerban, dar firea sa şi boala îl ţineau departe de fratele mai mic.
“Pe Şerban îl văd rar, căci şade foarte departe de mine. Dacă vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică niciodată într-atâta ca să ştiu ce are de gând să facă. Ceea ce ştiţi dumneavoastră despre el, ştiu şi eu… şi nici nu cred ca să-i fi descoperit vreun om din lume tot ce gândeşte. Astfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoştinţe cu doctori germani şi societatea lui e foarte căutată. El e şi membru la o societate ştiinţifică-medicală. Ce sunt românii care învaţă medicina aici, pe lângă el? Pot să zic că dispar… Şi, cu toate acestea, eu o spun curat: nu-l înţeleg şi pace. Eu gândesc că n-ar avea decât să se prezinte aici, la Universitate, pentru ca să-l facă de trei ori doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie reţete, face chiar vizite, căci după legile prusiane îi este permis aceasta, se-nţelege că sub responsabilitatea sa personală. Dar presupunem c-ar rămâne chiar aici, ce viitor îl poate aştepta în mijlocul unui oraş unde sunt atâţia alţii?”
În toamna anului 1874, boala s-a agravat şi Şerban, zdruncinat sufleteşte, a dat semne de alienaţiune. Internat într-un spital, a murit între 4-16 şi 26 noiembrie, în timp ce Eminescu îl implora pe bătrânul lor tată să plătească întreţinerea.
Nicolae, al doilea frate al poetului, născut pe 2 februarie 1843, a urmat şi el școala la Cernăuţi, odată cu Şerban, deşi mai tânăr, rămânând şi el repetent şi corijent (1852-53 cl. I-a; 1853-54 cl. II-a; 1854-55 repetă cl. Il-a; 1855-56 cl. Ill-a, corijent; 1856-57 cl. IV-a; 1857-58 cl. V-a; 1858-59 cl. VI-а corijent; 1859-60 cl. VIl-a; medie rea). După aceea a studiat dreptul la Sibiu şi s-a stabilit la Timişoara, unde se afla prin 1867 ca asistent al avocatului Emerich Christiani.
Era blând, bine crescut şi foarte simţitor, încât atunci când tatăl său îl certa, se închidea în odaia lui şi şedea tot timpul abătut. De aceea probabil îi ziceau “Neculai cel prost”. Prin 1881, îl găsim întors acasă şi ocupându-se pe lângă Gheorghe Eminovici cu treburile agriculturii. Nenorocul a făcut să se îmbolnăvească de o gravă boală venerică. Bătrânul, văzând că şi acest băiat “care nu se chivernisese îi cade pe cap”, îi scria iritat în 1883 lui Mihai:
“Mi s’a urât viaţa… Fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate”.
Într-adevăr, Eminescu a luat cu împrumut de pe unde a putut 2.000 de lei cu gândul de a-i trimite acasă. Înainte de Paşti, în 1883, Nicolae aştepta cu nerăbdare banii într-o scrisoare ce arată un om cu desăvârşire sănătos la minte.
Dar curînd izbucnește boala lui Eminescu (vara lui 1883) şi nu mult după aceea moartea bătrânului tată, la 8 ianuarie (după alte surse, 9 ianuarie) 1884. Gheorghe Eminovici nu le-a dat băieţilor nici un ban după vânzarea moşiei familiei. O parte din capital l-a lăsat ca depozit Henrietei, cealaltă a ajuns probabil la Aglae. Fără nici un sprijin, bolnav, în neputinţă de a-şi câştiga existenţa, Niculae s-a sinucis pe 9 martie 1884 la Ipoteşti, unde a şi fost înmormântat.
Al treilea frate, Iorgu (George), născut în 1844, îşi are are și el o poveste tragică. “L-am întâlnit, spunea Caragiale, pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare, tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat, o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat”.
Realitatea, ne spune George Călinescu, este că Iorgu urmase câteva clase secundare la Cernăuţi (1854-55 cl. I-a particulară; 1855-56 cl. II-a; 1856-57 lipsă; 1857-58 cl. IV-a; 1858-59 cl. V-a medie rea; 1859-60 repetă cl. V-a; 1860-61 cl. VI-a, retras 4 ianuarie 1861) și a studiat apoi ştiinţele militare în Prusia. Intrând în armată, a fost trimis în 1869 la Berlin, într-o misiune din care făceau parte colonelul Manu, maiorul Cantili, locot. Oteteleşanu şi alţii. Iorgu era însărcinat să ducă o corespondenţă a regelui către Bismark sau către un membru al familiei regelui şi a fost autorizat să asiste la manevrele regale germane în Brandemburg.
În urma unei răceli contractate la acele manevre sau a unei căderi de pe cal s-a îmbolnăvit și după vreo trei ani, pe 29 septembrie 1873, a murit la vârstă de 29 de ani, fiind înmormântat la Ipoteşti. Acest frate înalt, negricios, asemănător mamei, era o fire tot aşa de întunecată ca şi Şerban. “Când râdea, se schimba vremea”.
După Ruxanda, născută pe 5 Mai 1845 şi moartă de copil, urma Ilie (născut pe 1 iulie 1946). Mai aproape prin vârstă de Mihai Eminescu, el a fost, fără îndoială, tovarăşul de joc al acestuia la Ipoteşti. Era şi mai vesel de altfel, semănând cu tatăl său. Acesta este fratele mort “în străinătate” pe care îl plânge Eminescu într-o încercare de poezie, pentru că el avea ochi albaştri:
Dar ades într’al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează un surâs
Din doi vineţi aştri.
La Cernăuţi, Ilie a urmat numai trei clase rămânând, și el, corigent şi repetent (1857/58 cl. I-a; 1858/59, cl. Il-a — corij. 1859/60, cl. Ill-a medie rea, retras). Urmând apoi medicina la şcoala lui Davila din Bucureşti, s-a îmbolnăvit de tifos, luat probabil de la soldaţii bolnavi din spitalul militar, şi a murit în iarna anului 1862 sau 1863.
Al şaselea copil, Maria (Marghioala), a murit la vârsta de 7 ani jumătate (n. 1848-49, m. 1855-56). Mihai era al şaptelea. După el urma Aglae, care a trăit, cu probabilitate, din 1852 până în 1906. Într-o fotografie o vedem adolescentă, bucălată şi graţioasă. Mai târziu însă liniile se opresc şi se usucă. Era conştientă de frumuseţea ei, dar foarte solitară. Fusese măritată de tânără, la vreo 18 ani (1870) cu loan Drogli, profesor la Şcoala Normală de învăţători, care între 1875 – 1882, fiind inspector districtual pentru judeţele Suceava şi Cîmpulung, locuia la Suceava.
Cu Drogli, Aglae a avut 2 băieţi, Ioan şi George. Cel din urmă a fost prilej de consideraţiuni romantico-medicale, pentru că, fiind infectat cu sifilis, a fost internat prin ospicii, apăsat de paranoia. S-a mai vorbit şi de o fată, moartă de difterie. Murind Drogli în 1887, Aglae s-a recăsătorit cu un căpitan austriac, Heinrich Gareiss von Döllizsturm. Boala lui Basedow, care i-a pricinuit moartea, poate fi iarăşi prilej de lungi dizertaţii în jurul eredităţii.
“Mai am o soră, spunea Eminescu, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I şi cu o înţelepciune naturală cum rar se află. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplexie”. Infirmitatea Henrietei sau Harietei s-ar fi datorat faptului că dormise, copil de 5 ani, în casele ude pe care le zidea Gh. Eminovici la Ipotești. Fără nicio educație – studiase doar abecedarul -, izbutise să poată exprima idei destul de complicate într-un stil cult.
Compunea chiar versuri şi avea un anume umor crud. Avea, de altfel, în felul ei de a fi, ceva din bizareria şi febrilitatea culturală a autodidacţilor, împreunate cu o notă de mizantropie. Iată o cugetare filozofică: “Sunt momente în care nu mă pricep eu pe mine însumi… când, nemulţumită de mine şi de lume, aş vrea să nu mai fiu. Oare de ce te supăr cu astfel de reflecţiuni? Când sunt convinsă că nenorocitul şi fericitul are tot aceeaşi vreme şi trecere în repausul de veci. Când soarele apune, când stelele pic, îmi vine a crede că totul e nimic.
Lumea întreagă nu-şi poate da cont de ce a venit în lume şi pentru ce dispare fără un scop altul decât instinctul de a trăi şi cu cât pătrunzi durerile morale şi fizice, vezi că eşti martirul, fără a putea pătrunde cauza”.
Iată şi câteva versuri trimise într-o scrisoare domnișoarei Cornelia Emilian:
Scumpă surioară!
O puternică plecare ce nu rabdă ‘mpotrivire
Mă îndeamnă să-ţi scriu astăzi acea tânără simţire
Ce numai în singurătate îşi are locaşul său
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu
Fie ca aceste scrisori ce curând vor fi uitate
Să-ţi aducă alinare unor zile întristate
Şi resfirând pe a lor cale nişte nemernice flori
Să-ţi împrăştie necazul şi al supărărilor nori.
Henrieta ştia şi nemţeşte din auzite, din timpul cât fusese internată în clinica doctorului Bilroth, la Viena. Era pătrunsă de “ce însemnează Eminescu pentru cultura românească” şi numea cu umor pe cine credea că sunt duşmani ai poetului, “bonjurişti”. Pe Veronica Micle o poreclise “bălăuca” și, “berecheta”. Trăia, la Botoşani, din venitul a câtorva mii de lei lăsaţi de bătrânul Eminovici.
Devotamentul arătat de această nefericită soră faţă de Eminescu bolnav, în 1887 – 1888, este vrednic de laudă. Ea a vegheat cu trudă un om pierdut la minte, obstinat în tăcere, deşi picioarele i se mişcau greu, cu ajutorul unor maşini în greutate de 5 oca de fier. Chemată adesea peste noapte de bolnav, se târa pe brânci până la patul lui ca să-l ajute.
Paralitică, poate şi ftizică, Henrieta fu rănită în amorul propriu de plecarea lui Eminescu cu Veronica Micle la Bucureşti şi, doborâtă de moartea poetului, câteva luni după aceea (14 octombrie 1889), se stingea uitată de toţi şi era pusă într-un coşciug ordinar de brad şi dusă la cimitir într-o birjă cu un cal a lui loan Suceveanu din Botoşani.
Birjarul şi un zugrav, Florian Cotul, i-au declarat moartea la ofiţerul stării civile. Cele câteva lucruri rămase pe urmă-i, o canapea, vreo două sofale şi câteva cărţi au fost vândute la mezat, pe strada teatrului din Botoşani.
Al zecelea copil, Matei, născut în 1856, fost elev al Institutului Politehnic din Praga şi căpitan în armata română, căsătorit de două ori (întâia oară în 1880) şi având 4 copii, singuri urmaşi cu acest nume ai familiei Eminovici, pare a semăna prin longevitate cu tatăl său.
Absent în vremea bolii poetului, spre mirarea lui Titu Maiorescu, apare deodată în 1889, dând câteva informații utile despre familia sa, dar şi multe greşite. Trăia în 1923 la Turnu-Severin (str. Gen. Manu, Nr. 8), ca ofiţer pensionar.
Ultimul copil, Vasile, a încetat din viaţă la vârsta fragedă de un an şi jumătate, născându-se şi murind nu se ştie când”.
*** Raluca Eminovici și copiii, G. Călinescu, Viaţa Românească, 1932 (extras din Viaţa lui Mihail Eminescu, în curs de apariție la Editura “Cultura Naţională” în acel moment)
Despre Matei Eminovici aflăm mai târziu de la unul dintre fiii săi, Gheorghe, că a murit în ziua de 12 decembrie 1929 şi a fost îngropat la Bistriţa-Năsăud. Pe marmura care a înlocuit modesta cruce de lemn stau dăltuite versurile din poezia „Despărţire” a fratelui său, Mihai:
Şi când se va întoarce pământul în pământ
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
O parte dintre fotografii au fost preluate de pe site-ul Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu: http://www.eminescuipotesti.ro/